ICCJ. Decizia nr. 332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 332/2014
Dosar nr. 1493/3/2012
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2675/299/2011 - disjunsă din Dosarul nr. 45333/299/2009 (înregistrat la data de 19 ianuarie 2011), reclamanţii I. (N.) M. şi N.M.A. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul apartamentului nr. 2, împreună cu cota indiviză din teren, situat în str. Londra, Bucureşti, sector 1, precum şi la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului.
În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă actualizat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337, 1339, 1341-1346 C. civ., art. 17, art. 18 din Legea nr. 1/2009.
La termenul de judecată din data de 26 mai 2010, instanţa a luat act că reclamanţii înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu Ministerul Finanţelor Publice.
La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2011, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, arătând că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă reţinut prin expertiză, respectiv suma de 250.000 euro şi că nu mai solicită sporul de valoare/îmbunătăţirile aduse imobilului, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei P.M.B. la plata preţului de piaţă de 250.000 euro, pentru evicţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 20344 din 16 noiembrie 2011, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea valorii obiectului cererii.
Prin sentinţa nr. 1820 din 23 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi Statul Român, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect; totodată, a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus obligarea acestui pârât, către reclamanţi, la plata sumei de 46.523,73 lei, reprezentând preţul actualizat.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, în cauză, are calitate procesuală pasivă numai Ministerul Finanţelor Publice, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 50 şi 501din Legea nr. 10/2001 reglementează în mod diferit modalitatea de despăgubire a celor care au pierdut proprietatea imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
În cauză, reclamanţii nu au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună - credinţă, aspect ce rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în care se reţine că actul de vânzare cumpărare a fost încălcat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cele ale art. 9.
Prin urmare, pe temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au dreptul la despăgubiri ce reprezintă preţul actualizat, adică suma de 20.401.209 lei, actualizată de la data de 19 decembrie 1996 şi până în prezent.
Prin decizia nr. 198 din 3 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamanţi şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, s-a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost în mod corect respinsă, deoarece această calitate procesuală în cauza dedusă judecăţii este conferită de lege, respectiv de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cadrul acestor dispoziţii legale, se face trimitere şi la modalitatea prin care pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea „chiriaşilor” şi anume, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Instanţa a înlăturat consideraţiile expuse de ambii apelanţi cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1337 şi 1344 C. civ., întrucât, aşa cum în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond, legiuitorul a înţeles să dea o reglementare specială raporturilor juridice rezultate în urma desfiinţării sau anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995 prin edictarea normelor cuprinse în Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, astfel încât în cauză se aplică legea specială, şi nu dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile Codului civil în materie de evicţiune.
Această soluţie se impune şi în raport de principiul disponibilităţii în procesul civil, reclamanţii invocând drept temei juridic al cererii deduse judecăţii atât dispoziţiile art. 1337, 1339, 1341 - 1346 C. civ., cât şi dispoziţiile art. 17, 18 din Legea nr. 1/2009. Or, având în vedere natura temeiurilor juridice invocate, Curtea a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, şi nu a dispoziţiilor dreptului comun în materie, constatând în mod legal că reclamanţii au dreptul la despăgubiri ce reprezintă preţul actualizat pentru apartamentul în litigiu.
Instanţa de apel a constatat că sentinţa nr. 1004 din 19 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 19 decembrie 1996, are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte încălcarea Legii nr. 112/1995, respectiv a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din lege, neavând relevanţă reaua sau buna credinţă a reclamanţilor, care a fost analizată în respectiva hotărâre judecătorească numai ca urmare a apărării formulate de reclamanţi referitoare la buna-credinţă, fără a fi reţinută, însă reaua credinţă a acestora drept cauză de nulitate absolută a contractului.
A fost înlăturată ca nefondată şi critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata comisionului de 1% din preţ, întrucât dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac nicio distincţie în ceea ce priveşte obligaţia de plată a preţului actualizat ce incumbă acestei părţi.
S-a apreciat că este legală obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., dat fiind că această parte este cea care a căzut în pretenţii, iar în cauză nu a fost răsturnată prezumţia legală de culpă procesuală.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii I. (N.) M., N.M.A. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanţii I. (N.) M., N.M.A. au arătat, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa puterii lucrului judecat prin prisma considerentelor reţinute în decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin acea decizie, instanţa de recurs, a instaurat o procedură nouă de anulare a unui act juridic, adăugând la lege şi instituind în sarcina cumpărătorilor obligaţii pe care nici legea, nici diligenţa ori prudenţa, nu le-au trasat, şi folosind o argumentaţie discriminatorie şi vădit părtinitoare, care nu poate contura noţiunea de act de justiţie corect şi echitabil, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Ca atare, aceste argumente nu pot fi considerate drept temei al reţinerii puterii de lucru judecat, fiind evidentă aplicarea greşită a textelor de lege incidente.
Autoritatea de lucru judecat, care are drept scop realizarea unei administrări uniforme a justiţiei, este pe deplin aplicabilă exclusiv în situaţia în care o hotărâre respectă principiul legalităţii şi al unui proces corect şi echitabil, iar nu în situaţia în care instanţa îşi sprijină dispozitivul pe o serie de alegaţii ambigue şi lipsite de temei de drept, provocând în acest sens doar un precedent periculos pentru ordinea de drept.
Partea de hotărâre care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul, care face corp comun cu considerentele, doar în măsura în care acestea se regăsesc ca atare. Or, din cuprinsul deciziei nr. 1054/2008 a Curţii de Apel Bucureşti nu rezultă în ce au constat încălcările dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 săvârşite de către recurenţi, cu ocazia parcurgerii procedurilor administrative în vederea încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Singura parte căreia i se conturează forma de culpă este SC H.N. SA potrivit considerentelor avute în vedere de către instanţa de recurs, însă vinovăţia vânzătorului, sub orice formă, nu se poate răsfrânge asupra recurenţilor, în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, dată fiind corectitudinea pe care aceştia au afişat-o în faţa Legii nr. 112/1995, cu ocazia parcurgerii procedurilor administrative desfăşurate de instituţiile abilitate ale statului.
În acest context, nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a deciziei ale cărei considerente sunt vagi şi contradictorii, astfel încât instanţa învestită cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2009 urma a proceda la o rejudecare efectivă a speţei, analizând pretenţiile deduse judecăţii sub toate aspectele, inclusiv prin raportare la condiţiile care au condus la desfiinţarea titlului a cărui contravaloare a fost solicitată.
Recurenţii au mai arătat că au cunoştinţă despre practica cvasi-constantă a Înaltei Curţi în privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 doar contractelor de vânzare cumpărare care au fost desfiinţate pe calea unor acţiuni în revendicare fundamentate pe compararea de titluri, care au presupus existenţa valabilă a celor două titluri deduse judecăţii, dintre care unul emanat de efectele Legii nr. 112/1995 şi, totodată, a inaplicabilităţii art. 501în situaţia în care contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate irevocabil.
Cu toate acestea, nu se poate ignora că, în marea lor majoritate, acţiunile în revendicare exercitate de către foştii proprietari s-au întemeiat tocmai pe ineficienţa titlului statului asupra imobilelor vândute şi pe nerespectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995, în lipsa efectivă a unui titlu valabil în patrimoniul sub-dobânditorilor, întocmai ca în cazul anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Soluţiile adoptate de către Înalta Curte apar drept discriminatorii faţă de chiriaşii proprietari ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate în temeiul unei practici judecătoreşti total inconsecvente, câtă vreme acţiunile în anularea contractelor şi acţiunile în revendicare produc acelaşi efect, respectiv desfiinţarea titlului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995.
Modalitatea de acţiune (causa petendi) a foştilor proprietari nu poate afecta dreptul chiriaşilor-proprietari de a beneficia de o justă şi echitabilă despăgubire în contextul art. 501din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, potrivit unei succinte analize a situaţiei de fapt deduse judecăţii, nu se poate constata o culpă efectivă a acestora la momentul contractării, fiind vorba despre o interpretare pro parte a unor dispoziţii legale, în detrimentul foştilor chiriaşi, cum este cazul în speţă.
În acest context, nu poate fi aplicată în mod automat linia jurisprudenţială conturată în jurul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 501, indiferent de conduita chiriaşilor cumpărători, analizată din perspectiva unei instanţe învestite cu o procedură specială (Legea nr. 1/2009).
Judecătorul este suveran asupra aprecierilor proprii, putând pronunţa soluţii dictate exclusiv de etică şi echitate, în perfectă concordanţă cu dispoziţiile legale incidente şi fără a fi ţinut de puterea precedentului, cu atât mai mult atunci când există riscul de a se produce o încălcare a prevederilor C.E.D.O. şi a protocoalelor sale, a căror prioritate faţă de legislaţia naţională este consacrată prin art. 11 din Constituţie.
Or, recurenţii au deţinut un bun actual în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., iar în momentul desfiinţării titlului lor, în condiţiile mai mult decât discutabile indicate anterior, au devenit titularii unei creanţe actuale, certe, lichide şi exigibile împotriva vânzătorului, care este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune totală, atât din fapta proprie, cât şi din fapta unui terţ.
Astfel, în momentul pierderii imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, recurenţii au devenit titularii unui drept de proprietate latent asupra contravalorii respectivului apartament, în condiţiile conturării prejudiciului potrivit dreptului comun, anume prin raportarea la pierderea efectiv suferită.
Recurenţii au conchis în sensul că este necesar ca o instanţă corectă şi imparţială să determine, pe de o parte, ponderea de vină care li se poate reţine în conduita contractuală purtată cu vânzătorul Statul Român (care nu depăşeşte limita încrederii în Legea nr. 112/1995 şi în instituţiile statului), iar pe de altă parte, posibilitatea concretă de înlocuire a bunului pierdut cu unul care să aibă o valoare cel puţin asemănătoare, pentru a putea vorbi, într-adevăr, despre o acoperire efectivă a prejudiciului suferit.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării unei analize corecte şi eficiente a pretenţiilor, fără limitarea judecăţii la constatarea lapidară a incidenţei puterii lucrului judecat.
2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut următoarele:
- În mod greşit, instanţa de apel a menţinut, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, obligaţia de plată a preţului actualizat al imobilului în discuţie, având în vedere că nu această instituţie are calitate procesuală pasivă în cauză, ci Primăria Municipiului Bucureşti.
Astfel, obligaţia de restituire a preţului actualizat, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, se întemeiază pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât operează principiul relativităţii efectelor contractului.
În condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC A. SA), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice.
Pe de altă parte, raportul juridic dedus judecăţii este unul de drept privat, având la bază un contract; or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.
S-a mai susţinut că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei şi Finanţelor. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, însă printr-o formulare explicită a textelor şi doar cu referire la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), şi nu ale unui act juridic, precum în speţă, întrucât nu se poate interveni peste voinţa contractanţilor, inclusiv atunci când este vorba despre repunerea părţilor în situaţia anterioară constatării nulităţii contractului.
Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002), s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din cauză, fără, însă, ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoana îndreptăţită la restituirea preţului actualizat şi Ministerul Finanţelor Publice, care doar administrează fondul cu această destinaţie.
Dacă s-ar accepta opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că, prin lege, s-ar realiza o novaţie de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres novaţiunea, în actul normativ cu caracter special.
Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 1337 C. civ., ce instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, care nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară.
- În mod greşit, au fost respinse apărările Ministerului Finanţelor Publice cu privire la obligarea sa la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1% din preţ.
Din prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, reiese clar că acest comision de 1% a fost reţinut de către mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, în speţă, SC H.N. SA, situaţie în care debitorii obligaţiei de restituire a comisionului sunt Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC H.N. SA, şi nu Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Obligarea recurentului la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul său este nelegală şi îl prejudiciază pe recurent.
- În mod greşit, Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2100 lei, cât timp nu are calitate procesuală în cauză, în plus, nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel încât nu poate fi reţinută culpa sa procesuală.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor I. (N.) M., N.M.A., se constată următoarele:
Prin motivele de recurs, a fost criticată soluţia de menţinere, în sarcina pârâtului, a obligaţiei de restituire către reclamanţi doar a preţului din contract, în cuantum actualizat, în primul rând, în contextul reţinerii puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţii din prezenta cauză şi unitatea administrativ - teritorială, în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenţii au susţinut că inaplicabilitatea efectelor puterii lucrului judecat rezidă în ambiguitatea, incoerenţa şi nelegalitatea considerentelor deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008, situaţie în care puterea lucrului judecat trebuie recunoscută doar dispozitivului, urmând ca, în prezenta cauză, să se evalueze condiţiile care au condus la desfiinţarea titlului, inclusiv atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la data încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susţinerile recurenţilor nu pot fi primite, întrucât examinarea considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, într-un proces ulterior în care se pune în discuţie efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei hotărâri, este limitată la identificarea aspectelor de fapt şi de drept ce au făcut obiectul verificării jurisdicţionale şi au fost tranşate irevocabil, fără a se cenzura calitatea ori consistenţa raţionamentului juridic expus în motivarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat şi nici modul - corect sau greşit - de aplicare a legii reflectat de considerentele acelei hotărâri.
Evaluările de această ultimă natură sunt circumscrise exclusiv controlului judiciar susceptibil de a fi exercitat asupra hotărârii, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, fiind incompatibile cu demersul procedural al stabilirii efectelor produse de hotărârea judecătorească irevocabilă prin care au fost dezlegate aspecte de fapt şi de drept ce interesează un proces ulterior.
În prezenta cauză, confirmându-se hotărârea primei instanţe prin care a fost stabilită incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (şi nu cea a prevederilor art. 501, invocate de către reclamanţi), prin decizia recurată au fost determinate în mod corect considerentele decisive ce fundamentează soluţia de anulare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, adoptată prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, ca fiind cele referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare, respectiv de întocmire a formalităţilor de vânzare.
Astfel, din cuprinsul deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008, rezultă cu certitudine că încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 a fost stabilită în contextul în care fostul proprietar formulase cerere de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, iar vânzarea nu putea fi perfectată decât după clarificarea situaţiei juridice a apartamentului. A fost înlăturată apărarea cumpărătorilor care au invocat, în favoarea lor, beneficiul bunei-credinţe, pentru motivul că o conduită diligentă şi de bună-credinţă ar fi impus, în situaţia dată, cel puţin abţinerea de la cumpărarea apartamentului, până la soluţionarea pretenţiilor cuprinse în cererea de restituire înregistrată în baza Legii nr. 112/1995.
Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut în decizia recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului, corelaţia cu reaua-credinţă a părţilor contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanţe, din alte împrejurări relevante.
Aceste considerente determinante ce au justificat soluţia adoptată prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 nu pot fi nesocotite sau contrazise în prezenta cauză, sens în care, în mod legal, ambele instanţe de fond au conchis, cu consecinţa inaplicabilităţii art. 501 din Legea nr. 10/2001, faţă de încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanţă în procesul anterior.
Din cele expuse anterior, rezultă netemeinicia şi a celui de-al doilea motiv de recurs, vizând interpretarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul aplicării sale şi în situaţia în care, deşi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat irevocabil pe cale judecătorească, cumpărătorii au fost de bună - credinţă la încheierea contractului.
S-a arătat deja că, prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008, a fost înlăturat beneficiul bunei-credinţe invocat, în apărare, de către cumpărători, iar dezlegarea acestui aspect se impune cu putere de lucru judecat în cauză.
Pe de altă parte, delimitarea sferei de aplicare a prevederilor art. 501 de cea a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se realizează în funcţie de respectarea ori de nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului, şi nu de modul de „desfiinţare” a contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin constatarea nulităţii absolute sau prin constatarea ineficacităţii sale în cadrul unei acţiuni în revendicare. Dispoziţiile cu acest obiect adoptate de către instanţă nu sunt suficiente prin ele însele pentru stabilirea alternativă a incidenţei normelor arătate, fiind relevante considerentele ce le-au fundamentat, din care rezultă tranşarea chestiunii încheierii valabile sau nevalabile a contractului, din perspectiva respectării Legii nr. 112/1995.
De asemenea, nici buna-credinţă ori reaua-credinţă a cumpărătorului sau a ambelor părţi contractante nu reprezintă criterii legale de apreciere a modalităţii de dezdăunare a cumpărătorului în contextul reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum pretind recurenţii, întrucât, faţă de inserarea explicită a criteriului relevant, în ambele norme (art. 501 şi art. 50 alin. (2)), anume respectarea ori încălcarea Legii nr. 112/1995, raportarea la alte criterii reprezintă o adăugare nepermisă la lege.
Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de recurs vizând existenţa unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în patrimoniul recurenţilor.
În condiţiile în care, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar în virtutea retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, se consideră că reclamanţii nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului în litigiu, nu se poate reţine în patrimoniul acestora un „bun actual”, din perspectiva privării de dreptul de proprietate asupra imobilului, care ar justifica dezdăunarea reclamanţilor la preţul de piaţă a imobilului, astfel cum aceştia pretind.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. nu infirmă constatarea anterioară şi, de altfel, recurenţii nu au înfăţişat argumente desprinse din practica instanţei europene, din care să rezulte îndreptăţirea la preţul de piaţă al imobilului în situaţia anulării unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu încălcarea legii.
În cauza Raicu contra României (Hotărârea din 19 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 597/2007), Curtea a statuat, într-adevăr, în sensul existenţei unui „bun” în patrimoniul unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost anulat pe cale judecătorească, dar în acel caz s-a aplicat un raţionament asemănător celui din cauza Brumărescu împotriva României (Hotărârea din data de 28 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 414/2000), iar existenţa unui „bun” a fost recunoscută în contextul anulării, printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie pronunţate asupra unui recurs în anulare, a hotărârii judecătoreşti definitive prin care dreptul de proprietate fusese recunoscut cumpărătorului în mod irevocabil.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, se constată următoarele:
Criticile referitoare la respingerea excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice sunt nefondate.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 pe acest aspect, în considerarea caracterului de act normativ special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul modalităţii de dezdăunare (prevăzută de art. 501şi 50 alin. (2)), dar şi al titularului obligaţiei de despăgubire.
Ca atare, chiar dacă art. 50 alin. (2) din lege, incident în cauză, evocă principiile ce guvernează efectele nulităţii unui act juridic (de la care derogă în sensul celor arătate anterior), dispoziţiile art. 50 alin. (3) sunt pe deplin aplicabile şi în această situaţie, prin voinţa legiuitorului, care a instituit obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului (ca, de altfel, şi pentru ipoteza reglementată de art. 501), cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Atare obligaţie este justificată de faptul că această instituţie este cea care dispune, în condiţiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi, din categoria cărora fac parte şi reclamanţii din cauză .
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă temeiul calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în acţiunile în justiţie decurgând din cazurile descrise în art. 501 şi 50 alin. (2), chiar dacă norma are caracter substanţial: raportul juridic obligaţional conturat prin voinţa legiuitorului se reflectă în plan procesual, prin asigurarea participării în proces a acestei instituţii, în calitate de pârâtă.
Norma în discuţie consacră, într-adevăr, o novaţie prin schimbare de debitor, atât timp cât, potrivit dreptului comun, obligaţia de restituire a preţului din contract ar fi revenit vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, în aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat. Faptul că, potrivit Codului civil, novaţia este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi, nu reprezintă, însă, un argument pentru înlăturarea acestei interpretări a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi constatarea inexistenţei unui raport juridic obligaţional în care este implicat Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum preconizează recurentul, cât timp reglementarea specială trebuie aplicată prioritar faţă de dreptul comun, iar aceasta îl indică pe Ministerul Finanţelor Publice drept debitor al acestei obligaţii, în situaţiile prevăzute de art. 501 şi 50 alin. (2), fără inserarea vreunei condiţii de aplicare a normei.
În consecinţă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.
În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei stabilite în cauză în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a preţului (din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), incluzând comisionul de 1% din preţul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acest comision a fost încasat de unitatea specializată în evaluarea şi vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată, şi nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, după cum rezultă din art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995.
Cu toate acestea, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum şi sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menţionat, indiferent de elementele componente ale acestuia şi, deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele preţului a fost sau nu virat în acest fond.
De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, din acelaşi fond, şi a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea preţului de vânzare ori chiar preţul de piaţă, în diferitele ipoteze legale. Ca atare, simplul fapt că Ministerul Finanţelor Publice este obligat la plata acestor sume de bani justifică includerea comisionului în discuţie în despăgubirile datorate pe temeiul art. 50 alin. (3).
Drept urmare, vor fi respinse şi criticile pe acest aspect, după cum se va proceda şi în privinţa susţinerilor referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, cât timp dispoziţia cu acest obiect a instanţei de apel este adoptată cu respectarea art. 274 C. proc. civ.
Pentru aplicarea acestei norme, este suficientă culpa procesuală, rezultată din simplul fapt al admiterii pretenţiilor părţii adverse care a dovedit efectuarea acestor cheltuieli, astfel încât lipsa culpei pentru desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, invocată de către recurent, este lipsită de relevanţă în stabilirea calităţii sale de debitor al obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge şi recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii I. (N.) M., N.M.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 198/ A din 03 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 331/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 540/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
