ICCJ. Decizia nr. 3375/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3375/2014
Dosar nr. 32808/3/2010
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 07 iulie 2010, reclamanta B.N.C.M.L. a chemat în judecată pe pârâţii SC L. SA, C.I. şi Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor, solicitând: obligarea pârâtului C.I. să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2120 m.p. situat în Bucureşti, str. F.C.; constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. AA/1993 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti pe numele pârâtului C.I.; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului.
Prin sentinţa nr. 466 din 18 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
La rândul ei, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 2557 din 24 februarie 2012, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti.
Conflictul negativ de competenţă ivit între tribunal şi judecătorie a fost soluţionat irevocabil de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, care, prin sentinţa nr. 47F din 12 aprilie 2012, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La data de 12 octombrie 2012, tribunalul a luat act de transmiterea calităţii procesuale active a reclamantei către Cabinetul Individual de Avocatură B.I. ca urmare a încheierii tranzacţiei autentificată sub nr. 442 din 66 aprilie 2012 la BNP I.A.
Prin sentinţa nr. 1727 din 04 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi a nulităţii cererii invocate de pârâtul C.I., a luat act de renunţarea la judecata capătului 3 din acţiune în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi SC L. SA şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun faţa de caracterul special al Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie, obligatorii potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se stipulează expres faptul că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
Tribunalul a arătat că în viziunea instanţei supreme, nu se poate vorbi de o inadmisibilitate de plano a acţiunilor în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci, „printr-o analiză concretă a fiecărei cauze" urmează a se stabili dacă această noua lege specială este efectivă pentru valorificarea dreptului pretins.
S-a reţinut că, în cauză, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun ar reprezenta o ingerinţă în dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de jurisprudenţa instanţei europene, adică, legalitatea ingerinţei, respectiv dacă excepţia inadmisibilităţii este previzibilă în absenţa unei reglementări legale exprese şi a unei practici judiciare unitare la momentul pronunţării în fond, dacă respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate sluji unui scop general şi dacă se poate reţine că în cauza, statul a menţinut un just echilibru între interesul general şi cel al reclamanţilor de a-şi vedea analizate pe fond drepturile cu caracter civil invocate.
În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, tribunalul a reţinut că întrucât acţiunea în revendicare a fost promovată după pronunţarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţia este îndeplinită în sensul autonom al Convenţiei.
Tribunalul a apreciat că şi în ipoteza existenţei unui scop general în respingerea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod evident nu se poate reţine că statul a menţinut un raport de proportionalitate între acest scop general şi dreptul reclamantei de acces la instanţă, avându-se în vedere şi principiul potrivit căruia orice ingerinţă în dreptul de acces la instanţă nu trebuie să aducă atingere substanţei dreptului garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, faţă de caracterul obligatoriu şi prioritar al hotărârilor C.E.D.O., tribunalul a constatat că o situaţie similară a fost analizată de instanţa europeană în cauzele Drăghici şi alţii c. României din data de 27 mai 2010, în care instanţa europeană a statuat că „ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la instanţă nu este proporţională cu scopul urmărit; faptul că reclamanţilor le-a fost respinsă acţiunea în revendicare de către instanţe pe motivul existenţei procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul lor de acces la instanţă, în măsura în care şi în prezent, la mai mult de 8 ani de la iniţierea acestei proceduri, ei nu au primit nici un fel de despăgubire sau orice garanţie că vor obţine în curând aceste despăgubiri" (parag. 29).
Mai mult, tribunalul a avut în vedere că acţiunea de faţă este consecinţa acţiunii iniţiale în revendicare care a fost promovată la 14 februarie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, finalizată abia la 25 martie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la situaţia terenului revendicat, tribunalul a constatat că raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul P.l. a concluzionat următoarele: în planul anexa nr. 1 terenul de 2120 mp (în acte 2000 mp) este delimitat de punctele 1-2-3-4-1, face parte din titlul de proprietate nr. AA din 15 noiembrie 1993 pe numele C.P.I., are nr. cadastru C1 şi CF nr. zz şi este situat pe str. F.C. Acest teren a făcut parte şi din nr. cadastru C2 ce aparţinea SC L. SA. Totodată, acest teren a făcut parte şi din lotul nr. 5 al lui A.B. conform planului cadastral bb executat de ing. I.M. În planul anexa nr. 2 este suprapunerea acestui lot cu planul din 1938 - culoare roşie şi situaţia de azi - culoare neagră. În concluzie, există suprapunere totală între terenul de 21200 mp (2000 mp conform titlului nr. AA/1993) şi lotul nr. 5 (lotul K - anexa 1 şi 2) deţinut de A.B.
Tribunalul a reţinut că în cauză există două titluri de proprietate: dreptul de proprietate al reclamantei recunoscut în contradictoriu cu SC L. SA şi Municipiul Bucureşti prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009 şi titlul de proprietate al pârâtului nr. 4701 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15 noiembrie 1993.
Recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei B. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18 iunie 1883 în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov bunicul său, N.B., în calitate de cumpărător, a dobândit de la A.P., în calitate de vânzător, imobilul identificat la acel moment ca „moşia M., ce-i mai zice şi „G. " situată în comuna B., Plasa Dâmboviţa, judeţul Ilfov. Din acest imobil face parte şi imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu. După decesul lui N.B. imobilul a revenit tatălui său A.B. în calitate de fiu, şi bunicii sale, V.B., în calitate de soţie supravieţuitoare, aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 08 decembrie 1938 autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. PP. Potrivit art. VIII, V. şi A.B. au primit în proprietate „terenul fabricii de cărămidă cu tot terenul situat la Nord şi la Sud de această întindere de aprox. 32 ha. cu mlaştina ce se mărgineşte spre Est-Sud cu Colentina, spre Sud cu Dămăroaia - Moşia S., spre Vest-Nord cu str. 58 care marchează limita perimetrului parcelat şi cu cimitirul din Bucureştii Noi".
Constatând că fiecare dintre cele două părţi invocă un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, tribunalul a reţinut că este necesar a se stabili dacă acestea beneficiază de un „bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a analizat cauza inclusiv din prisma prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene împotriva României în materia protecţiei dreptului de proprietate, reţinând că această analiză a fost impusă instanţelor naţionale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că, prin decizia nr. 221 din 24 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004 hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009, instanţa a hotărât, printre altele, în sensul admiterii acţiunii împotriva SC L. SA care a fost obligată să-i restituie reclamantei terenul în suprafaţă de 24.665 mp, pe care-l deţinea cu certificat de atestare a dreptului de proprietate nr. GG eliberat pentru suprafaţa de 24.665 mp. La acea dată terenul de 2000 mp era în proprietatea pârâtului G.I., astfel că suprafaţa deţinută de SC L. SA nu includea şi această suprafaţă de 2000 mp.
Tribunalul a constatat că în cauză ne aflăm în situaţia unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către C.E.D.O., dar care aparţin unor titulari cu interese contrarii, situaţie la care face referire şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constatând că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, tribunalul a reţinut că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamanţilor la despăgubire, dată fiind întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calităţii de persoană îndreptăţită şi formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În fine, tribunalul a mai reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În consecinţă, constatând că reclamanţii nu deţin un bun actual în sensul Convenţiei, precum şi în baza principiului securităţii raporturilor juridice, tribunalul a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I., tribunalul a reţinut următoarele:
Nulitatea absolută este sancţiunea care duce la desfiinţarea actelor juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor de valabilitate prevăzute sub această sancţiune, putând fi invocată de oricine are un interes în cauză. Fiind vorba de respectarea condiţiilor de valabilitate, acestea se apreciază la data încheierii sau emiterii actului, raportat la dispoziţiile legale în vigoare la acel moment.
Acest principiu este prevăzut şi în art. 111 din Legea nr. 169/1997, care dispune că nulitatea unui act poate fi invocată de primar, prefect (...) şi de orice persoană care are un interes în cauză.
Potrivit art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997 sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari, cu excepţia celor atribuite conform art. 23 din lege.
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu SC L. SA şi Municipiul Bucureşti prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009.
Titlul de proprietate al pârâtului nr. AA a fost emis de Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15 noiembrie 1993, astfel că pârâtul deţinea un titlu anterior introducerii acţiunii în revendicare a reclamantei împotriva SC L. SA.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că cererea privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I. nu este întemeiată, având în vedere că acesta era îndreptăţit la constituire, având calitatea de luptător, deţinând un certificat în acest sens, iar pe de altă parte, la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantei B. pe această suprafaţă de teren.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii Cabinetul de Avocat B.l. şi B.N.C.M.L.
Prin motivele de apel, recurenţii reclamanţi au susţinut că titlul de proprietate al reclamantei B., transmis ulterior Cabinetului de Avocat B.l., este preferabil titlului de proprietate al pârâtului, deoarece a fost recunoscut prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar titlul de proprietate al pârâtului C.I. provine de la un non dominus, care este Statul Român. Au mai susţinut că instanţa de fond a respins cererea de revendicare imobiliară analizând cele două titluri numai sub aspectul raportării lor la categoria de „bun actual" în sensul C.E.D.O., apreciind greşit ca această analiză a fost impusă instanţelor naţionale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi. Sub acest aspect, au arătat că tribunalul în mod greşit a reţinut că întrucât titlul pârâtului nu a fost anulat de către instanţe, acesta are un bun actual în sensul Convenţiei. Apelanţii au invocat multiple decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a-şi susţine motivele de apel, aspectul esenţial fiind acela că, potrivit deciziei irevocabile de recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantei B. asupra terenului în litigiu, acest bun nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei B. Apelanţii au susţinut nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I. cu motivarea că, la data emiterii acestuia, exista deja înregistrată la Primăria sectorului 1 Bucureşti o cerere de restituire a terenului, formulată de reclamanta B., astfel că, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. c) din Legea nr. 169/1997 sub aspectul nulităţii titlului de proprietate al pârâtului C.I., pentru suprafaţa de teren care se suprapune cu terenul aflat în proprietatea numitei B.
Prin decizia nr. 187A din 25 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtului asupra terenului revendicat, întrucât textul de lege menţionat prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari.
Pentru stabilirea nulităţii titlului de proprietate al pârâtului, eliberat în anul 1993, condiţiile nulităţii actului ar fi trebuit să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului şi nu ulterior eliberării acestuia, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiţie de nulitate a unui titlu, introdusă printr-o lege ulterioară emiterii acestuia.
Sub acest aspect, s-a reţinut că în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate al pârâtului, erau îndeplinite condiţiile legale pentru eliberarea acestuia, întrucât terenul în litigiu deşi solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a fi restituit în baza acestei legi, pe rolul instanţelor neexistând nici un proces de revendicare; cu atât mai puţin nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile revendicate şi nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991.
Aceeaşi instanţă a mat reţinut că cererea reclamantei depusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, la Primăria sectorului 1 nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta, la data depunerii ei, nici chiar o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. întrucât, referindu-se la noţiunea de speranţă legitimă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile" sale (ceea ce nu era cazul reclamantei în 1991, deoarece nu deţinea bunul cu nici un titlu) sau noţiunea de bunuri poate acoperi atât „bunurile actuale" cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
În continuare referindu-se la noţiunea de „speranţă legitimă" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanţei (adică reprezintă valori patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate) nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Raportându-se la cele sus-menţionate, instanţa de apel a reţinut că cererea reclamantei din anul 1991, prin care a solicitat, în baza Legii nr. 18/1991: restituirea a 33 hectare de teren, în condiţiile în care legea prevedea restituirea unei suprafeţe maxime de 10 hectare, restituirea unui teren ce nu se afla în patrimoniul unui C.A.P., deşi legea prevedea, în primul rând, restituirea acestor terenuri; obţinerea unui teren ce nu a trecut în proprietatea statului nici prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966 (art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 - data publicării); dobândirea unui teren în condiţiile în care calitatea sa de moştenitor nu era stabilită şi în condiţiile în care terenul fusese preluat de stat în baza unui certificat de vacanţă succesorală, anulat ulterior, în anul 1998 nu putea reprezenta o speranţă legitimă, deoarece nu avea o bază suficientă în dreptul intern şi cu atât mai puţin s-ar putea susţine că era confirmată de o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale la data respectivă.
Instanţa de apel a reţinut că situaţia juridică a bunului reclamantei a fost stabilită abia în anul 2009, într-o acţiune în revendicare, prin care a câştigat terenul în litigiu, dar nu numai că dreptui ei asupra bunului a fost stabilit după 16 ani de la eliberarea titlului pârâtului, dar chiar mai mult decât atât, a fost stabilit într-un proces în care pârâtul C.I. nici nu a fost chemat în judecată.
Ca atare, s-a reţinut că speranţa reclamantei de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care de multă vreme nu l-a mai exercitat efectiv, s-a materializat într-un „bun", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, abia în anul 2009, în timp ce titlul de proprietate al pârâtului a fost constituit în anul 1993.
Comparând cele două titluri de proprietate, ambele valabile, instanţa de apel a dat prioritate titlului de proprietate mai vechi, respectiv cel al pârâtului C.I.
Totodată, instanţa de apel a constatat că deşi titlul de proprietate al pârâtului C.I. a fost înscris în cartea funciară, în data de 16 septembrie 2002, fiind făcut în acest mod, opozabil terţilor, pârâtul C.I. nu a fost chemat în procesul de revendicare a terenului, declanşat de reclamanta B. în anul 2004, acest aspect având consecinţa inopozabilităţii titlului reclamantei şi consecinţe juridice rezultate din dispoziţiile Legii nr. 7/1996, deoarece dacă în cartea funciară a fost înscris un drept real, în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credinţă.
În final, constatând valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, instanţa l-a considerat preferabil, având în vedere că a fost intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care ambele titluri provin de la stat, pârâtul dobândind titlul în anul 1993, iar reclamanta B. în anul 2010, prin hotărârea irevocabilă a instanţei judecătoreşti, nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel. reclamanţii Cabinet Individual de Avocat B.I. şi B.N.C.M.L. au declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pentru constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtului, eliberat în anul 1993, condiţiile nulităţii ar fi trebuit să fie întrunite, concomitent cu eliberarea titlului şi nu ulterior eliberării acestuia. Arată că toate condiţiile privind nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. AA/1993 al pârâtului erau îndeplinite la data emiterii acestuia întrucât la acea data era înregistrată cererea reclamantei B. de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu. Legat de acest aspect, arată că în anul 1991 reclamanta B.N.C.M.L. (la acea data C.) a formulat cerere atât la Primăria sector 1 Bucureşti, cât şi la Primăria Otopeni, în baza legilor fondului funciar, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan situat în str. F.C., din care face parte şi terenul atribuit pârâtului C.I. Susţin că art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 nu prevede o altă condiţie de nulitate absolută a unui titlu emis prin constituirea dreptului de proprietate decât revendicarea terenului de foştii proprietari, condiţie care în cauză este îndeplinită încă din anul 1991. Mai susţin că analiza instanţei de apel cu privire la îndreptăţirea reclamantei B. la reconstituirea dreptului de proprietate excede obiectului cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, întrucât instanţa nu a fost investită cu soluţionarea vreunei plângeri cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate în baza cererii făcute conform legilor fondului funciar pentru a se putea pronunţa asupra acestei probleme.
În continuare, recurenţii reclamanţi susţin că un alt aspect reţinut greşit de instanţa de apel este acela că a considerat că cererea dispusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991 la Primăria sectorului 1 nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta la data depunerii ei, nici chiar o speranţă legitimă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Arată că reclamanta nu a învestit instanţa de judecată cu o asemenea cerere şi, în plus, arată că cele reţinute de instanţa de apel pe acest aspect, sunt contrazise de hotărârea irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că terenul nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul foştilor proprietari, motiv pentru care a dispus restituirea în natură. Se mai arată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a noţiunii de bun actual cu privire la terenul în litigiu raportat la calitatea de persoane fizice a părţilor din cauză, susţinând că noţiunea de bun actual în sensul reglementărilor C.E.D.O. se aplica numai cererilor care urmăresc restituirea imobilelor preluate abuziv de stat către persoanele deposedate şi nu pot reglementa disputele privind proprietatea asupra imobilelor între persoane fizice, cum este cazul în speţă, unde sunt aplicabile regulile acţiunii în revendicare. Mai arată că în mod greşit instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare analizând cele două titluri doar prin prisma noţiunii de „bun actual" în sensul C.E.D.O. cu motivarea că această analiză a fost impusă instanţelor naţionale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi. Recurenţii reclamanţi susţin că doar titlul de proprietate al reclamantei B., care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în anul 2009, poate constitui un bun actual şi nu titlul pârâtului emis în anul 1993, anterior ratificării Convenţiei. În ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, arată că acesta a fost soluţionat greşit de către instanţa de apel care, comparând cele două titluri de proprietate, a reţinut că titlul pârâtului C.I., fiind mai vechi, este preferabil.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs vizând greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtului C.I. nu este întemeiat.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtului C.I., eliberat în anul 1993 de către Prefectura municipiului Bucureşti, întrucât condiţiile nulităţii prevăzute de dispoziţiile legale menţionate ar fi trebuit să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului şi nu ulterior eliberării acestuia, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiţie de nulitate a unui titlu, introdusă printr-o lege ulterioară emiterii acestuia.
S-a reţinut că în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate ai pârâtului, erau îndeplinite condiţiile legale pentru eliberarea acestuia, întrucât terenul în litigiu deşi solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a fi restituit în baza acestei legi, pe rolul instanţelor neexistând nici un proces de revendicare; cu atât mai puţin nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile revendicate şi nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991.
Deşi recurenţii reclamanţi fac referire la considerentele instanţei de apel referitoare la inaplicabilitatea art. III din Legea nr. 169/1997, invocat ca ternei al nulităţii, faţă de data emiterii titlului pârâtului, criticile din recurs nu vizează acest aspect, recurenţii reiterând practic susţinerile din apel privind întrunirea condiţiilor de aplicare a dispoziţiei legale menţionate, ceea ce nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de analiză în recurs.
De altfel, se constată că instanţa de apel a reţinut, în subsidiar, că nici nu ar fi fost întrunite condiţiile de aplicare a art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 deoarece pe rolul instanţelor nu exista nici un proces de revendicare, aspect care, de asemenea, nu a fost criticat de recurenţii reclamanţi care au susţinut doar că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 ar reprezenta o cerere de revendicare, fără a dezvolta această susţinere, nearătând, aşadar, în mod concret motivele pentru care aprecierea instanţei de apel ar fi greşită.
Considerentele instanţei de apel referitoare la „speranţa legitimă" au fost expuse în contextul analizei lipsei efectelor cererii de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 asupra derulării procedurii administrative de emitere a titlului de proprietate al pârâtului C.I., astfel că reclamanţilor nu Ie-a fost încălcat nici un drept şi nici măcar o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de „creanţă" constând în dreptul acestora la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 care era condiţionată de întrunirea condiţiilor legale (terenul să fi fost în patrimoniul CAP, reconstituirea nu putea viza decât maximum 10 ha, dovada dreptului de proprietate).
În acest context a apreciat instanţa de apel că unele dintre condiţii nu erau de plano întrunite: condiţia privind dovada dreptului de proprietate a fost făcută, din perspectiva calităţii de moştenitor, abia în anul 1998 (când a fost anulat certificatul de vacanţă succesorală), iar din perspectiva calităţii de proprietar, abia în anul 2009 (decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2082/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). De altfel, în hotărârea irevocabilă din 2009 s-a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ceea ce înseamnă că terenul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, confirmându-se astfel că cererea de restituire, în baza Legii nr. 10/2001, nu ar fi fost soluţionată în mod favorabil pentru recurenţii reclamanţi.
Înalta Curte constată, însă, a fi fondat motivul de recurs vizând revendicarea terenului în litigiu în suprafaţă de 2120 mp.
Astfel, prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului C.I. să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2,120 mp situat în Bucureşti, str. F.C. (pârâta SC L. SA fiind chemată în judecată exclusiv în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere, la judecarea căruia s-a renunţat chiar în faţa primei instanţe). Calitatea procesuală activă a fost preluată, în parte, de către Cabinetul Individual de Avocat B.I., pentru o suprafaţă de 2000 mp, astfel cum s-a constatat de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la termenul de judecată din 12 octombrie 2012.
Tribunalul Bucureşti a analizat acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică C.I., din perspectiva noţiunii de bun actual raportat la decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, secţiile unite în recurs în interesul legii.
Din decizia pronunţată de instanţa de apel nu rezultă dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport de decizia nr. 33/2008 sau în condiţiile dreptului comun, considerentele deciziei pe acest aspect fiind contradictorii pe acest aspect.
Astfel, pe de o parte, instanţa a reţinut că reclamanta are un „bun", dar nu a analizat dacă şi pârâtul are un „bun" (context în care ar fi trebuit să analizeze motivul de apel privind emiterea titlului pârâtului, anterior ratificării C.E.D.O.), iar pe de altă parte, a dat eficienţă existenţei unui bun în patrimoniul reclamantei şi chiar i-a recunoscut acesteia un titlu de proprietate, pe care l-a comparat cu titlul pârâtului sub aspectul vechimii, pornind de la premisa că ambele titluri provin de la acelaşi autor, analiză ce evocă aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor din dreptul comun.
Dacă s-ar reţine că analiza s-a făcut pe temeiul art. 480 C. civ., se constată că lipsesc considerentele esenţiale pentru care s-a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.
Astfel, instanţa nu a arătat motivele pentru care a considerat că titlul reclamantei B. ar fi reprezentat de decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2082/2010 a Înaltei Curţi, în condiţiile în care reclamanta a invocat această hotărâre judecătorească doar pentru a releva caracterul său declarativ, în sensul recunoaşterii cu efect retroactiv, cu putere de lucru judecat, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei. S-a susţinut că titlul de proprietate este reprezentat, în realitate, de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1893, aspecte care nu au fost analizate de instanţa de apel.
De asemenea, instanţa de apel nu a motivat aprecierea că titlurile de proprietate comparate ar proveni de la acelaşi autor, atât timp terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul reclamantei, nefiind analizate, în acest context, susţinerile din motivarea apelului privind efectele constatării nevalabilităţii titlului statului prin decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi caracterul declarativ al acesteia privind existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.
Dacă s-ar reţine că analiza s-a făcut în cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, pe lângă faptul că nu s-a analizat motivul de apel privind lipsa unui bun actual în patrimoniul pârâtului, instanţa de apel nu a analizat nici criticile referitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, în sensul unui drept la restituire conform hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, în combaterea aprecierii pe acest aspect din sentinţa tribunalului.
Astfel, reclamanţii au pretins că au chiar un drept la restituire, în raport de decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, atât timp cât s-a dispus restituirea de către SC L. SA a terenului de 24.665 mp, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză în faţa primei instanţe, s-a confirmat că terenul de 2.120 mp în litigiu se suprapune suprafeţei de 24.665 mp restituite de SC L. SA.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze aceste susţineri, pe baza probatoriului administrat chiar în prezenta cauză, şi să stabilească dacă, în cazul în care se confirmă că, în procesul anterior finalizat prin decizia nr. 2082 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi, s~a dispus chiar restituirea suprafeţei de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de faţă, reclamanţii au un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul din cauza de faţă, prin prisma noţiunii de „bun" din hotărârea C.E.D.O. din cauza Atanasiu.
În plus, tot în raport de decizia irevocabilă nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, ar trebui observat că în considerentele acelei decizii, s-au înlăturat criticile SC L. SA privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în privinţa terenului de 2.000 mp, cu motivarea că proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului şi de la posesorul detentor, iar, potrivit raportului de expertiză întocmit în acea cauză, L. s-ar afla în posesia terenului de 2.000 mp, ceea ce o obligă la restituire.
În acest context, instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească în mod cert dacă pârâtul C.I. se află efectiv în posesia terenului, dat fiind că revendicarea poate fi soluţionată doar în contradictoriu cu posesorul sau detentorul şi, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate, să procedeze la administrarea probelor relevante, după discutarea lor cu respectarea principiului contradictoriaiităţii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerentele relevante pentru analiza cererii în revendicare, prin prisma motivelor de apel, aspect ce echivalează cu nemotivarea deciziei şi împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanţei de recurs. În acelaşi timp, se constată că analiza motivelor de apel implică stabilirea elementelor faptice relevate prin prezenta decizie.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii Cabinet Individual de Avocat B.l. şi B.N.C.M.L. împotriva deciziei nr. 187A din 25 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3366/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3377/2014. Civil. Asigurări sociale. Recurs → |
|---|
