ICCJ. Decizia nr. 351/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 351/2014

Dosar nr. 2190/113/2008

Şedinţa publică din 4 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Brăila, reclamanta P.R.A. a chemat în judecată Municipiul Brăila prin Primar şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i restituie imobilul situat în Municipiul Brăila str. Şcolilor.

Prin sentinţa civilă nr. 4846 din 27 august 2008, Judecătoria Brăila a admis excepţia privind necompetenţa materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Tribunalul Brăila, prin sentinţa civilă nr. 417 din 31 martie 2011 a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Brăila prin Primar să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei P.R.A. imobilul situat în municipiul Brăila str. Şcolilor (fostă str. Şcolii Publice).

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că B.M., autoarea reclamantei, a fost proprietara imobilului în litigiu.

Prin sentinţa penală nr. 721 din 26 august 1958 pronunţată de Tribunalul Popular al oraşului Brăila, B.M. fost condamnată la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, printre care şi un imobil situat în Brăila str. Şcolilor (fostă str. Şcolii Publice).

Conform certificatului de moştenitor nr. 1116 din 25 noiembrie 1987, B.M. (fostă P., fostă I.) a decedat la data de 6 august 1987 şi a lăsat ca moştenitor acceptant pe P.M.Ş.

Potrivit certificatului de moştenitor din 23 martie 1998, P.M.Ş. a decedat pe data de 3 martie 1998 şi a lăsat ca moştenitor acceptant pe P.R.V., P.B. şi P.R.A., renunţând la moştenire.

Conform certificatului de moştenitor nr. 16 din 14 aprilie 2005, P.R.V., a decedat la data de 17 octombrie 2004 şi a lăsat ca unic moştenitor acceptant pe P.R.A.

În consecinţă, reclamanta P.R.A., are calitate de moştenitor de pe urma defunctei sale mame, P.R.V., aceasta la rândul său fiind moştenitoare soţului său decedat, P.M.Ş., şi al lui P.M. (fostă I.M., cunoscută şi cu prenumele de M., recăsătorită ulterior sub numele de B.).

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că titlul în baza căruia reclamanta revendică imobilul în litigiu - actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1945, prin care autoarea sa a dobândit imobilul situat în Brăila str. Şcolii Publice - este pe deplin valabil.

Sentinţa penală de condamnare prin care s-a dispus confiscarea averii, inclusiv a imobilului revendicat, s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 284/1947, abrogată prin Decretul nr. 210/1960, care, de asemenea a fost abrogat prin Legea nr. 591/2004.

Prin Legea nr. 591/2004 s-a statuat că preluarea efectuată în baza Legii nr. 284/1947 este una abuzivă.

Deşi această lege se referă la restituirea metalelor preţioase şi altor bunuri din metale preţioase confiscate prin hotărâri pronunţate în baza Legii nr. 284/1947 şi a Decretului nr. 210/1960, acte normative considerate abuzive şi abrogate prin O.U.G. nr. 190/2000 aprobată şi modificată prin Legea nr. 591/2004, câtă vreme acest act normativ a fost declarat abuziv, el nu poate fi considerat astfel numai cu privire la o parte din bunurile confiscate, ci trebuie considerat abuziv pentru întreaga avere confiscată.

Prin urmare, prin abrogarea şi declararea ca fiind abuzive a actelor normative pe baza cărora imobilul a fost confiscat şi a trecut în proprietatea statului, efectele hotărârii penale de confiscare au încetat de drept, iar fostul proprietar trebuie repus în drepturi cu privire la bunurile confiscate nelegal.

Instanţa a mai reţinut că, prin dispoziţia nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Brăila s-a respins notificarea formulată de autoarea reclamantei cu privire la imobilul în litigiu, cu motivarea că imobilele preluate prin sentinţa penală nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Dispoziţia a fost contestată de P.R.A., în calitate de moştenitor al notificatoarei P.R.V., iar prin sentinţa civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Brăila, contestaţia a fost respinsă ca tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 234 din 9 martie 2007, Tribunalul Brăila a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de P.R.A. împotriva sentinţei civile nr. 755 din 15 noiembrie 2006.

Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 392/ A din 18 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3992 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat perimat recursul declarat de P.R.A.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că imobilul nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 şi prin urmare, poate face obiectul acţiunii în revendicare, astfel că, faţă de prevederile art. 480 şi 481 C. civ., ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la convenţie, acţiunea reclamantei este întemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 417 din 31 martie 2011 a Tribunalului Brăila a declarat apel pârâtul Municipiul Brăila prin primar, iar prin decizia civilă nr. 252/ A din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul declarat ca nefondat. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Singura critică adusă de pârât sentinţei atacate este aceea că, în mod greşit, s-ar fi dispus restituirea imobilului către reclamantă, în condiţiile în care aceasta nu a cerut, înainte de a promova acţiunea în revendicare, anularea hotărârii de condamnare pe calea recursului în anulare.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerile nu pot fi primite.

Legea nr. 591 din 15 decembrie 2004, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România, a consacrat în art. 26 alin. (1²) caracterul abuziv al preluărilor de metale preţioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în temeiul legii, fără a mai fi necesară anularea hotărârilor penale într-o procedură penală.

Deşi este adevărat că această lege se referă la restituirea metalelor preţioase şi a altor bunuri din metale preţioase confiscate prin hotărâri pronunţate în baza Legii nr. 284/1947 şi a Decretului nr. 210/1060, acte normative considerate abuzive şi abrogate prin O.U.G. nr. 190/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 591/2004, câtă vreme acest act normativ a fost declarat abuziv, el nu poate fi considerat astfel numai cu privire la o parte din bunurile confiscate, respectiv la obiectele din metale preţioase, ci trebuie considerat ca fiind abuziv cu privire la toate bunurile confiscate de la persoanele condamnate în baza Legii nr. 248/1947, respectiv şi pentru imobile sau alte bunuri ce făceau parte din averea celor condamnaţi şi care au fost confiscate.

Aşadar, prin abrogarea şi declararea ca fiind abuzive a actelor normative în temeiul cărora imobilul în litigiu a fost confiscat şi trecut în proprietatea statului, efectele hotărârii penale de confiscare au încetat de drept, iar fostul proprietar trebuie repus în drepturi cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor confiscate nelegal.

Confiscarea imobilului,ca măsură complementară la condamnare aplicată autoarei reclamantei, deşi a fost dispusă cu respectarea normelor de procedură penală în vigoare la acea dată, ceea ce îi conferă o aparenţă de legalitate, are, totuşi caracter abuziv, ea nefiind conformă cu dispoziţiile constituţionale de la acea vreme şi nici cu dispoziţiile Codului civil care prevedeau că proprietatea personală este ocrotită de lege şi nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În consecinţă, în condiţiile abrogării recursului în anulare, reglementat de Codul de procedură penală şi a calificării Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv, ce nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru deţinerea bunurilor confiscate în temeiul lui, reclamanta este pe deplin îndreptăţită să solicite restituirea imobilului ce a aparţinut autoarei sale, susţinerea apelantei în sensul că aceasta ar fi trebuit să solicite mai întâi anularea hotărârii penale de condamnare şi confiscare a averii neputând fi primită.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiul Brăila prin Primar, iar prin decizia civilă nr. 7353 din 29 noiembrie 2012 Î.C.C.J. secţia I-a civilă a admis recursul a casat decizia civilă nr. 252 din 14 noiembrie 2011 A curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru următoarele considerente:

Este de necontestat în cauză, că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei reclamantei. Bunul a intrat în proprietatea statului prin confiscarea dispusă ca măsură complementară la condamnarea aplicată autoarei reclamantei, prin sentinţa penală nr. 721 din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al oraşului Brăila.

S-a dovedit, de asemenea, prin probele administrate, că autoarea reclamantei a recurs la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu. Notificarea formulată a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul municipiului Brăila, prin care s-a respins solicitarea de restituire a imobilului, cu motivarea că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Dispoziţia emisă în această procedură a fost contestată de reclamantă, în calitate de moştenitoare. Procedura judiciară declanşată a fost finalizată prin sentinţa civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Brăila, prin care contestaţia a fost respinsă ca tardiv formulată.

Reclamanta a promovat o cerere de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă. Sentinţa civilă nr. 234 din 9 martie 2007, prin care Tribunalul Brăila a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 392/ A din 18 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi iar prin decizia civilă nr. 3992 din 25 iunie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat perimat recursul declarat de P.R.A.

Prin cererea completatoare, pârâtul a invocat un motiv de recurs, cu care Înalta Curte s-a considerat investită, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. şi care viza admisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă.

Această admisibilitate ar trebui analizată, în opinia recurentului, prin prisma faptului că reclamanta a uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu. Totodată, susţine recurentul, o astfel de analiză nu poate ignora Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. S-a mai reţinut că problema admisibilităţii acţiunii în revendicare nu a fost analizată de instanţa de apel, iar susţinerile formulate de pârât în acest sens nu au fost cenzurate prin hotărârea recurată.

Înalta Curte a apreciat astfel că, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi a drepturilor procesuale ale părţilor, aceste aspecte trebuie să primească o dezlegare prealabilă din partea instanţei de apel dezlegare care să poată fi ulterior cenzurată pe calea controlului judiciar efectuat prin intermediul recursului. S-a statuat astfel că instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, urmează să analizeze dacă reclamanta poate recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în condiţiile în care a uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2002 pentru restituirea imobilului în litigiu, având în vedere atât normele şi principiile de drept aplicabile, cât şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel în rejudecare, instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar prin decizia civilă nr. 27 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi secţia a I-a civilă s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Brăila prin Primar reţinându-se următoarele considerente:

Imobilul revendicat în prezenta cauză a fost preluat în baza sentinţei penale nr. 721 din 26 august 1958 pronunţată de Tribunalul Popular Brăila urmare a măsurii complementare de confiscare totală a averii lui B.M. - autoarea reclamantei.

B.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947 modificat prin art. 1 din Decretul nr. 209/1950.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 dată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare pe dreptul comun este deschisă doar pentru situaţiile exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi pentru persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.

În speţă, aşa cum a statuat deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 7353 din 29 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2190/113/2008, imobilul a aparţinut autoarei reclamantei, a intrat în proprietatea statului prin confiscarea dispusă ca măsură complementară la condamnarea aplicată autoarei reclamantei.

S-a depus notificare pe Legea nr. 10/2001, ce a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 7895/2004 a Primarului municipiului Brăila prin respingerea ei, cu motivaţia că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

S-a mai constatat că reclamanta a făcut dovada proprietăţii autoarei sale în sensul Legii nr. 10/2001 şi a faptului că este moştenitoarea lui B.M., astfel că a rămas în discuţie dacă preluarea ca urmare a condamnării penale din cauză, este abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Lit. b) a art. 2 din Legea nr. 10/2001 menţionează „ imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist”.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprinse în H.G. nr. 250/2007 explicitează că la art. 2 alin. (1) lit. b) din lege invocarea existenţei unei „infracţiuni de natură politică” implică depunerea ca act doveditor a hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură politică, care a prevăzut ca măsură complimentară confiscarea averii.

În aceste cazuri entitatea obligată la restituire va analiza şi va aprecia incidenţa beneficiului legii în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, urmând a se stabili dacă infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea făcea parte din categoria infracţiunilor de natură politică, conform reglementărilor în vigoare la data respectivă.

În speţă, B.M. a fost condamnată pentru că în urma unei percheziţii s-a găsit un număr de 14 monede de aur, ceea ce a determinat încadrarea la art. 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947.

Din considerentele sentinţei penale nr. 721/1958 rezultă că această infracţiune aducea atingere economiei naţionale.

Aceste considerente dovedesc faptul că această condamnare nu făcea parte din categoria infracţiunilor de natură politică.

Această concluzie a determinat constatarea că în mod corect prin Dispoziţia nr. 7895/2004 a Primarului municipiului Brăila s-a dispus respingerea notificării pentru că regimul bunului nu permite încadrarea lui la Legea nr. 10/2001.

De menţionat că Dispoziţia Primarului a fost atacată în justiţie, însă contestaţia a fost respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila.

Soluţionarea pe excepţie nu a permis cenzurarea fondului problemei şi implicit concluzia că nu au existat dezlegări ale instanţelor de judecată pe problema în drept.

Faţă de considerentele de mai sus s-a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită, pentru că imobilul din cauză era exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pe fondul acţiunii în revendicare, aşa cum a statuat deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a reţinut că sunt dovedite următoarele elemente: imobilul a aparţinut autoarei reclamantei, aceasta din urmă este moştenitoarea reclamantei, iar bunul a intrat în patrimoniul statului în baza sentinţei penale nr. 721/1958 a Tribunalului popular al oraşului Brăila.

Sentinţa penală de condamnare a vizat o faptă penală incriminată prin Legea nr. 284/1947.

Legea nr. 591/2004 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase a reţinut expres în art. 26 alin. (1²) caracterul abuziv al preluărilor efectuate în baza Legii nr. 284/1947. Este adevărat că această lege se referă doar la restituirea obiectelor din metale preţioase preluate abuziv în perioada comunistă, însă statuarea acestui caracter pentru acest normativ îşi extinde efectele implicit asupra oricărei măsuri dispuse în baza acestei legi.

Cum preluarea imobilului din cauză a avut loc în baza Legii nr. 284/1947, s-a constatat că preluarea a fost abuzivă şi implicit fără titlu valabil şi pe cale de consecinţă, fiind întrunite toate elementele art. 480 C. civ., în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Brăila, reprezentat prin Primar, solicitând admiterea lui şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii reclamantei.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul învederează că acţiunea reclamantei vizează revendicarea imobilului din Brăila, str. Şcolilor, că acesta a aparţinut bunicii reclamantei, B.M. şi a fost preluat în proprietatea statului în baza Sentinţei penale din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al Oraşului Brăila, prin care B.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare corecţională şi ca măsură complementară confiscarea totală a averii pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură economică.

Sentinţa penală, mai sus arătată, nu a fost anulată pe calea recursului în anulare, astfel pedeapsa şi măsura complementară, privind confiscarea averii nu poate fi considerată una abuzivă, în aceste condiţii titlul statului fiind perfect valabil şi legal.

Natura unei condamnări, fie ea şi înainte de 1989, nu este limitată la o anumită categorie de infracţiuni, dar pentru verificarea acestui aspect şi a faptului că aceasta s-a aplicat în mod abuziv, se impune examinarea întregului dosar penal, verificare ce poate fi efectuată pe calea unei căi de atac prevăzute de legea penală şi anume recursul în anulare de către o instanţă de judecată.

Ca atare susţine recurentul reclamanta nu a făcut dovada că a fost anulată sau măcar a promovat o acţiune în anularea sentinţei penale din 26 august 1958 a Tribunalului Popular al Oraşului Brăila, motiv pentru care instanţa civilă nu poate aprecia natura politică a acestei condamnări.

Recurentul mai arată că reclamanta a notificat Municipiul Brăila în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a solicitat restituirea în natură a imobilului din Brăila, str. Şcolilor însă prin Dispoziţia Primarului Municipiului Brăila nr. 7894/2004, a fost respinsă notificarea, iar contestaţia împotriva acesteia a fost respinsă ca tardiv introdusă fiind respinsă de asemenea ca inadmisibilă şi cererea de revizuire împotriva hotărârii de soluţionare a contestaţiei.

În aceste condiţii, se susţine că reclamanta nu mai poate uza de legea specială, fiind epuizate toate căile de atac în vederea contestării Dispoziţiei Primarului Municipiului Brăila nr. 7894/2004, motiv pentru care în acest caz, dispoziţiile legii speciale şi anume Legea nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar în acord cu principiul „specialia derogant” aşa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, fapt ce determină primirea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

De asemenea recurentul a invocat în susţinerea recursului şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special în termenul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Se mai arată că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii administrative prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca împotriva dispoziţiei sau a deciziei, emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel fiind deplin asigurat accesul la justiţie.

Recurentul mai învederează că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la o valoare patrimonială.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, nici o speranţă legitimă. Or, după adoptarea Legii nr. 10/2001, arată acelaşi recurent, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedurii Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile codului civil.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Prin decizia de casare nr. 7553 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă, s-a statuat că în rejudecarea cauzei instanţa are de analizat dacă reclamanta poate recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în condiţiile în care a uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului din litigiu, având în vedere atât normele şi principiile de drept aplicabile, cât şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin aceeaşi decizie de casare s-a recomandat instanţei în rejudecare să aibă în vedere că prin dispoziţia nr. 7895 din 22 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Brăila s-a respins solicitarea de restituire a imobilului cu motivarea că regimul juridic al bunului nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Or, din perspectiva statuărilor şi recomandărilor din decizia de casare, ce au caracter obligatoriu, raportat la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanţa de apel în rejudecare a examinat cauza prin prisma acestora, reţinând în mod corect şi legal că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită pentru că imobilul din cauză era exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe fondul acţiunii în revendicare, aşa cum a reţinut deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare,sunt dovedite aspectele legate de faptul că imobilul a aparţinut autoarei reclamantei, iar bunul a intrat în patrimoniul statului în baza Legii nr. 284/1947ca urmare a condamnării antecesoarei reclamantei prin sentinţa penală nr. 721/1958 a Tribunalului popular al oraşului Brăila prin aplicarea pedepsei complementare a confiscării averii.

În ce priveşte procedura urmată în condiţiile Legii nr. 10/2001, este real că Dispoziţia Primarului a fost atacată în justiţie, însă contestaţia a fost respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa civilă nr. 755 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Brăila, motiv pentru care într-adevăr soluţionarea pe excepţia tardivităţii nu a permis cenzurarea fondului problemei, neexistând dezlegări ale instanţelor de judecată pe problema în drept reglementată prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

În ce priveşte Legea nr. 284/1947 este de reţinut că art. 26 alin (1²) din Legea nr. 591 din 15 decembrie 2004, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora si pietrelor preţioase în România, prevede expres caracterul abuziv al preluărilor de metale preţioase dispuse în baza Legii nr. 284/1947, iar restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în temeiul legii, fără a mai fi necesară anularea hotărârilor penale într-o procedura penală.

Cum prin Legea nr. 501/2004 s-a statuat în mod expres că Legea nr. 248/1947 a fost un act abuziv, preluarea bunurilor în baza acestei legi are caracter abuziv.

Astfel, raportat la contextul socio-economic în care a fost luată măsura condamnării autoarei reclamantei, raportat la politica din acea perioadă de limitare a proprietăţii private, a drepturilor şi libertăţii persoanelor, confiscarea averii acesteia, respectiv confiscarea imobilul din litigiu apare ca o măsură abuzivă, fără titlu.

În consecinţă, în condiţiile calificării Legii nr. 284/1947, ca fiind un act abuziv şi respectiv a abrogării recursului în anulare, reglementat de Codul de procedură penală, rezultă fără posibilitate de echivoc că acest act abuziv nu poate constitui titlu valabil al statului pentru deţinerea bunurilor confiscate în temeiul lui.

Cum imobilul din litigiu, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare sus evocată, nu este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, cum preluarea imobilului din cauză a avut loc în baza Legii nr. 284/1947 şi cum prin art. 26 alin. (1²) din Legea nr. 591/2004 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase se prevede expres caracterul abuziv al preluărilor efectuate în baza Legii nr. 284/1947, în mod corect şi legal instanţa de apel a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă şi implicit fără titlu valabil, motiv pentru care acţiunea în revendicare a reprezentat, de altfel singurul remediu efectiv pentru înlăturarea consecinţelor preluării abuzive a imobilului.

Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că nici una din criticile recurentului nu sunt fondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Brăila prin Primar împotriva deciziei nr. 27/ A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 337/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 354/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

ICCJ. Decizia nr. 351/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 351/2014. Civil