ICCJ. Decizia nr. 3321/2014. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3321/2014
Dosar nr. 471/252/2012
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj la data de 17 februarie 2012, reclamanta H.G. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP M.M.C., din 24 martie 2009, încheiat între H.C.A. şi H.G., în calitate de vânzători şi SC H.I. SRL, în calitate de cumpărătoare, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului; radierea din CF nr. XX a loc. Găvojdia, nr. cad. AA a dreptului de proprietate al pârâtei SC H.I. SRL şi intabularea dreptului de proprietate al vânzătorilor din contractul de vânzare-cumpărare sus menţionat, în data de 09 august 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 916 din 28 martie 2012 a Judecătoriei Lugoj s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Lugoj şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta H.G., în contradictoriu cu pârâta SC H.I. SRL în insolvenţă, reprezentată de Cabinet Individual de Insolvenţă U.A.R., în favoarea Tribunalului Timiş.
Prin sentinţa civilă nr. 1844/PI din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 471/252/2012 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta H.G. în contradictoriu cu pârâta SC H.I. SRL în insolvenţă reprezentată de Cabinet Individual de Insolvenţă U.A.R., având ca obiect rezoluţiune contract rectificare CF şi a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de reclamanta H.G. în contradictoriu cu intervenientul H.C.A., dispunându-se rezilierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 martie 2009 de BNP M.M.C., repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. XX a localităţii Găvojdia, judeţul Timiş reintră în patrimoniul reclamantei şi intervenientului ca bun comun şi radierea din CF nr. XX a localităţii Găvojdia, număr cadastral AA a dreptului de proprietate al pârâtei SC H.I. SRL reprezentată de lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.A.R. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.205 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut că reclamanta H.G., în temeiul art. 57 şi urm. C. proc. civ., a formulat cerere de chemare în judecată şi a altor persoane, respectiv a numitului H.C.A., cererea de chemare în judecată a altor persoane fiind admisă în principiu, prin încheierea de şedinţă din data de 12 noiembrie 2012, H.C.A. devenind intervenient în interes propriu.
Analizând actele din dosar, prima instanţă a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 martie 2009 de către BNP M.C.M., reclamanta împreună cu intervenientul în nume propriu, la acea dată căsătoriţi, au cedat dreptul de proprietate, pe care îl deţineau în devălmăşie asupra imobilului situat în localitatea Găvojdia, judeţul Timiş, CF nr. XX Găvojdia, în favoarea pârâtei, în schimbul unui preţ de 41.832 euro, preţ ce urma a se plăti la data de 10 octombrie 2009.
Pârâta nu a administrat în faţa instanţei niciun mijloc de probă prin care să facă dovada faptului pozitiv al plăţii acestui preţ la termenul stabilit în contract, astfel că instanţa de fond a luat act de faptul că din culpa exclusivă a pârâtei, prin neexecutarea obligaţiei de plată a preţului contractul este reziliat, iar în baza art. 1073 C. civ., a considerat că repunerea părţilor în situaţia anterioară reprezintă repararea cea mai justă a prejudiciului produs.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâta SC H.I. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.A.R. a declarat apel solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în principal pe cale de excepţie, respingerea, ca fiind prematur introdusă, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, iar pe fond, ca neîntemeiată.
SC E. SRL a formulat cererea de intervenţie voluntară, accesorie formulată în interesul apelantei prin care a solicitat admiterea acesteia în principiu, iar pe fond admiterea cererii de intervenţie şi a apelului formulat de pârâtă.
Prin decizia civilă nr. 77/2013 din 27 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, a fost admisă în fond cererea de intervenţie voluntară, accesorie formulată în interesul apelantei de creditoarea SC E. SRL.
A fost admis apelul formulat de pârâta SC H.I. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.R.
A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 1844/PI din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 471/252/2012 în sensul că a fost respinsă cererea formulată de reclamanta H.G., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu, respectiv de chemare în judecată a altor persoane.
În motivare, instanţa de apel a arătat că prin sentinţa apelată instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 martie 2009 reclamanta împreună cu intervenientul în nume propriu din faţa instanţei de fond, H.C.A., care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare era soţul reclamantei, au cedat dreptul de proprietate pe care îl deţineau în devălmăşie asupra imobilului situat în Găvojdia, judeţul Timiş şi înscris în CF nr. XX Găvojdia în favoarea pârâtei SC H.I. SRL în schimbul unui preţ de 41.832 euro.
S-a reţinut că prin acţiunea formulată reclamanta H.G. a susţinut că nu i s-a plătit preţul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, nici până în prezent, de către pârâtă.
Acest preţ urma a fi plătit de către SC H.I. SRL până la data de 10 octombrie 2009. Instanţa de fond a reţinut în motivarea hotărârii sale că pârâta, respectiv SC H.I. SRL nu a administrat în faţa instanţei niciun mijloc de probă prin care să facă dovada faptului pozitiv al plăţii acestui preţ la termenul stabilit în contract astfel că a luat act de faptul că din culpa exclusivă a pârâtei prin neexecutarea obligaţiei de plată a preţului se impune rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în baza art. 1073 C. civ. se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce reprezintă repararea cea mai justă a prejudiciului produs.
Prin apelul formulat, pârâta prin lichidator judiciar a solicitat schimbarea hotărârii apelate în principal, pe cale de excepţie ca fiind prematur introdusă deoarece nu a fost îndeplinită de către reclamantă cerinţa concilierii directe prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. şi pe fondul acţiunii, respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Creditoarea SC E. SRL a formulat cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul apelantei prin care a solicitat admiterea acestei cereri în principiu, şi pe fond admiterea cererii de intervenţie, precum şi a apelului formulat de pârâtă, arătând că este creditor majoritar al pârâtei şi în această calitate este prejudiciată prin scoaterea din patrimoniul societăţii pârâte a unui imobil de o valoare importantă.
Şi intervenienta SC E. SRL consideră, la fel ca şi apelanta, că în mod greşit nu s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., respectiv nu s-a reţinut lipsa concilierii prealabile prevăzute de acest articol şi pe fond, atât pârâta cât şi intervenienta au solicitat să se constate că dovada neplăţii preţului trebuia făcută de către reclamanta H.G. care deţine în continuare toate actele contabile ale societăţii şi care a fost obligată prin hotărâre judecătorească să le predea lichidatorului judiciar şi nu s-a conformat, că la dosar nu există nicio dovadă care să constate culpa societăţii debitoare în neexecutarea obligaţiei de plată a preţului şi faptul că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale dintr-o culpă proprie, iar în baza art. 1169 C. civ. dovada culpei şi a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale reveneau reclamantei şi nu pârâtei, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii invocată în faţa instanţei de fond, în raport de faptul că reclamanta nu a îndeplinit procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. cu societatea pârâtă, instanţa de apel a constatat că în speţă nu este incidenţă această excepţie şi a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia dat fiind faptul că aceasta a fost prevăzută de legiuitor pentru ca partea adversă să fie încunoştinţată anterior introducerii cererii de chemare în judecată despre litigiul ce se va purta între părţi, în cazul în care nu se ajunge la o conciliere, ori în speţă, societatea debitoare a fost convocată la o astfel de conciliere în anul 2009 atunci când i s-au comunicat somaţia emisă de executorul judecătoresc la 12 noiembrie 2009 în care se solicita achitarea sumei de 41.832 euro plus 9.047,71 RON reprezentând debit neachitat, depusă la dosar.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de control judiciar a apreciat că în mod neîntemeiat instanţa de fond a reţinut că se impune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului, deoarece dovada pozitivă a plăţii preţului contractual trebuia făcută de către pârâtă, întrucât în speţa de faţă circumstanţele cauzei impuneau o altă abordare din punct de vedere al stabilirii sarcinii probei. Astfel, s-a reţinut că reclamanta H.G. a fost asociat unic al SC H.I. SRL. După ce împreună cu soţul său la acea dată, H.C.A., a încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, teren plus construcţii, reprezentând clădirea şi anexele fostului CAP S. din comuna Găvojdia, respectiv teren în suprafaţă de 15.600 mp şi construcţii agrozootehnice existente pe acesta, au încheiat cu societatea un contract de vânzare-cumpărare a acestui imobil autentificat din 24 martie 2009, contra sumei stabilită cu titlu de preţ de 41.832 euro, preţ ce urma să fie achitat de către societate până la data de 10 octombrie 2009.
Invocând faptul că SC H.I. SRL se află în dificultate financiară şi nu mai poate face faţă datoriilor exigibile, reclamanta H.G. a solicitat intrarea acestei societăţi în insolvenţă, cerere care a fost admisă prin încheierea nr. 270 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8457/30/2010.
După ce în cadrul procedurii insolvenţei a fost numit administrator judiciar şi ulterior lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvenţă U.A.R., acesta i-a pus în vedere reclamantei de mai multe ori să depună la dosar actele contabile ale societăţii, iar reclamanta nu s-a conformat, aşa cum rezultă din notificările trimise de către lichidatorul judiciar şi depuse la dosar.
Ca atare, fiind vorba de acte contabile şi societare care s-au aflat exclusiv în posesia reclamantei la data formulării cererii de chemare în judecată, sarcina probei în acest litigiu îi revenea reclamantei şi nu pârâtei, aşa cum a reţinut eronat instanţa de fond. Mai mult, din actele depuse la dosar de către apelantă şi intervenienta creditoare se reţine că în derularea procedurii insolvenţei, debitoarea SC H.I. SRL, părţile au purtat mai multe litigii, printre care şi cele referitoare la declararea de către H.G. la masa credală a debitoarei a creanţei în sumă de 41.832 euro plus dobânda legală reprezentând preţul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare din 24 martie 2009 al imobilului în litigiu.
Prin sentinţa comercială nr. 976 din 9 iunie 2011 s-a admis cererea formulată de debitoarea contestatoare H.G. împotriva Tabelului preliminar privind creanţa de 41.832 euro plus dobândă legală, în total 189.886 RON ca şi creanţă chirografară, iar prin decizia civilă nr. 2241 din 6 decembrie 2011 s-a admis apelul creditoarei SC E. SRL împotriva acestei sentinţe civile, s-a modificat în parte hotărârea recurată în sensul că s-a menţinut înscrierea creditoarei H.G. în tabelul creanţelor debitoarei cu suma de 97.141,32 RON ca şi creanţă chirografară reprezentând echivalentul în euro al sumei de 20.916 euro, respectiv ½ din suma prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a cerut în litigiul de faţă, adică partea care-i corespunde reclamantei din totalul creanţei dat fiind faptul că restul cotei de ½ care s-ar fi cuvenit fostului său soţ H.C.A. nu a fost solicitată de către acesta.
Astfel fiind, având în vedere că prin decizii irevocabile s-a stabilit înscrierea în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei a unei creanţe reprezentând cota parte de ½ ce i se cuvine reclamantei din preţul de vânzare a imobilului în litigiu, aceasta nu mai poate solicita pe cale separată rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a acestui imobil şi repunerea părţilor în situaţia anterioară dat fiind faptul că a obţinut deja repararea prejudiciului suferit prin înscrierea la masa credală cu suma cuvenită reclamantei drept preţ al imobilului.
În termen legal, reclamanta H.G. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea recursului, reclamanta critică hotărârea atacată, susţinând, în esenţă, greşita reţinere de către instanţa de apel în ceea ce priveşte sarcina probei.
În opinia recurentei, sarcina probei trebuia făcută de către pârâtă.
Consideră că lichidatorul a luat cunoştinţă de actele contabile ale societăţii pârâte, câtă vreme prin hotărâre definitivă şi irevocabilă invocată şi de instanţa de apel se certifică faptul că preţul imobilului în litigiu nu s-a achitat, prin admiterea înscrierii reclamantei în tabelul creditorilor, cu precizarea atât a lichidatorului judiciar, cât şi a provenienţei creanţei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a solicitat.
Totodată, susţine că alin. (5) de la decizie este lipsit de motivare în drept.
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este de necontestat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 martie 2009 reclamanta H.G. (fost asociat unic al SC H.I. SRL) împreună cu intervenientul în nume propriu din faţa instanţei de fond, H.C.A., care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare era soţul reclamantei, au cedat dreptul de proprietate pe care îl deţineau în devălmăşie asupra imobilului situat în Găvojdia, judeţul Timiş şi înscris în CF nr. XX Găvojdia în favoarea pârâtei SC H.I. SRL în schimbul unui preţ de 41.832 euro, ce urma să fie achitat până la data de 10 octombrie 2009, prin prezenta acţiune reclamanta solicitând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară pentru neplata preţului prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare încheiat.
S-a constatat că prin încheierea nr. 270 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 8457/30/2010 a fost admisă cererea reclamantei H.G. prin care aceasta a solicitat intrarea societăţii H.I. SRL în insolvenţă.
Atunci când legea prevede două căi procedurale diferite, dar cu aceeaşi finalitate, opţiunea părţilor pentru prima posibilitate - în speţă procedura falimentului, împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, prezenta acţiune având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea cărţii funciare.
În consecinţă, decizia atacată cu recurs nu face altceva decât să dea eficienţă principalului „electa una via, non datur recursus ad alteram", iar acţiunea pentru care s-a procedat astfel, este una simplă. Caracterul exclusiv al opţiunii pentru una dintre cele două căi procedurale este tocmai împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una şi aceeaşi problemă sesizată instanţei.
În plus, în speţă, chiar reclamanta este aceea care a ales şi a şi obţinut rezultatul dorit, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 85/2006 (înscrierea creanţei în tabel), iar în sensul principiului enunţat, nu poate fi tot ea aceea care să solicite, practic acelaşi lucru, prin prezenta acţiune.
Nu trebuie omis nici faptul că, prin declanşarea procedurii concursuale a insolvenţei, nu mai poate fi primit niciun demers procedural, din partea niciunui urmăritor individual, care se exercită în afara procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Aşadar, cunoscând o dublă obstrucţionare din perspectiva procedurii concursuale a insolvenţei, dar şi din aceea a principiului „electa una via, non datur recursus ad alteram", demersul judiciar al recurentei-reclamante a fost în mod corect soluţionat de către instanţa de apel.
Argumentat şi bine motivat, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar a reţinut în mod legal că în raport circumstanţele cauzei se impunea o altă abordare din punct de vedere al stabilirii sarcinii probei, faţă de prima instanţă care a apreciat că se impunea rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului, motivat de împrejurarea că dovada pozitivă a plăţii preţului contractual trebuia făcută de către pârâta SC H.I. SRL.
Instanţa de apel, suverană în aprecierea şi interpretarea probelor, a constatat cu justeţe că după numirea lichidatorului judiciar, acesta i-a pus în vedere reclamantei de mai multe ori să depună la dosar actele contabile ale societăţii, iar reclamanta nu s-a conformat, aspect ce a rezultat din notificările trimise de către lichidatorul judiciar şi depuse la dosar.
Aşa fiind, actele contabile şi societare s-au aflat exclusiv în posesia reclamantei la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel că sarcina probei în acest litigiu îi revenea reclamantei şi nu pârâtei, aspect reţinut în mod corect de instanţa de apel.
În cauză nu se poate face abstracţie că, în derularea procedurii insolvenţei debitoarei SC H.I. SRL, părţile au purtat mai multe litigii, printre care şi cele referitoare la declararea de către H.G. la masa credală a debitoarei a creanţei în sumă de 41.832 euro plus dobânda legală reprezentând preţul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare din 24 martie 2009, al imobilului în litigiu.
Este de esenţă în soluţionarea cauzei împrejurarea că prin sentinţa comercială nr. 976 din 9 iunie 2011 a fost admisă cererea formulată de debitoarea contestatoare H.G. împotriva Tabelului preliminar privind creanţa de 41.832 euro plus dobândă legală, în total 189.886 RON ca şi creanţă chirografară, iar prin decizia civilă nr. 2241 din 6 decembrie 2011 a fost admis apelul creditoarei SC E. SRL împotriva acestei sentinţe civile, s-a modificat în parte hotărârea recurată în sensul că s-a menţinut înscrierea creditoarei H.G. în tabelul creanţelor debitoarei cu suma de 97.141,32 RON ca şi creanţă chirografară reprezentând echivalentul în euro al sumei de 20.916 euro, respectiv ½ din suma prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a cerut în litigiul de faţă, adică partea care-i revine reclamantei din totalul creanţei dat fiind faptul că restul cotei de ½ care s-ar fi cuvenit fostului său soţ H.C.A. nu a fost solicitată de către acesta.
Prin urmare, nu se poate pretinde că motivarea instanţei de apel este "lipsită de logică" (astfel cum se susţine în concluziile scrise) în condiţiile în care, astfel cum în mod legal a constatat şi instanţa de apel, prin decizii irevocabile s-a stabilit înscrierea în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei SC H.I. SRL a unei creanţe reprezentând cota parte de ½ ce i se cuvine reclamantei din preţul de vânzare a imobilului în litigiu, aceasta nemaiputând astfel solicita pe cale separată rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a acestui imobil şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât a obţinut deja repararea prejudiciului suferit prin înscrierea la masa credală cu suma cuvenită drept preţ al imobilului.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii.
De altfel, se constată că reclamanta H.G. a invocat formal în susţinerea recursului său dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui motiv (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), fără a preciza care este norma juridică încălcată ori greşit aplicată, fără să susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de modificare reglementat expres de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Nu în ultimul rând, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt excede competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
Aşa fiind, Înalta Curte, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7 şi pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta H.G. împotriva deciziei civile nr. 77/2013 din 27 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta H.G. împotriva deciziei civile nr. 77/2013 din 27 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3307/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3385/2014. SECŢIA a ll-a CIVILĂ. Conflict de... → |
|---|
