ICCJ. Decizia nr. 3353/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3353/2014
Dosar nr. 369/2/2014
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 9 martie 2007, reclamanţii S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. şi M.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la suprafaţa de 4.000 mp teren arabil, situat în Bucureşti, fosta Moşie Băneasa, identificat conform schiţei anexe sub coordonatele A,B,C,D; să se constate caracterul abuziv al Decretului nr. 151/1950, în temeiul căruia s-a efectuat schimbul de terenuri între autorul reclamanţilor, O.A., şi fostul Minister al Agriculturii şi Silviculturii; să se constate nulitatea absolută a actului de schimb menţionat şi să fie obligată pârâta Agenţia Domeniilor Statului să le lase, în deplină proprietate şi posesie, terenul indicat mai sus.
La data de 18 aprilie 2007, I.P. şi D.F. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de schimb în litigiu şi obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului să le lase, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de teren de 4.000 mp, identificată conform schiţei anexe la cererea principală.
Prin Sentinţa civilă nr. 497 din 12 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.I. şi a respins acţiunea principală formulată de acesta, ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă.
A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a celorlalţi reclamanţi şi a intervenienţilor.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar, şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea principală şi din cererea de intervenţie în interes propriu, referitor la constatarea nulităţii actului de schimb.
A respins excepţia inadmisibilităţii, în ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea principală şi din cererea de intervenţie în interes propriu, referitor la constatarea nulităţii actului de schimb.
A admis excepţia inadmisibilităţii, în ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea principală şi din cererea de intervenţie în interes propriu, referitor la revendicarea imobilului.
A admis capătul de cerere din acţiunea principală şi din cererea de intervenţie în interes propriu, referitor la constatarea nulităţii actului de schimb, formulate în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat nulitatea actului de schimb autentificat la 28 iulie 1958 de notariatul Raionului Stalin.
A respins aceeaşi cerere formulată de reclamanţi şi de intervenienţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar, şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, ca inadmisibilă, cererea în revendicare formulată de reclamanţi şi de intervenienţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi intervenienţilor, aceasta este întemeiată doar referitor la reclamantul M.I.
După cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. X1/1997, emis de pe urma defunctei D.P., au rămas moştenitori D.F. şi D.P.A., M.I. fiind renunţător. În consecinţă, reclamantul M.I., în calitate de fiu, moştenitor legal conform certificatului de moştenitor nr. X2/1986, nu putea să dobândească mai multe drepturi decât avusese autorul său. Ca atare, reclamantul M.I. nu poate justifica calitatea sa procesuală activă cu privire la întreaga acţiune. În acest context, nulitatea unui act juridic poate fi cerută de orice persoană care justifică un interes, dar, atâta vreme cât autorul reclamantului este renunţător, eventuala constatare a nulităţii actului de schimb nu produce niciun efect practic în ceea ce îl priveşte pe reclamantul menţionat.
În legătură cu ceilalţi reclamanţi şi intervenienţi, prin certificatele de moştenitor, actele de stare civilă şi declaraţia de notorietate depuse la dosar, aceştia şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai defunctului I. (A.) O. şi, deci, şi-au justificat calitatea procesuală activă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar, şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii actului de schimb, aceasta este întemeiată, având în vedere că pârâţii respectivi nu sunt părţi în actul juridic, care produce efecte doar între cocontractanţi.
Excepţia inadmisibilităţii aceleiaşi cereri a fost respinsă, întrucât argumentele privind necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale se referă doar la acţiunea în revendicare, iar, pe de altă parte, instanţele de judecată sunt competente să verifice legalitatea modului în care terenul în litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea şi a valabilităţii actului normativ în temeiul căruia s-a efectuat preluarea. În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, potrivit art. 6 alin. (2) din actul normativ sus-menţionat, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. În consecinţă, nu au fost reţinute apărările reclamanţilor, în sensul că nu există prevederi legale referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun.
De asemenea, tribunalul a constatat că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea 290/2002 şi art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005.
Din toate aceste dispoziţii legale, se desprind cel puţin două concluzii, şi anume că legea prevede posibilitatea restituirii terenurilor aflate în administrarea staţiunilor de cercetare-dezvoltare, cu excepţiile prevăzute de respectivele dispoziţii legale, şi că se prevede doar condiţia ca terenul să fie preluat de la foştii proprietari, fără a se mai cere şi condiţia ca, anterior, bunul să se fi aflat şi în patrimoniul fostelor cooperative de producţie, aşa cum susţin reclamanţii.
În consecinţă, terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute în legile speciale de reparaţie, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Această soluţie se impune, raportat la împrejurarea că, din actele dosarului, nu rezultă că reclamanţii ar fi formulat o cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei legi de restituire, pentru ca instanţa să poată face aplicarea raţionamentului juridic care a dus la pronunţarea Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de-o parte, că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Condiţia esenţială este ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, care îndeplineşte condiţia de tribunal independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă (cauzele Glod contra României şi Crişan contra României).
Or, în speţa de faţă, reclamanţii şi intervenienţii aveau o astfel de posibilitate, raportat la dispoziţiile art. 53 şi urm. din Legea nr. 18/1991 şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 1/2000.
Pe de altă parte, limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi constatată doar în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile nu este imputabilă reclamanţilor.
În procesul de faţă, reclamanţii şi intervenienţii nu au invocat şi nici nu au dovedit că neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele prevăzute de legile speciale menţionate s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor.
Mai mult, pentru diferenţa de teren de un ha, reclamanţii au urmat respectiva procedură, fiindu-le emis titlul de proprietate nr. X3/1994. În consecinţă, neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligenţă a reclamanţilor şi intervenienţilor.
Prin urmare, raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare formulată de reclamanţi şi de intervenienţi şi a respins-o ca atare.
Cererea referitoare la constatarea nulităţii actului de schimb este întemeiată.
Raportat la art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 151/1950 este nelegal, deoarece contravenea dispoziţiilor art. 8 din Constituţia din 1948 şi art. 480 - 481 C. civ., urmărind comasarea terenurilor, fără a ţine seama de interesele proprietarilor şi de voinţa acestora şi fără a acorda o dreaptă despăgubire.
În consecinţă, Decretul nr. 151/1950, fiind neconstituţional, nu poate reprezenta un titlu valabil pentru preluare, actul de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, încheiat în baza acestuia, fiind nul. Prin urmare, în speţă, nu se mai impune a se verifica dacă actul normativ respectiv a fost aplicat cu respectarea condiţiilor sale interne.
Prin Decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţii M.D., M.G., M.T., R.P., S.I., de pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa şi de intervenienţii D.F. şi I.P. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
A desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Apelul declarat de reclamanţi şi de intervenienţi este fondat în ceea ce priveşte greşita soluţionare a cererii în revendicare a suprafeţei de teren de 4.000 mp, raportat la împrejurarea că instanţa de fond, în mod greşit, a admis excepţia inadmisibilităţii, fără a intra în judecarea, pe fond, a cauzei.
Considerentele în sensul că terenul în litigiu se află sub incidenţa art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea nr. 290/2002 şi art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005 nu reprezintă un motiv de inadmisibilitate a acţiunii.
De altfel, după cum rezultă din cuprinsul Adresei din 28 ianuarie 2009 emisă de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, terenul revendicat de reclamanţi face parte dintr-o suprafaţă mai mare, aflată în posesia acestei pârâte. După apariţia legilor fondului funciar şi, în special, după apariţia Legii nr. 247/2005, pentru această suprafaţă de teren au fost emise, până în prezent, 8 titluri de proprietate, prin care s-au retrocedat în compensare (dar nu pe acelaşi amplasament) diverse suprafeţe de teren, titluri a căror valabilitate a fost constatată în instanţă.
Ca atare, autorităţile au făcut aplicarea, pentru suprafaţa de teren din aceeaşi locaţie cu cel revendicat, atât a Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, cât şi a Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Instituirea unei proceduri speciale administrative prin Legea nr. 10/2001 sau prin legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991 şi nr. 1/2000) nu poate îngrădi accesul liber la justiţie şi, respectiv, formularea acţiunilor în revendicare de drept comun - art. 480 C. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere că prima instanţă nu s-a pronunţat pe fondul celui de-al doilea capăt de cerere, privind revendicarea terenului, şi, în mod greşit, a admis excepţia inadmisibilităţii, în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelurile, a desfiinţat, în tot, sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal, dispoziţiile procedurale vizând în întregime hotărârea apelată, chiar dacă a fost soluţionat unul dintre celelalte capete din acţiunea introductivă.
Prin Decizia nr. 4.077 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, Municipiul Bucureşti, Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi de intervenienţii D.F. şi I.P. împotriva deciziei sus-menţionate.
A casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Acţiunea în revendicare este acea acţiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, urmând ca, în cazul în care ambele părţi se prevalează de titluri de proprietate ce provin de la autori diferiţi, instanţa să compare titlurile ce se opun, urmând a da câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil.
Înalta Curte a apreciat că, în recursurile declarate de pârâţi, criticile exprimate în privinţa soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe capătul de cerere privind revendicarea sunt critici ce ţin de fondul pretenţiilor pe care părţile le-au formulat sub aspectul cererii în revendicare, de temeinicia acestei cereri.
Chiar dacă utilizează noţiunea de "inadmisibilitate", în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii pârâţi formulează argumente în sensul preferabilităţii titlului pe care-l opun, în raport cu cel invocat de reclamanţi şi intervenienţi.
Trimiterile la normele legale cuprinse în Legea nr. 1/2000, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 290/2002 şi H.G. nr. 1832/2005 reprezintă argumente pentru care, în opinia recurenţilor, în raport de acele dispoziţii legale şi de criteriile pe care acestea le pot oferi, titlul lor asupra imobilului în litigiu ar fi preferabil celui opus de părţile adverse.
Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea pronunţată, tribunalul a analizat, la rândul său, temeinicia acţiunii în revendicare cu care a fost învestit, fondul pretenţiilor deduse judecăţii sub acest aspect.
Menţionarea făcută în cuprinsul sentinţei, de respingere "ca inadmisibil" a capătului de cerere în revendicare, nu constituie un argument în a considera că prima instanţă nu ar fi analizat fondul cererii, atât timp cât, din considerentele sentinţei, rezultă analiza temeiniciei pretenţiilor formulate.
Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a arătat care sunt argumentele pentru care apreciază că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar. Aplicând şi interpretând dispoziţiile legale relevante în cauză din cuprinsul acestor legi, prima instanţă a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care terenul în litigiu nu ar putea fi restituit reclamanţilor şi intervenienţilor.
Or, considerentele sentinţei, întemeiate pe interpretarea normelor legale în legătură cu care tribunalul a apreciat că reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprind, de fapt, criterii aplicate de prima instanţă în compararea titlurilor de proprietate ce se opun.
Prin urmare, prin aplicarea argumentată a normelor legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, prima instanţă a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, aceste norme legale oferind tocmai criterii necesare în stabilirea titlului de proprietate preferabil.
De altfel, chiar intervenienţii, prin motivele de apel formulate, recunosc că, în cauză, a existat o cercetare a fondului litigiului de către prima instanţă, de vreme ce arată că tribunalul "a constatat inexistenţa titlului statului", dar a concluzionat greşit, în opinia apelanţilor, "în urma comparării acestor titluri de proprietate", că "titlul lor de proprietate nu este mai bine caracterizat decât cel al statului".
În consecinţă, câtă vreme prima instanţă a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, aplicarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către curtea de apel este nelegală. Pe de altă parte, faţă de soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost învestită, în legătură cu fondul litigiului.
Pornind de la această premisă şi având în vedere calificarea făcută de Înalta Curte în privinţa criticilor formulate de pârâţi, prin recursurile promovate, în legătură cu capătul de cerere în revendicare, se impune admiterea recursurilor în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice formulează şi o altă critică care atrage, la rândul ei, aceeaşi soluţie.
Se arată, astfel, că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care pârâtul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, în ceea ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii actului de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin.
Critica este fondată.
Omisiunea instanţei de apel, de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile pârâţilor sunt sau nu întemeiate, aşa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă, pentru instanţa de recurs, exercitarea controlului judiciar.
La rândul lor, prin recursul declarat, intervenienţii formulează o critică care susţine aceeaşi soluţie, de admitere a recursului şi de casare a deciziei recurate.
Arată intervenienţii că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. Se argumentează în sensul că desfiinţarea integrală a sentinţei primei instanţe, prin decizia curţii de apel, în condiţiile în care, prin sentinţă fusese admis capătul de cerere în constatarea nulităţii actului de schimb, iar hotărârea apelată a fost atacată de intervenienţi şi de pârâţi, fără, însă, ca aceştia din urmă să formuleze critici legate de soluţia pronunţată pe acest capăt de cerere, nesocoteşte prevederile art. 297 teza a II-a C. proc. civ.
Susţinerea este fondată.
Contrar celor afirmate de intervenienţi prin motivele de recurs, în apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, au fost formulate nu numai critici legate de calitatea procesual pasivă a acestui pârât, pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, ci şi critici legate de dezlegarea dată de tribunal fondului pretenţiilor în acest capăt de cerere.
Înalta Curte a apreciat că există o încălcare a prevederilor art. 297 teza a II-a C. proc. civ.
În condiţiile în care curtea de apel, prin admiterea apelului declarat de intervenienţi, a desfiinţat, în totalitate, hotărârea primei instanţe, sentinţă care le era favorabilă în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb, fără a arăta considerentele pentru care a dispus această măsură, întrucât decizia recurată nu face referire la motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice sub acest aspect, apelanţilor intervenienţi li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce atrage nulitatea deciziei astfel pronunţate.
Critica formulată de intervenienţi, prin care aceştia susţin nelegalitatea deciziei pentru menţionarea eronată, în dispozitivul acesteia, a soluţiei de admitere a apelurilor declarate de părţi care nu au înţeles să uzeze de această cale de atac, nu este fondată.
În condiţiile în care recurenţii intervenienţi nu au dovedit vreo vătămare produsă prin eroarea strecurată în dispozitivul deciziei recurate, aspectele menţionate nu pot atrage nulitatea hotărârii atacate.
Prin motivele de recurs, intervenienţii formulează şi critici vizând dezlegarea pe care instanţa de apel trebuia să o dea în cazul apelurilor declarate de Agenţia Domeniilor Statului şi de Ministerul Finanţelor Publice.
Faţă de soluţia pronunţată, de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate, Înalta Curte nu a mai analizat aceste critici.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 395 din 11 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de apelanţii pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:
Ambele apeluri sunt nefondate.
Acţiunea reclamanţilor, ca şi cererea de intervenţie, este bazată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prevederi ce constituie dreptul comun în materia revendicării.
Este necontestat, în cauză, că autorii reclamanţilor şi intervenienţilor au fost proprietarii unei suprafeţe de 14.000 mp teren, care a constituit obiectul unui contract de schimb cu autorităţile Statului Român, act încheiat în faţa notarului, în anul 1958.
Într-un ciclu procesual anterior al speţei de faţă, prin Decizia civilă nr. 4.077/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că, deşi acţiunea în revendicare a fost respinsă la fond ca inadmisibilă, din considerentele hotărârii primei instanţe reiese că, de fapt, capătul de cerere a fost analizat pe fondul său, şi nu doar pe cale de excepţie, cu privire la admisibilitatea de principiu.
Pornind de la această constatare a instanţei de casare, prin prisma dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că trebuie să analizeze atât criticile apelanţilor, cât şi capătul de cerere privind revendicarea suprafeţei de 4.000 mp, pe fond.
Rezultat al unor succesive reglementări legale echivoce, în perioada 1991 - 2001, dezlegările date de judecătorii naţionali acţiunilor în revendicare promovate de foştii proprietari au fost diverse. Ca o consecinţă a acestei diversităţi, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit prevalenţa legii speciale în concurs cu dreptul comun, sub rezerva respectării normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Atanasiu vs. România, subsidiaritatea dreptului fostului proprietar, de a cere respectarea "bunului" său, de transformare a acestuia într-o "valoare patrimonială" pe calea procedurilor prevăzute de legile speciale de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de respectivele legi.
În speţă, reclamanţii şi intervenienţii au avut la dispoziţie numeroase acte de reparaţie speciale adoptate de Statul Român în materie imobiliară funciară, mai exact Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009, acte normative la care părţile menţionate aveau obligaţia să apeleze, pentru valorificarea drepturilor lor de proprietate.
Refuzând sau neglijând să promoveze sau să finalizeze demersuri pe calea legilor speciale arătate, din motive care nu au fost dovedite, în cauză a fi fost fortuite, reclamanţii nu se pot prevala, în temeiul deciziilor amintite ale instanţei supreme şi ale Curţii Europene, de dreptul comun, care, constituie o cale subsidiară de acţiune, condiţionată de parcurgerea etapelor reglementate de legile speciale de reparaţie.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile reclamanţilor şi intervenienţilor.
În legătură cu apelurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului, aceştia au susţinut, în principal, că nu au calitate procesuală pasivă în cauză, iar, în subsidiar, că admiterea capătului de cerere privind nulitatea actului de schimb este greşită şi se impune respingerea sa, cu motivarea că au fost respectate nu doar dispoziţiile legale translative de proprietate de la acel timp, ci şi voinţa părţilor.
Apelurile sunt fondate, sub următoarele aspecte:
Reclamanţii au invocat nulitatea actului în baza argumentului că schimbul nu s-a efectuat pentru suprafeţe egale, aşa cum prevedea art. 5 din Decretul nr. 151/1950 şi că acest act normativ contravenea Constituţiei din anul 1948 şi C. civ. în vigoare la data respectivă.
Constituţia din anul 1948 prevedea, în art. 8, protecţia proprietăţii particulare. Decretul nr. 151/1950 nu a încălcat dispoziţia constituţională, ci chiar i-a dat eficienţă, întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanţilor nu a fost confiscat sau naţionalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică şi a constituit, în virtutea acestei recunoaşteri, obiect al unui contract de schimb încheiat chiar cu autorităţile de la acea vreme. În acelaşi timp, Constituţia din anul 1948 prevedea încurajarea cooperaţiei săteşti şi crearea de "întreprinderi agricole" pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar Decretul nr. 151/1950 tocmai acest proces îl concretiza, prin "comasarea de terenuri" şi pentru eliminarea "proprietăţii parcelare fărâmiţate" şi "asigurarea condiţiunilor cele mai prielnice pentru întovărăşirile agricole".
Reiese din cele de mai sus că Decretul nr. 151/1950 nu doar că nu contravenea Constituţiei din anul 1948, ci era chiar în deplină concordanţă cu aceasta.
Nu a fost examinată de către instanţă neconcordanţa invocată de reclamanţi a Decretului nr. 151/1950 cu C. civ. din acea perioadă, întrucât s-a considerat că părţile nu au precizat dispoziţiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.
În ceea ce priveşte nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, referitor la diferenţa suprafeţelor de teren schimbate, aceasta nu poate constitui motiv de nulitate a actului, în condiţiile în care schimbul a fost ratificat de autorul reclamanţilor în faţa autorităţii locale şi a notarului public, fapt care nu poate fi interpretat altfel decât sub forma unui acord al celor doi proprietari pentru suprafeţele schimbate.
Este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr. 151/1950, chiar şi în lipsa semnăturii autorului reclamanţilor şi intervenienţilor, dar numai într-o atare situaţie s-ar fi putut accepta nulitatea actului, prin vădita înfrângere a voinţei unuia dintre proprietarii coschimbaşi.
Semnând actul, autorul proprietar a achiesat la prevederile sale, şi, consfinţind voinţa părţilor în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi apreciat altfel decât valabil.
În concluzie, admiterea capătului de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb a fost greşită, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelurile declarate de pârâţi, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins şi acest capăt de cerere, ca nefondat.
Au fost respinse celelalte critici din apelurile pârâţilor, cu privire la calitatea lor procesuală pasivă, apreciindu-se că prezenţa acestora în proces se justifică nu doar pentru opozabilitate, în cazul Agenţiei Domeniilor Statului, dar şi în calitate de reprezentant al autorităţii statale, parte a contractului, în cazul Ministerului Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 2.247 din 27 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanţii M.D., M.G., M.T., R.P. şi S.I. şi de intervenienţii D.F. şi I.P. împotriva Deciziei nr. 395 A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Este întemeiată critica formulată de reclamanţii M. şi de intervenienţi, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia nr. 4.077 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu putere de lucru judecat, că acţiunea reclamanţilor reprezintă o veritabilă acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, şi nu o acţiune în reconstituirea dreptului de proprietate, întemeiată pe legile fondului funciar.
În al doilea rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că prima instanţă a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv temeinicia acţiunii în revendicare, considerentele sentinţei, bazate pe interpretarea normelor legale ce reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprinzând, de fapt, criterii aplicate de tribunal în compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a nesocotit dezlegările date prin decizia de casare, revenind asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în mod nelegal şi fără a indica vreun temei de drept, cu argumentul că reclamanţii nu au urmat căile oferite de legile speciale în materie.
Instanţa de apel, ca instanţă de trimitere, trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva comparării titlurilor opuse de părţi, dând preferinţă titlului mai bine caracterizat, ceea ce nu a făcut, încălcând, astfel, norma procedurală imperativă cuprinsă în art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru acest motiv, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate.
Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate şi criticile formulate de reclamanţii M. şi de intervenienţi, cu privire la motivarea superficială a hotărârii recurate, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii, în lipsa argumentelor care au format convingerea instanţei fiind imposibilă exercitarea controlului judiciar.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă cum au fost comparate titlurile de proprietate invocate de părţi, care au fost criteriile aplicate şi de ce s-a dat preferabilitate titlului statului, spre a se putea ajunge la soluţia respingerii acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
De altfel, aşa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, instanţa de apel a respins, în realitate, acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, pe motiv că reclamanţii nu au formulat cereri de restituire în temeiul legilor speciale de reparaţie.
Curtea a constatat că este întemeiată şi critica formulată de reclamanta S.I., referitoare la contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate.
Astfel, deşi prin motivarea hotărârii, instanţa de apel reţine că au declarat apel reclamanţii, pârâţii şi intervenienţii, în finalul considerentelor apreciază că "ambele apeluri sunt nefondate".
Totodată, prin dispozitivul deciziei recurate, s-a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, deşi, în realitate, nu s-a menţinut nicio dispoziţie din hotărârea primei instanţe (fiind respinse ambele capete de cerere: revendicarea şi constatarea nulităţii contractului de schimb), ceea ce ar fi impus schimbarea, în tot, a sentinţei.
Hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiilor invocate de apelanţii pârâţi, neprecizându-se temeiul de drept care ar justifica calitatea procesuală a pârâţilor Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice. Prin urmare, şi sub acest aspect, criticile reclamantei S.I. sunt fondate.
Având în vedere considerentele expuse, ce conduc la nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte a considerat că nu se mai impune a se analiza motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., ce se regăsesc în toate recursurile şi vizează greşita soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb încheiat în baza Decretului nr. 151/1950, act considerat de reclamanţi şi intervenienţi ca fiind neconstituţional.
Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursurile şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Cu ocazia rejudecării, urmează ca instanţa de apel să aibă în vedere şi celelalte critici formulate prin motivele de recurs.
În rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 314 A din 28 septembrie 2012, a admis cererile de apel formulate de apelanţii pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinţei civile sus-menţionate, a schimbat, în totalitate, sentinţa apelată.
A respins, ca neîntemeiată, în totalitate, cererea formulată de apelanţii reclamanţi şi de apelanţii intervenienţi.
A respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanţii S.I., M.D., M.G., M.T., R.P., M.I., I.P. şi D.F. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelurile declarate de către pârâţi, instanţa de apel a constatat, în primul rând, că apelanţii nu au formulat critici directe împotriva dispoziţiei instanţei de fond, prin care a fost constatată nelegalitatea Decretului nr. 151/1950, însă, criticile asupra acestui aspect sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanţelor, deoarece a precizat că "chiar dacă s-ar reţine ideea că Decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv", actul de schimb reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor".
În condiţiile menţionate, critica formulată de Ministerul Finanţelor este ambiguă, deoarece neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 atrage nulitatea absolută a actului de schimb, indiferent de respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului în sine, nefiind de conceput, din punct de vedere juridic, existenţa unui contract legal încheiat în baza unei legi neconstituţionale, raportat la principiul quod nullum est nullum producit effectum. De altfel, şi instanţa de fond a raţionat în acelaşi mod, în sensul că, reţinând neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, nu a mai verificat dacă actul de schimb a fost încheiat cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă, considerând inutilă verificarea condiţiilor interne ale actului în raport de constatarea neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950, în baza căruia a fost încheiat actul.
De aceea, având în vedere motivarea sentinţei, apelantul Ministerul Finanţelor a formulat o critică ce nu poate produce niciun efect, deoarece s-a referit la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond), acceptând, implicit, constatarea nelegalităţii Decretului nr. 151/1950, deşi singurul motiv pentru anularea actului de schimb a fost constatarea nelegalităţii acestui act normativ, şi, de asemenea, în condiţiile în care, aşa cum rezultă şi din sentinţă, fără niciun echivoc, neconstituţionalitatea decretului face inutilă discutarea altor aspecte privind actul de schimb, care, în condiţiile neconstituţionalităţii menţionate, ar fi lovit de nulitate în mod necondiţionat.
Dar, pentru a da un efect criticii formulate de Ministerul Finanţelor, instanţa a considerat că trebuie să analizeze inclusiv constituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, sens în care a avut în vedere dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., care permit calificarea criticii respective, principiul voinţei reale a părţii, ce rezultă din întregul act şi, de asemenea, principiul în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect, şi nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. A mai arătat instanţa că, în cazul în care ar considera că Ministerul Finanţelor nu a criticat, nici chiar implicit, dispoziţia instanţei de fond, de constatare a neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză, simpla constatare a neconstituţionalităţii conducând la nulitatea actului.
Pentru aceste motive, curtea de apel a apreciat că este învestită, implicit, şi sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu.
În primul rând, raportat atât la cererile părţilor reclamante, cât şi la deciziile de casare, instanţa a constatat că este sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, în care este necesară compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din proces, în baza art. 480 - 481 C. civ.
În acest context, atât Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Agenţia Domeniilor Statului, au calitate procesuală, deoarece Agenţia Domeniilor Statului se află în posesia bunului, iar Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului, chemat în judecată de intervenienţi, este chemat să se apere asupra legalităţii şi constituţionalităţii unui act emis de legiuitor, şi anume Decretul nr. 151/1950. Ca atare, criticile din ambele apeluri ale pârâţilor, privind lipsa calităţii lor procesuale, au fost respinse.
Pe fondul cererilor părţilor, instanţa a constatat că Decretul nr. 151/1950 este constituţional, în raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Constituţia din anul 1948 prevedea, în art. 8, protecţia proprietăţii particulare. Decretul nr. 151/1950 nu a încălcat dispoziţia constituţională, ci chiar i-a dat eficienţă, întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanţilor nu a fost confiscat sau naţionalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică şi a constituit, în virtutea acestei recunoaşteri, obiect al unui contract de schimb, încheiat chiar cu autorităţile de la acea vreme. În acelaşi timp Constituţia din anul 1948 prevedea încurajarea cooperaţiei săteşti şi crearea de "întreprinderi agricole", pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar Decretul nr. 151/1950 a concretizat chiar acest proces, prin "comasarea de terenuri" şi pentru eliminarea "proprietăţii parcelare fărâmiţate" şi "asigurarea condiţiunilor cele mai prielnice pentru întovărăşirile agricole".
Rezultă, din cele de mai sus, că Decretul nr. 151/1950 nu doar că nu a încălcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, ci chiar s-a aflat în deplină concordanţă cu aceasta.
Nu este necesară analiza neconcordanţei invocate de reclamanţi, dintre dispoziţiile Decretului nr. 151/1950 şi C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că reclamanţii nu au arătat dispoziţiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.
În legătură cu nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, privind diferenţa suprafeţelor de teren interschimbate, instanţa a apreciat că nu poate constitui motiv de nulitate a actului, în condiţiile în care schimbul a fost ratificat de autorul reclamanţilor în faţa autorităţii locale şi a notarului public, împrejurare care nu poate fi interpretată decât sub forma unui acord al celor doi proprietari pentru suprafeţele schimbate.
Este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr. 151/1950, chiar şi în lipsa semnăturii autorului reclamanţilor şi al intervenienţilor, dar numai într-o atare situaţie s-ar fi putut accepta nulitatea actului prin vădita înfrângere a voinţei unuia dintre proprietarii coschimbaşi. Semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale şi, consfinţind voinţa părţilor în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi apreciat altfel decât valabil.
În condiţiile menţionate, instanţa de apel a constatat, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 151/1950 a fost constituţional şi a respectat tratatele internaţionale la care România era parte la data faptelor, deoarece pentru terenul dat în schimb, autorul reclamanţilor a primit un teren echivalent, fiind, pe deplin, despăgubit cu terenul primit, în lipsa oricăror obiecţiuni pe care le-ar fi putut face, chiar în baza decretului în discuţie. Lipsa formulării de obiecţiuni a determinat convingerea instanţei în sensul că terenul dat în schimb a fost de aceeaşi valoare, în echivalent acceptabil, chiar dacă suprafaţa primită a fost mai mică; actul normativ în baza căruia a fost încheiat actul de schimb a recomandat, şi nu a impus, schimbul asupra unor terenuri egale, fiind evident că, într-un contract de schimb, nu suprafaţa terenurilor, ci valoarea lor echivalentă, este importantă, iar acest aspect esenţial a fost respectat, în limite legale, de vreme ce a fost consimţit, fără nicio obiecţie, de autorul reclamanţilor.
Ca atare, în baza unui decret constituţional, autorul reclamanţilor a cedat o suprafaţă de teren în favoarea statului, în schimbul unei suprafeţe de teren echivalente, pe care a primit-o în schimb, iar contractul de schimb a fost legal încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă, ceea ce rezultă din compararea contractului cu condiţiile impuse de Decretul nr. 151/1950, în baza căruia a fost încheiat.
În concluzie, titlul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanţi şi de intervenienţi aparţine statului, iar părţile menţionate nu justifică, în prezent, niciun titlu de proprietate asupra bunului respectiv, ceea ce impune respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, ca urmare a respingerii, ca neîntemeiate, a tuturor celorlalte capete de cerere.
Faţă de cele menţionate, instanţa a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice de şi Agenţia Domeniilor Statului, în baza art. 296 C. proc. civ., şi a schimba sentinţa, în sensul că a respins, în totalitate, cererea formulată de reclamanţi şi de intervenienţi.
Pentru aceleaşi motive, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părţile menţionate mai sus.
Curtea, faţă de pronunţarea, în integralitate, asupra fondului cauzei, a considerat lipsită de relevanţă pronunţarea asupra unor aspecte legate de calitatea procesuală a pârâţilor sau asupra unor aspecte de admisibilitate a cererii.
Prin Decizia civilă nr. 4.494 din 15 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamanţii M.D., R.P., M.G., M.T. şi de intervenienţii D.P.A. şi D.F. - decedat, continuat de moştenitorul I.M.O. împotriva hotărârii instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Motivul de recurs formulat de către intervenienţi, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., privind alcătuirea instanţei s-a considerat că nu este incident, în raport cu dispoziţiile art. 99 alin. (6) şi (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Motivul de recurs formulat prin ambele cereri, relativ la limitele de învestire a instanţei de apel, a fost apreciat ca fiind fondat.
Modul în care a procedat instanţa de apel conduce la încălcarea formelor de procedură, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 din acelaşi cod şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice s-a invocat, în principal, lipsa calităţii procesual pasive.
În subsidiar, în măsura în care nu se reţine această excepţie, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a constatat nulitatea actului de schimb, iar, în justificarea acestei critici, s-a arătat că, chiar dacă s-ar reţine ideea că Decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb încheiat reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor; acest act de schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanţilor, respectiv intervenienţilor, şi de către delegatul Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, fiind autentificat prin Procesul-verbal din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat al Raionului Stalin şi transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Raionului Stalin, la 29 septembrie 1958; ca urmare, nu se poate reţine nici cauza de nulitate a actului de schimb, voinţa părţilor rezultând, în mod neechivoc, din partea finală a actului de schimb.
Concluzia instanţei de apel nu este corectă în ceea ce priveşte interpretarea pe care o dă conţinutului cererii de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice. Mai mult, se reţine o motivare implicită a acestei cereri de apel, în condiţiile în care se constată, totodată, că, prin referirea la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond), se acceptă de către apelantul pârât, implicit, constatarea nelegalităţii Decretului nr. 151/1950.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, iar acestea sunt cele care rezultă din conţinutul cererii de apel, dispoziţii ce înlătură considerentele referitoare la interpretarea actului juridic; inclusiv din perspectiva aprecierii voinţei reale a părţii, care ar rezulta din cuprinsul cererii de apel, concluzia instanţei nu este susţinută, în condiţiile în care se reţine că, prin referirea la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond), se acceptă, implicit, constatarea nelegalităţii Decretului nr. 151/1950.
Dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. permit recalificarea unei căi de atac denumită greşit, ipoteză care nu este incidentă în cauză.
În condiţiile în care, cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care prima instanţă ar fi constatat, greşit, neconstituţionalitatea decretului în baza căruia a fost încheiat actul de schimb, instanţa de apel a depăşit limitele de învestire (modul de soluţionare fiind grefat pe respectarea cerinţelor de fond şi de formă ale actului de schimb, impuse de decretul reţinut astfel constituţional), ceea ce atrage aplicarea art. 304 pct. 5 din acelaşi cod şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu s-a pronunţat în cauză, în soluţionarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea limitelor fixate prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a efectelor dezlegărilor din hotărârea primei instanţe, necontestate.
În acest context, conform art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, care va avea în vedere şi celelalte critici formulate, ţinând seama, totodată, şi de chestiunile pe care le-a dezlegat, necontestate în dosarul de recurs.
Prin Decizia civilă nr. 123 A din 21 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis cererile de apel formulate de apelanţii pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva Sentinţei civile nr. 497 din 12 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că s-a respins cererea formulată de apelanţii reclamanţi M.D., M.G., M.T., R.P. şi S.I. şi de apelanţii intervenienţi D. (fostă I.) P. şi I. M.O. (moştenitorul defunctului D.F.).
S-au respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanţii S.I., M.D., M.G., M.T., R.P., M.I., I.P. şi D.F. (decedat), continuat de moştenitorul I.M.O.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:
Prin ultima decizie de casare, s-a constatat nerespectarea limitelor fixate de părţi prin cererile de apel, dar şi a efectelor dezlegărilor necontestate de către Ministerul Finanţelor Publice.
Prin apelul formulat de către Ministerul Finanţelor Publice, se invocă, în primul rând, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, iar, în subsidiar, greşita admitere a constatării nulităţii actului de schimb, în situaţia în care s-au respectat condiţiile de fond şi de formă, cu referire specială la voinţa părţilor.
Curtea a stabilit că, în condiţiile în care prima instanţă omisese a se pronunţa pe capătul de cerere privind revendicarea, nu se impunea critica pe acest aspect, fiindu-i favorabilă situaţia nesoluţionării revendicării. Prin urmare, nicio altă dezlegare dată de prima instanţă, în ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi socotită ca intrând în puterea lucrului judecat.
Critica privind lipsa calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice este nefondată. Calitatea sa procesuală pasivă derivă din calitatea sa, de reprezentant al Statului Român, într-un proces în care se invocă nulitatea absolută, pentru nelegalitate şi neconstituţionalitate, a unui act emis de legiuitor, respectiv Decretul nr. 151/1950.
Cea de-a doua critică a fost considerată fondată, ceea ce a condus la admiterea apelului.
Curtea a reţinut că, potrivit art. 5 din Decretul nr. 151/1950, schimburile de terenuri se vor face la suprafeţe egale, iar alin. (2) prevede că "schimburile aprobate sunt obligatorii pentru toţi proprietarii ale căror terenuri sunt supuse comasării". Art. 7 din decret menţionează că "actele de schimb vor fi formulate potrivit contractelor tip ce vor fi alcătuite de Ministerul Agriculturii. Ele vor fi obligatorii pentru părţile interesate chiar atunci când vor fi semnate de către una din acestea. În acest caz, ele vor fi opozabile terţilor, dacă vor fi prevăzute cu menţiunea Sfaturilor Populare comunale, în raza cărora se află loturile supuse schimbului, că schimbul a fost aprobat potrivit decretului de faţă". Din interpretarea acestui articol reiese că, numai în cazul în care nu este semnat de una dintre părţi, pentru opozabilitate, schimbul trebuie să fie prevăzut cu menţiunea Sfaturilor Populare.
Din conţinutul contractului de schimb în litigiu, rezultă că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 151/1950, pe formulare tip, aprobate de Ministerul Agriculturii, semnate de ambele părţi, cu menţiunea că schimbul s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile actului normativ sus-menţionat, reprezentând voinţa părţilor.
Actul de schimb respectă condiţiile impuse de legea aplicabilă la momentul întocmirii lui şi, prin urmare, nu se impune anularea acestuia.
Apelul formulat de Agenţia Domeniilor Statului cuprinde critici asemănătoare în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului de schimb şi, în plus, se susţine ca fiind lipsită de finalitate constatarea nulităţii faţă de această pârâtă, care este străină de contract.
Critica privind lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţiei Domeniilor Statului este nefondată, aceasta fiind unitatea deţinătoare a bunului şi, în consecinţă, cea obligată la lăsarea posesiei, în cadrul acţiunii în revendicare.
Apelul formulat de intervenienţii I.P. şi D.F. cuprinde critici referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar, şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa.
Cea de-a doua critică priveşte greşita respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, Curtea a constatat că susţinerile sunt nefondate, pârâţii indicaţi mai sus nefiind părţi în actul a cărui nulitate se solicită şi nici nu deţin posesia imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, această chestiune a fost deja dezlegată ca urmare a desfiinţării, în totalitate, a hotărârii primei instanţe, în baza Deciziei nr. 98 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar, prin Decizia nr. 4.077 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că motivul desfiinţării vizează doar nemotivarea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de schimb.
Apelul formulat de reclamanţi se referă la aplicarea greşită a legii, cu raportare la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care sunt aplicabile, în opinia acestora, terenurilor proprietate de stat. În esenţă, instanţa trebuia să se pronunţe mai întâi asupra nulităţii actului de schimb.
De asemenea, se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind nulitatea actului de schimb, Curtea a constatat că este nefondat.
Autorul reclamanţilor a cedat o suprafaţă de teren în favoarea statului, pentru o suprafaţă de teren echivalentă, pe care a primit-o în schimb, iar contractul a fost legal încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă prevăzute de Decretul nr. 151/1950, în baza căruia a fost perfectat. De altfel, prin cererea introductivă, reclamanţii nu au criticat, decât în mod generic, lipsa condiţiilor de valabilitate a actului de schimb, singura referire concretă fiind aceea că nu s-a realizat condiţia de a se realiza schimbul la suprafeţe egale şi aceeaşi calitate a terenurilor. Legiuitorul a urmărit ca, prin sintagma "suprafeţe egale şi de aceeaşi calitate" să se asigure echitatea schimbului. Acelaşi principiu, al echităţii, impune, însă, ca, la valori inegale, suprafeţele de teren să fie corespunzătoare. Nefiind probată valoarea inegală a terenurilor schimbate, nu se poate reţine critica ce priveşte încălcarea principiului echităţii, avut în vedere de legiuitor.
Critica privind neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 este nefondată, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, au fost respectate tratatele internaţionale la care România era parte la data schimbului, întrucât, în schimbul bunului avut, părţile au primit un alt bun în echivalent.
În ceea ce priveşte neconcordanţa dispoziţiilor C. civ. cu cele ale Decretului nr. 151/1950, în condiţiile în care nu se invocă, în primul capăt de cerere, dispoziţiile neconcordante, critica este pur formală. Referitor la art. 480 C. civ., nu se constată o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, de vreme ce însuşi textul determină limitele acestuia, în raport cu prevederile legale, prevederi cu privire la care s-a constatat că nu au fost încălcate.
Prin urmare, titlul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanţi şi de intervenienţi aparţine statului, iar părţile menţionate nu justifică, în prezent, niciun titlu de proprietate asupra bunului respectiv.
Deşi, în cadrul acţiunii de revendicare formulate în temeiul art. 480 C. civ. se impune compararea titlurilor, ţinând seama de criteriile de preferabilitate, în speţă, constatându-se că ambele părţi deţin titluri de proprietate valabile, ca urmare a realizării schimbului, de soarta capătului de cerere privind constatarea nulităţii schimbului depinde şi soarta acţiunii în revendicare; în consecinţă, şi această cerere a fost respinsă. Ca atare, şi critica privind aplicarea unor temeiuri de drept ce privesc proprietatea de stat este nefondată, ca urmare a constatării valabilităţii titlului statului asupra terenului în litigiu.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.T., R.P., M.G. şi M.D., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul incidenţei cazului de "extra petita", şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Deşi, prin Decizia nr. 4.494 din 15 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în prezentul dosar, modul de soluţionare a speţei, grefat pe verificarea respectării cerinţelor de fond şi de formă ale actului de schimb, implică şi reţinerea constituţionalităţii Decretului nr. 151/1950, aspect soluţionat de instanţa de fond şi intrat în puterea lucrului judecat, prin necontestare, în sensul că actul normativ este nelegal, instanţa de apel a ignorat aceste dispoziţii obligatorii şi a realizat compararea titlurilor prin referirea la prevederile cuprinse în decret.
Astfel, Curtea reţine, ca element determinant pentru admiterea apelului Ministerului Finanţelor Publice, împrejurarea că respectivul contract de schimb a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 151/1950.
Mai mult, instanţa face referire la o presupusă critică privind neconstituţionalitatea actului normativ sus-menţionat, care nu a fost formulată în apelul reclamanţilor, arătând, în considerente, că "critica privind neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 este nefondată în condiţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, au fost respectate tratatele internaţionale la care România era parte la data schimbului, întrucât, în schimbul bunului avut, părţile au primit un alt bun în echivalent".
Singurele referiri făcute de apelanţi, sub acest aspect, au vizat unele argumente suplimentare, prin care părţile au subliniat temeinicia hotărârii instanţei de fond, cu privire la soluţia respectivă, reclamanţii neavând niciun interes să critice sentinţa care le era favorabilă din acest punct de vedere.
În concluzie, prin argumentele privind condiţiile de fond şi de formă ale contractului de schimb şi reţinerea conformităţii acestora cu prevederile Decretului nr. 151/1950, instanţa de apel a stabilit, implicit, legalitatea actului normativ, aspect asupra căruia Înalta Curte, prin Decizia nr. 4.494/2013, a impus, obligatoriu, un cu totul alt mod de soluţionare, ceea ce atrage incidenţa, în cauză, a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Raportat la inexistenţa criticilor apelanţilor reclamanţi în legătură cu neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, prin soluţia pronunţată, curtea de apel a încălcat normele procedurale privind judecata în această fază procesuală, dezlegările de drept impuse de instanţa de recurs, privind limitele judecării apelului, precum şi puterea de lucru judecat a hotărârii primei instanţe (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de articolul 304 pct. 5 C. proc. civ., în dispozitivul hotărârii recurate, se menţionează schimbarea, în tot, a sentinţei atacate şi respingerea cererii formulate de apelanţii reclamanţi şi de apelanţii intervenienţi împotriva aceleiaşi sentinţe. Prin urmare, se resping cererile formulate în apel.
În continuare, se dispune respingerea, ca nefondate, a cererilor de apel formulate de reclamanţi şi intervenienţi, deci, se resping aceleaşi cereri de apel.
În consecinţă, dispozitivul hotărârii recurate nu cuprinde dispoziţii în ceea ce priveşte soluţionarea fondului cererilor recurenţilor, precum şi motivul respingerii lor, încălcându-se, astfel, formele de procedură, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.
2. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., prin ignorarea dezlegărilor de drept obligatorii ale Înaltei Curţi, în sensul de a nu pune în discuţie neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, a nesocotit limitele învestirii în apel, raportat la motivele invocate de apelanţii pârâţi şi modificarea, în tot, a hotărârii apelate, deşi nu existau temeiuri pentru o astfel de soluţie.
De asemenea, s-a referit, în mod greşit, la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului de schimb, având în vedere că o astfel de constatare implică şi reţinerea legalităţii Decretului nr. 151/1950.
Pe de altă parte, decizia este nelegală, întrucât nu erau întrunite nici cerinţele de fond şi formă pentru validitatea contractului de schimb.
Curtea de apel nu a analizat argumentele recurenţilor, în sprijinul soluţiei de fond, privind neconcordanţa Decretului nr. 151/1950 cu prevederile legale ce instituiau regimul juridic general al proprietăţii, rezumându-se a constata că această "critică" este "formală".
În raport de dispoziţiile generale ale C. civ., referitoare la libertatea contractuală, garantarea proprietăţii private şi cedarea silită a acesteia doar pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 480 şi urm.), existau prevederi relevante în Decretul nr. 151/1950, esenţiale în operaţiunea de verificare a legalităţii (art. 5 alin. (2), art. 7 şi art. 13).
Decretul impunea "schimbul" de terenuri din iniţiativa exclusivă a Ministerului Agriculturii, pe baza unor contracte tip redactate de acesta, fiind fără relevanţă împrejurarea că nu exista un acord de voinţe (semnătura coschimbaşului nu era necesară pentru ca aceste "contracte" să producă efecte) şi, pentru a stimula libertatea de voinţă, actul normativ prevedea sancţiuni cumulative (închisoare, amendă, confiscare) pentru proprietarii ce nu se conformau acestui schimb "liber consimţit".
În realitate, acest act normativ a mascat operarea unor exproprieri de fapt, aşa cum sunt definite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi aşa numitul contract de schimb nu a îndeplinit condiţiile necesare pentru existenţa sa valabilă.
3. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la actul de schimb.
Instanţa de apel reţine că: "din conţinutul contractului de schimb rezultă, însă, că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 151/1950, pe formulare tip aprobate de Ministerul Agriculturii, semnate de ambele părţi".
O atare semnătură nu există pe exemplarul contractului de schimb depus la dosarul cauzei, astfel că o asemenea alegaţie nu se susţine.
Au fost depuse înscrisuri ce dovedesc toate demersurile efectuate pentru obţinerea unei copii legalizate a contractului de schimb. Având în vedere răspunsurile primite de la autorităţile ce trebuiau să deţină acest contract în variantă autentificată, se impune concluzia că acest contract nu a fost autentificat.
Actul de schimb (nesemnat de I.O.) transcris de Tribunalul Regional al Raionului Stalin, la 9 septembrie 1958, nu este autentificat, aşa cum rezultă din ştampila aplicată "conform cu originalul", în care, peste textul din forma standard a ştampilei, "autentificat", este adnotat textul olograf "din dosarul". Ca urmare a neîndeplinirii condiţiei autentificării, actul de schimb este lovit de nulitate absolută, aspect ignorat de instanţa de apel.
În consecinţă, hotărârea recurată contravine şi art. 139 alin. (1) C. proc. civ., care instituie sancţiunea neluării în seamă a înscrisului care nu este depus în original, în păstrarea grefei, sau nu este prezentat nemijlocit instanţei.
4. În ceea ce priveşte motivele ce susţin apelul reclamanţilor, acestea sunt dezvoltate, pe larg, în concluziile scrise depuse la data de 28 septembrie 2012, neanalizate de instanţa de apel, în rejudecare.
Apelanţii reclamanţi au învederat:
a. motive de nulitate absolută a actului intitulat "contract de schimb".
Susţin lipsa consimţământului autorului lor, pentru operaţiunea juridică a schimbului, aspect ce rezultă din faptul că respectivul contract de schimb nu a fost semnat de acesta, deci, contractul este un act unilateral, nul absolut, emis în regim de putere publică, în baza unui decret nelegal.
Înscrisul nu a fost încheiat în formă autentică - nu exista nicio încheiere sau proces verbal de autentificare care să fi fost încheiat de vreun notar public, astfel încât nu se poate reţine că actul de schimb este autentificat.
Actul de schimb contravine dispoziţiilor Legii nr. 358 din 03 iulie 1944 privind autentificarea şi legalizarea înscrisurilor, pentru învestirea cu dată certă şi legalizarea copiilor de pe înscrisuri, în vigoare la data "emiterii" sale (sunt încălcate art. 27 - lipsa procesului verbal de autentificare menţionat pe fiecare pagină a înscrisului, art. 12 - obligativitatea semnării înscrisului de ambele părţi în faţa magistratului, art. 2 şi 3 - obligativitatea autentificării actelor referitoare la drepturi reale imobiliare).
b. motive pentru admiterea cererii în revendicare.
Analiza acţiunii în revendicare urmează a se face prin compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi, aşa cum a statuat, în mod repetat, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurenţii au invocat, în susţinerea acţiunii, titlul de proprietate nr. X5/1926, emis în baza Legii pentru reforma agrară din 17 iulie 1921. Intimaţii pârâţi nu deţin un titlu de proprietate pentru suprafaţa de 4.000 mp, ce face obiectul prezentului dosar. Înscrisul intitulat "act de schimb" este un act unilateral lovit de nulitate absolută, care nu poate produce niciun fel de efecte juridice.
Statul nu poate invoca buna credinţă şi nici nu-şi poate întemeia titlul pe o posesie de bună credinţă, întrucât posesia acestuia este fundamentată pe o cauza ilicită, respectiv pe încălcarea propriilor obligaţii constituţionale, de ocrotire a dreptului de proprietate privată.
Alte dezvoltări privind compararea titlurilor se regăsesc şi în motivele de apel depuse la data de 2 septembrie 2008, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, motive care au fost, de asemenea, ignorate de instanţă.
Astfel, în condiţiile în care actul de schimb este nul absolut, Statul Român, inclusiv pârâţii ce îl reprezintă, nu sunt şi nu au fost niciodată proprietari asupra terenului în litigiu.
Reclamanţii deţin un titlu valabil asupra terenului şi, ca urmare, nu mai trebuie eliberat de către Stat un nou titlu, în baza unor legi de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate.
Recurenţii mai susţin că dreptul lor de proprietate este garantat şi ocrotit de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de art. 41 din Constituţia României şi de C. civ.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâţi şi admiterii apelurilor declarate de reclamanţi şi intervenienţi, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei şi admiterii acţiunii în revendicare.
Intimata pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes şi, în subsidiar, ca nefondat.
A arătat că, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4.077 din 22 iunie 2010, s-a reţinut soluţionarea, pe fond, de către prima instanţă, a acţiunii în revendicare, din cuprinsul căreia rezultă că terenul în litigiu nu poate fi restituit reclamanţilor şi intervenienţilor, deoarece intră sub incidenţa legilor fondului funciar. Prin urmare, motivul de apel şi de recurs, prin care se susţine că nu trebuie eliberat un nou titlu în baza legilor speciale de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, este neîntemeiat.
În decizia recurată, instanţa de apel a menţionat, în mod corect, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost dezlegată, urmare a desfiinţării, în totalitate, a Sentinţei nr. 497 din 2008, conform Deciziei nr. 98/2009; potrivit Deciziei nr. 4.077/2010, motivul desfiinţării priveşte doar nemotivarea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de schimb.
Instanţa de rejudecare a reţinut, deci, că deciziile pronunţate, anterior, în cauză au putere de lucru judecat şi din perspectiva modului de soluţionare a acţiunii în revendicare, nu numai privind dezlegările referitoare la constituţionalitatea/neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950. Indiferent de interpretările privind valabilitatea contractului de schimb, acest aspect nu mai prezintă niciun folos practic pentru recurenţi, de vreme ce terenul nu mai poate reveni în patrimoniul lor, faţă de puterea de lucru judecat a deciziei de respingere a acţiunii în revendicare.
Or, recurenţii nu au criticat concluziile curţii de apel, potrivit cărora excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost dezlegată în cauză, respectiv că a intrat în puterea lucrului judecat.
În condiţiile în care părţile sus-menţionate au susţinut nelegalitatea actului de schimb, respectiv exproprierea terenului de către stat, relevantă, în speţă, este analiza concursului dintre norma generală în materie, respectiv art. 480 C. civ., şi legile speciale (Legile fondului funciar; Legea nr. 10/2001).
În raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, de Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, intimata a arătat că pretinderea imobilului în temeiul dreptului comun, fără ca reclamanţii să urmeze procedura legilor speciale, apare ca fiind un demers neîntemeiat.
Prin apărările formulate în întâmpinare, astfel cum au fost prezentate în precedent, intimata pune în discuţie două aspecte, şi anume lipsa de interes a reclamanţilor în susţinerea criticilor referitoare la soluţionarea cererii de constatare a nulităţii actului de schimb încheiat între autorul lor şi Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, respectiv imposibilitatea obţinerii imobilului în litigiu prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Prima dintre chestiunile supuse dezbaterii vizează o apărare de ordin procesual, în legătură cu condiţiile de exercitare a recursului, astfel încât va fi analizată prioritar examinării motivelor de recurs, conform art. 137 C. proc. civ.
Cea de-a doua problemă enunţată mai sus se referă la concursul dintre legea specială şi cea generală, în ceea ce priveşte demersul ales de reclamanţi, şi va fi avută în vedere, ca apărare, la verificarea motivului de recurs privind modul de soluţionare a acţiunii în revendicare.
Susţinerile vizând lipsa de interes a recurenţilor în contestarea soluţiei pronunţate asupra acţiunii în nulitate, raportat la soluţia dată cererii în revendicare, nu pot fi primite.
Contrar celor afirmate de intimata pârâtă, în cauza de faţă, nu s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii în revendicare, intrată în puterea lucrului judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 497 din 12 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în revendicare din acţiunea principală şi cererea de intervenţie şi s-a respins cererea respectivă în consecinţă.
În urma admiterii apelurilor declarate de reclamanţi şi intervenienţi, s-a desfiinţat, în tot, hotărârea primei instanţe şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal, reţinându-se soluţionarea greşită, pe cale de excepţie, a cererii în revendicare, precum şi împrejurarea că dispoziţiile art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ. vizează, în tot, hotărârea atacată, chiar dacă unul dintre capetele de cerere a fost soluţionat.
Prin Decizia instanţei de recurs nr. 4.077 din 29 iunie 2010, în urma admiterii recursurilor declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi de intervenienţi, s-a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru mai multe motive, nu numai pentru cel vizând nemotivarea deciziei sub aspectul desfiinţării, în totalitate, a sentinţei atacate, cu referire la criticile formulate de primul dintre pârâţii enunţaţi.
Astfel, cum s-a arătat deja, cu ocazia expunerii considerentelor care au fundamentat hotărârile pronunţate în speţă, prin decizia de casare menţionată mai sus, s-a dispus această măsură procedurală, determinat de împrejurarea că instanţa de apel a desfiinţat, în totalitate, hotărârea primei instanţe, deci, şi sub aspectul soluţiei date acţiunii în nulitatea actului de schimb, fără să arate, însă, considerentele pentru care a procedat în acest sens, cu alte cuvinte, fără să motiveze soluţia de desfiinţare în totalitate, raportat la criticile apelantului Ministerul Finanţelor Publice aduse sentinţei în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii respective.
Într-adevăr, acesta a fost unul dintre motivele pentru care Înalta Curte a casat Decizia instanţei de apel nr. 98/2009.
Alături de acest argument, instanţa de recurs a avut în vedere şi alte aspecte care au condus la casarea deciziei, printre care şi cel vizând acţiunea în revendicare.
Cu privire la această cerere, este real că instanţa de recurs a decis că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului acţiunii în revendicare, chiar dacă, în hotărâre, soluţia dată de această instanţă este de respingere a acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă. Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că, acţiunea în revendicare fiind soluţionată pe fond de către tribunal, instanţa de apel a procedat în mod greşit la desfiinţarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, raportat la dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., pe care le-a încălcat prin soluţia pronunţată.
Din perspectiva aceleiaşi cereri, instanţa de recurs a mai reţinut că susţinerile recurenţilor pârâţi, formulate în recurs, vizează fondul acţiunii în revendicare şi, în plus, curtea de apel, considerând în mod greşit, că prima instanţă a soluţionat pe cale de excepţie această acţiune şi dispunând, în consecinţă, trimiterea cauzei, spre rejudecare, nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost învestită în legătură cu fondul cererii în revendicare.
În esenţă, conform Deciziei nr. 4.077 din 29 iunie 2010, aceste argumente au condus la casarea Deciziei nr. 98/2009 şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de apel.
În consecinţă, raportat la considerentele deciziei instanţei de recurs, rezultă că nu doar nemotivarea desfiinţării, în totalitate, a sentinţei, cu referire la cererea în nulitate a actului de schimb, a determinat casarea deciziei recurate, ceea ce ar fi presupus, în opinia intimatei pârâte, intrarea în puterea de lucru judecat a soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare, pronunţată de prima instanţă.
De asemenea, considerentele Înaltei Curţi, în ceea ce priveşte soluţionarea acestei acţiuni, pe fond, de către tribunal nu implică şi confirmarea sentinţei sub aspectul respingerii acţiunii în revendicare, de vreme ce instanţa de recurs a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, printre altele, pentru a se răspunde criticilor formulate în legătură cu fondul respectivei acţiuni.
În acest context, nici susţinerile intimatei, în sensul că recurenţii din prezenta fază procesuală nu au atacat Decizia nr. 123 A din 21 martie 2014, din perspectiva considerentului referitor la dezlegarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, nu sunt relevante. În primul rând, prin Decizia nr. 4.077/2010, nu a avut loc o dezlegare efectivă a excepţiei de inadmisibilitate, deoarece instanţa de recurs nu a verificat ea însăşi posibilitatea promovării acţiunii în condiţiile dreptului comun raportat la alte proceduri, ci a reţinut doar că prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cererii în revendicare. Pe de altă parte, acest raţionament al Înaltei Curţi nu implică, cum deja s-a arătat, menţinerea sentinţei, din perspectiva soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare.
În plus, prin Decizia nr. 2.247 din 27 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, fără echivoc, că "instanţa de trimitere trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva comparării titlurilor opuse de părţi, dând preferinţă titlului mai bine caracterizat, ceea ce aceasta nu a făcut, încălcând, astfel, norma procedurală imperativă, cuprinsă în art. 315 alin. (1) C. proc. civ.". Aceste argumente au condus la o casare ulterioară a deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare.
Prin urmare, în niciuna dintre fazele procesuale anterioare, nu s-a confirmat, în mod irevocabil, o soluţie de respingere a acţiunii în revendicare, care să genereze o eventuală lipsă de interes a recurenţilor, în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii în constatarea nulităţii actului de schimb în litigiu, apărarea intimatei pârâte Agenţia Domeniilor Statului fiind, în consecinţă, neîntemeiată.
Referitor la recursul declarat de reclamanţi, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Susţinerile din cadrul acestui motiv de recurs vor fi examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., mai puţin cele referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii primei instanţe, care vor fi avute în vedere din perspectiva art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Criticile respective nu se circumscriu cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza lui "extra petita" - "ceea ce nu s-a cerut". Astfel, încălcarea Deciziei de casare nr. 4.494 din 15 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi depăşirea limitelor de învestire prin apelul formulat de reclamanţi, în sensul examinării unor pretinse critici în legătură cu neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, inexistente în cadrul căii de atac, nu se subscriu motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 6, în ipoteza precizată, deoarece greşelile procedurale invocate nu implică pronunţarea de către Curte asupra unor alte cereri decât cele care formează obiectul acţiunii, ci încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) din cod. Or, pretinsa încălcare a formelor de procedură se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de asemenea, invocat de recurenţi.
Susţinerile sunt întemeiate.
Potrivit art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Întocmai ca şi instanţa de apel anterioară, instanţa de rejudecare a procedat din nou la examinarea constituţionalităţii Decretului nr. 151/1950 şi a concordanţei cu tratatele internaţionale la care România era parte, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, este adevărat, în apelul reclamanţilor, deşi calea de atac formulată de părţile indicate nu cuprindea critici în acest sens. În plus, nici în apelurile declarate de celelalte părţi nu se regăsesc astfel de susţineri. În acest sens, în Decizia de casare nr. 4.494 din 15 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, se impută instanţei de apel anterioare depăşirea limitelor de învestire, în condiţiile în care a procedat la verificarea constituţionalităţii decretului, în ipoteza în care pârâtul menţionat nu a formulat o asemenea critică în legătură cu hotărârea primei instanţe, "acceptând, implicit", nelegalitatea actului normativ în discuţie.
Pe de altă parte, cum, în mod corect, arată şi recurenţii reclamanţi, ei nu aveau interesul să conteste hotărârea primei instanţe, prin care s-a reţinut neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, de vreme ce, sub acest aspect, sentinţa le era favorabilă. Ca atare, şi din această perspectivă, interpretarea dată de Curte, în Decizia nr. 123 A din 21 martie 2014, asupra cererii de apel formulate de reclamanţi, este greşită, susţinerile părţilor neavând caracterul unei critici aduse sentinţei, care să trebuiască a fi analizate de instanţa de control judiciar, ci al confirmării hotărârii, sub acest aspect.
Prin urmare, procedând la reverificarea constituţionalităţii decretului, instanţa de apel a depăşit limitele de învestire prin apelul reclamanţilor, dar a încălcat şi puterea de lucru judecat a sentinţei apelate, care s-a pronunţat în sensul neconstituţionalităţii actului normativ, aspect necontestat de niciunul dintre apelanţi, motive care se circumscriu incidenţei cazurilor de casare, respectiv de modificare, prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
De asemenea, s-a încălcat decizia de casare anterioară, care a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare să ţină seama şi de chestiunile dezlegate în proces, necontestate în dosarul de recurs. Or, pentru argumentele expuse în precedent, aspectul neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950 reprezenta o chestiune dezlegată de prima instanţă şi, care, nefiind contestată de apelanţi, intrase în puterea de lucru judecat, în condiţiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.
În concluzie, examinarea constituţionalităţii decretului, fără să existe critici în acest sens, cu depăşirea limitelor de învestire, constituie o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, conform art. 304 pct. 5.
Vătămarea produsă reclamanţilor, prin examinarea unei chestiuni necontestate şi care le era favorabilă acestora este determinată de soluţia finală care a fost pronunţată de Curte asupra acţiunii cu care a fost învestită şi care este consecinţa, printre altele, a omisiunii de a analiza un alt aspect, determinant în soluţionarea litigiului.
Astfel, prima instanţă, considerând că decretul este neconstituţional, a reţinut că nu poate constitui un titlu valabil pentru preluarea imobilului, iar actul de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 este nul, fără să se mai impună verificarea dacă acesta a fost încheiat cu respectarea condiţiilor decretului. Prin urmare, tribunalul nu a mai procedat la o asemenea examinare, a actului de schimb perfectat în raport de dispoziţiile Decretului nr. 151/1950.
În apelul Ministerului Finanţelor Publice se contestă hotărârea primei instanţe, prin care s-a constatat nulitatea actului de schimb, făcându-se referire la respectarea voinţei părţilor, precum şi la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului, raportat la actul normativ în baza căruia a fost încheiat.
Pentru a se ajunge, însă, la verificarea acestor susţineri din apelul pârâtului, curtea de apel trebuia să lămurească, însă, o chestiune prealabilă, raportat, de altfel, şi la considerentele primei instanţe, avute în vedere la soluţionarea cererii în nulitatea actului de schimb, şi anume în ce măsură un act normativ neconstituţional poate genera un act juridic (actul de schimb) apt să producă efectele specifice naturii sale (în speţă, transferul dreptului de proprietate către coschimbaşi), în ipoteza în care contractul respectă condiţiile prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost încheiat (Decretul nr. 151/1950), lege, însă, neconstituţională.
Numai ulterior clarificării acestei probleme juridice, curtea de apel putea proceda la analiza încheierii actului de schimb cu respectarea sau nu a dispoziţiilor Decretului nr. 151/1950, aceasta ţinând seama de circumstanţele particulare ale speţei, în care, cum s-a arătat, neconstituţionalitatea actului normativ enunţat nu a fost contestată de apelanţi.
Cum instanţa de apel nu a procedat la o asemenea verificare şi instanţa de recurs nu poate proceda în sensul amintit, pentru prima dată în calea extraordinară de atac, constată că vătămarea produsă recurenţilor nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea deciziei recurate.
De asemenea, încălcarea regulilor de procedură în condiţiile expuse mai sus reprezintă, totodată, şi o nerespectare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au mai susţinut recurenţii, tot din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că, urmare a modalităţii de redactare a dispozitivului deciziei atacate, conform căruia s-au respins de două ori cererile formulate în apel, nu s-a rezolvat fondul pretenţiilor deduse judecăţii primei instanţe, ceea ce constituie o încălcare a formelor de procedură, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Aceste critici nu pot fi primite.
Chiar dacă, în dispozitivul hotărârii atacate, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâţi şi schimbării sentinţei, se dispune respingerea cererii formulate de "apelanţii reclamanţi" şi de "apelanţii intervenienţi" împotriva "aceleiaşi sentinţe" şi, totodată, se resping cererile de apel formulate de reclamanţi şi intervenienţi, aceasta nu înseamnă că instanţa s-ar fi pronunţat de două ori asupra cererilor de apel formulate de părţile menţionate şi, de asemenea, că nu ar fi rezolvat fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
Chiar din dispozitivul deciziei rezultă, fără echivoc, că urmare a schimbării sentinţei, Curtea a soluţionat cererea principală şi cererea de intervenţie cu care a fost învestit tribunalul, întrucât doar aceste cereri puteau fi rezolvate de instanţa de control judiciar, în urma schimbării sentinţei, când, Curtea, potrivit regulilor procedurale, se comportă ca primă instanţă. Aceasta se coroborează şi cu considerentele deciziei recurate, din care rezultă că instanţa a procedat la analiza cererilor de primă instanţă.
Menţiunea de respingere a cererilor de apel formulate de aceleaşi părţi, ulterioară dispoziţiei de schimbare a sentinţei şi de respingere a cererilor formulate de "apelanţii reclamanţi" şi de "apelanţii intervenienţi", vizează soluţia pronunţată asupra căilor de atac declarate de părţile respective.
În consecinţă, alăturarea calităţii de "apelanţi" celei de "reclamanţi", respectiv de "intervenienţi", în soluţia pronunţată asupra cererilor de primă instanţă, în urma schimbării sentinţei, coroborat cu respingerea cererilor de apel nu înseamnă că instanţa s-ar fi pronunţat de două ori asupra apelurilor şi că nu s-ar fi pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Într-adevăr, urmare a "schimbării" sentinţei, calitatea părţilor este cea specifică fazei procesuale iniţiale, deci, nu ar fi trebuit ca instanţa să prevadă şi calitatea lor din apel, dar această menţiune nu reprezintă o încălcare a formelor procedurale şi nu provoacă părţilor nicio vătămare, în condiţiile art. 105 alin. (2), de vreme ce, în concret, în speţă, acţiunea principală şi cererea de intervenţie au fost rezolvate de Curte, în condiţiile arătate mai sus. Astfel, nu sunt îndeplinite, sub acest aspect, cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanţii reiterează încălcarea deciziei de casare, depăşirea limitelor de învestire prin motivele de apel şi greşita verificare a condiţiilor Decretului nr. 151/1950, faţă de implicaţiile unei asemenea verificări în ceea ce priveşte constituţionalitatea actului normativ, critici pe care le încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care au fost examinate de prezenta instanţă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, deci, nu vor mai fi reluate.
În ceea ce priveşte neîntrunirea cerinţelor de fond şi de formă pentru validitatea actului juridic, această susţinere nu poate fi examinată în prezentul recurs, în raport de motivul şi consecinţele casării deciziei atacate, întrucât o asemenea analiză depinde de lămurirea chestiunii referitoare la implicaţiile pe care le are un act normativ neconstituţional asupra valabilităţii unui act juridic perfectat în baza lui. Or, o asemenea verificare cade în sarcina instanţei de trimitere şi, în raport de rezultat, această instanţă va mai proceda sau nu la examinarea ulterioară, a respectării condiţiilor decretului la perfectarea actului de schimb.
De asemenea, în raport de răspunsul Curţii la problema sus-enunţată, această instanţă va trece la analiza corespondenţei decretului cu legislaţia naţională în materie de libertate contractuală şi de proprietate, în vigoare la data preluării (art. 480 C. civ.), având în vedere că valabilitatea măsurii de preluare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate cerinţele prevăzute în art. 6 din Legea nr. 213/1998 (corespondenţa cu dispoziţiile constituţionale, tratatele internaţionale şi legile în vigoare la data preluării).
3. Criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurenţii nu contestă interpretarea greşită a actului de schimb, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, ci întocmirea actului cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost încheiat.
Şi aceste susţineri vor fi avute în vedere, dacă este cazul, de instanţa de apel, în rejudecare, fiind determinant, pentru verificarea conformităţii actului de schimb cu cerinţele actului normativ în raport de care a fost încheiat, să se lămurească aspectele prealabile, care ţin de legalitatea însăşi a decretului care a stat la baza preluării.
4. a. Susţinerile subsumate acestui subpunct din cadrul motivului de recurs pun în discuţie, de asemenea, încheierea contractului în litigiu cu respectarea legislaţiei în vigoare şi, pentru motivele prezentate mai sus, urmează a fi analizate condiţionat de rezolvarea prealabilă a legalităţii Decretului nr. 151/1950.
b. Şi criticile referitoare la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare vor fi examinate de instanţa de rejudecare, neputând fi cenzurate de Înalta Curte, la acest moment, de vreme ce trebuie lămurite aspectele legate de acţiunea în nulitate, de soluţia căreia depinde soluţia dată în revendicare.
Din această perspectivă, apărările intimatei pârâte Agenţia Domeniilor Statului, în sensul că acţiunea reclamanţilor nu poate fi promovată în condiţiile dreptului comun, faţă de procedurile legilor speciale, pe care aceştia nu le-au urmat, nu pot fi primite.
Hotărârea primei instanţe, care a respins acţiunea, ca inadmisibilă, raportat tocmai la aceste considerente, nu poate fi avută în vedere, întrucât, urmare a fazelor procesuale parcurse de litigiul de faţă, nu a rămas irevocabilă, formând obiect de analiză în continuare pentru instanţa de trimitere, ca o consecinţă şi a soluţiei ce se va pronunţa în recursul de faţă.
Pe de altă parte, cum s-a arătat, în prima Decizie de casare, nr. 4.077 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu s-a confirmat respingerea acţiunii în revendicare, ci s-a stabilit doar că tribunalul intrase în cercetarea fondului pretenţiilor, referirea la legile fondului funciar reprezentând un criteriu în stabilirea regimului juridic aplicabil bunului în litigiu, relevant în compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi.
De asemenea, prin cea de-a doua Decizie de casare, nr. 2.247 din 27 martie 2012, procedându-se la interpretarea deciziei sus-menţionate, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, natura acţiunii, în revendicare, formulată în condiţiile dreptului comun, iar nu o acţiune în reconstituirea dreptului de proprietate, întemeiată pe legile fondului funciar. Înalta Curte a mai stabilit încălcarea, de către instanţa de apel care a pronunţat Decizia nr. 395 A din 11 aprilie 2011, a deciziei de casare anterioare, prin revenirea asupra dezbaterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare de drept comun, raportat la împrejurarea că reclamanţii nu au urmat căile oferite de legile speciale în materie.
A mai constatat instanţa de recurs că instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva titlurilor opuse de părţi, urmând să dea preferinţă titlului mai bune caracterizat, sens în care nu a procedat, ceea ce constituie încălcarea normei imperative prevăzute în art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, astfel cum s-a stabilit în ciclurile procesuale anterioare, în mod irevocabil, soluţionarea acţiunii în revendicare urmează a se realiza prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi (în mod evident, dacă se ajunge la constatarea că ambele părţi deţin astfel de titluri), fără a se mai repune în discuţie posibilitatea retrocedării imobilului în condiţiile dreptului comun, raportat la procedurile prevăzute de legile speciale, pe care reclamanţii nu le-au urmat. Totodată, se vor avea în vedere şi susţinerile recurenţilor, referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţia României.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.T., R.P., M.G. şi M.D. împotriva Deciziei nr. 123 A din 21 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3347/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3366/2014. Civil → |
|---|
