ICCJ. Decizia nr. 3303/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3303/2014
Dosar nr. 1233/116/2013
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1642/2013 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, s-a respins acţiunea reclamantei D.G. împotriva pârâţilor B.M. şi SC G. 2000 SRL Călăraşi şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul B.M. a unei părţi din cheltuielile de judecată solicitate, apreciindu-se că volumul de muncă al apărătorului şi complexitatea cauzei, nu justifică acordarea întregului onorariu de avocat, .motiv pentru care au fost acordate cheltuieli de judecată doar în cuantum de 300 RON, din totalul de 1500 RON.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul B.M. în ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul, iar prin decizia nr. 188/A din 28 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost admis, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată, reţinându-se că onorariul în sumă de 1500 RON solicitat nu este „vădit disproporţionat" nici faţă de obiectul pricinii, daune morale în apărarea reputaţiei şi, nici faţă de volumul de muncă derulat pe parcursul a şase termene de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.G.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că motivarea hotărârii atacate este contradictorie în raport cu soluţia pronunţată, fiind aplicate în mod eronat normele de drept material, sens în care se impune verificarea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ.
Aşa cum reiese din cuprinsul deciziei supusă recursului, instanţa de apel consideră că Tribunalul Călăraşi a pronunţat hotărârea în mod legal, dar cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie „o decizie subiectivă a judecătorului cauzei".
O asemenea argumentaţie, susţine recurenta este ambiguă şi contradictorie, de natură să pună la îndoială respectarea principiului legalităţii în pronunţarea hotărârilor.
Această susţinere nu elucidează dacă judecătorul instanţei de fond a fost „subiectiv" ori în prezenta cauză „aspectul legalităţii a fost vădit respectat", întrucât într-o singură frază magistratul instanţei de fond îndeplineşte ambele calităţi.
Dacă se motivează că hotărârea Tribunalului Călăraşi este legală, se prezumă că acest principiu este respectat în întregimea hotărârii, iar menţionarea expresă a articolului din C. proc. civ. care permite diminuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, este o măsură pentru a combate, proteja justiţiabilii de o eventuală cerere susceptibilă de a fi abuzivă, voluptorie, neconformă cu realitatea.
Astfel recurenta susţine că având în vedere că pârâtul a investit instanţa de apel numai cu soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în totalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 477 C. proc. civ." Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant".
Prin urmare, susţine aceeaşi recurentă, motivarea instanţei de apel. potrivit căreia „clientul deşi a avut dreptate şi a câştigat procesul este prejudiciat prin refuzul judecătorului de a i se întoarce cheltuielile de judecată (...)", încalcă limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat şi principiul contradictorialităţii.
Din această perspectivă, recurenta susţine că nu au fost solicitate dezbateri pentru rejudecarea în tot a fondului, iar din expunerea instanţei de apel, nu reiese modul în care completul de judecată a ajuns la concluzia că „pârâtul a avut dreptate", pentru a emite o astfel de aserţiune, câtă vreme nu a fost învestit cu soluţionarea unor eventuale nemulţumiri ale reclamantei în ceea ce priveşte decizia primei instanţe.
De asemenea, recurenta susţine ca motivarea hotărârii este contradictorie în raport cu dispozitivul ei, întrucât la finalul considerentelor instanţa spune că va „respinge apelul ca nefondat" Iar motivarea şi dispozitivul sunt însă de admitere.
În acest sens, recurenta invocă jurisprudenţa C.E.D.O, arătând că în cauza Sabou şi Pârcălab împotriva României, Curtea a diminuat cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi, chiar dacă la dosarul cauzei a fost depus decontul a 99 de ore de muncă pentru susţinerea acesteia. S-a reţinut că durata unui proces ori timpul acordat de avocat acestuia, nu este un criteriu de acordare a despăgubirilor în totalitate, ci principalul fundament juridic al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a celui care „cade în pretenţii".
În prezenta cauză, susţine recurenta, există un corespondent între „culpa procesuală" a reclamantei şi decizia Tribunalului Călăraşi de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată prin motivarea „nu putem contesta existenţa unui comportament „deosebit" al copârâtului B.M. în relaţiile cu reclamanta, dar nu de natură să aducă un prejudiciu acesteia".
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 435 alin. (1) Noul C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Faţă de aceste dispoziţii legale, este de reţinut că la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află culpa procesuală.
Astfel, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea care a avut câştig de cauză.
Din această perspectivă, în condiţiile în care acţiunea reclamantei a fost respinsă în totalitate, erau incidente dispoziţiile legale sus evocate.
Este real că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său".
Numai că, în raport de criteriile stabilite prin aceste dispoziţii legale, faţă de obiectul dedus judecăţii, acţiune în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtului la plata unor daune morale, de circumstanţele cauzei, de faptul că litigiul s-a derulat pe parcursul a şase termene de judecată, este de reţinut că într-adevăr activitatea reprezentantului pârâtului nu s-a limitat doar la depunerea întâmpinării, ci şi la reprezentarea şi apărarea pârâtului la termenele de judecată, neexistând nicio disproporţie în ce priveşte activitatea acestuia şi cuantumul onorariului avocaţial stabilit.
Din perspectiva acestor aspecte, a criticilor aduse hotărârii instanţei de fond, raportat şi la dispoziţiile legale sus evocate, instanţa de apel a făcut o legală examinare a cauzei, conform principiului tantum apellatum, quantum devolutum, neimpunându-se cercetarea fondului cauzei în condiţiile în care doar pârâtul a declarat apel, doar în ce priveşte neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, motiv pentru care sunt nefondate criîicile recurentei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. Instanţa de apel şi-a argumentat soluţia de admitere a apelului atât în fapt cât şi în drept, motiv pentru care nu există contrarietate între considerente şi dispozitivul hotărârii.
Este real că în finalul considerentelor, după expunerea argumentată a motivelor de fapt şi de drept, ce impuneau admiterea apelului, apare inserată menţiunea de respingere a apelului, însă faţă de argumentele expuse ce justificau admiterea apelului, această menţiune nu poate avea decât natura unei greşeli materiale, ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ. privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în hotărâri, competenţa materială în această situaţie revenindu-i însă instanţei de apel.
Din această perspectivă, a existenţei unei greşeli materiale, ce poate fi îndreptată în condiţiile dispoziţiilor legale sus evocate, sunt nefondate criticile recurentei legate de contrarietatea considerentelor cu dispozitivul hotărârii.
Cum în cauză criticile recurentei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.M. împotriva deciziei nr. 188/A din 28 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3300/2014. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3347/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
