ICCJ. Decizia nr. 3372/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3372/2014
Dosar nr. 13232/54/2006*
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 7 noiembrie 2003 şi înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. 7597/2003, reclamanţii M.Ş., M.T.N., M.S.E., L.M., P.A., D.M., S.T., G.E., C.M., C.I.A.M. şi R.I.A. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 7696 din 1 octombrie 2003, emisă de primarul Municipiului Craiova, în baza Legii nr. 10/2001.
În cauză, s-au formulat cereri de intervenţie accesorie în sprijinul pârâţilor, ce au fost încuviinţate în principiu de către instanţă în temeiul art. 52 alin. (1) C. proc. civ., de către intervenienţii SC U. SRL Craiova, titulară a unui contract de asociere din 2001 încheiat cu RA A.D.P.F.L. SA Craiova, vizând o parte din imobilul în litigiu; SC C.C. SRL Craiova, titulara contractului de asociere din 2003, încheiat cu RA A.D.P.F.L. SA Craiova; D.E., titularul contractului de vânzare-cumpărare din 16 august 2000, încheiat cu Consiliul Judeţean Dolj - Sector Servicii Publice în baza Legii nr. 112/2005; H.C., titularul contractului de vânzare - cumpărare din 7 aprilie 1998; F.L., F.F., titularii contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1997; D.V., titulara contractului de vânzare cumpărare din 02 martie 1998; N.F., titularul contractului de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 294 din 31 martie 2006, Tribunalul Dolj a admis în parte contestaţia şi a anulat Dispoziţia nr. 7696 din 01 octombrie 2003 emisă de primarul Municipiului Craiova.
A dispus restituirea în natură către reclamanţi a următoarelor spaţii din imobilul din Craiova: parterul deţinut de intervenienta SC U. SRL şi intervenienta SC C.C. SRL, următoarele apartamente ce fac obiectul contractelor de închiriere: cu C.C. - suprafaţa utilă de 84,25 mp, cu T.S. - suprafaţa utilă de 49,32 mp, cu C.C. - suprafaţa utilă de 62,47 mp, precum şi a cotei indivize aferente spaţiilor ce se restituie în natură din subsolul clădirii şi din terenul aferent în suprafaţă de 663,38 mp.
A stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ce nu se restituie în natură, precum şi pentru cotele indivize aferente acestora din subsolul clădirii şi din teren.
A respins cererile de intervenţie accesorie formulate în sprijinul pârâţilor de către intervenientele SC U. SRL şi intervenienta SC C.C. SRL Craiova.
A admis cererile de intervenţie accesorie formulate în sprijinul pârâţilor de către intervenienţii D.E., H.C., F.L., F.F., D.V. şi N.F.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 7696 din 1 octombrie 2003 emisă de Primăria Municipiului Craiova în baza Legii nr. 10/2001, s-a respins cererea formulată de reclamanţi privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, cu motivarea că petenţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite a solicita măsuri reparatorii, în sensul art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv nu au făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitori ai lui D.B.Ş.
Reclamanţii au făcut, însă, această dovadă prin probele administrate în instanţă.
Dreptul de proprietate al autorului D.B.Ş. asupra imobilului din Craiova a fost dovedit prin cererea din 12 februarie 1942 privind eliberarea unei autorizaţii pentru adăugarea unui etaj şi schimbarea faţadei imobilului; autorizaţia din 28 martie 1942 eliberată de Primăria Municipiului Craiova, referatul din 13 martie 1942 întocmit pentru eliberarea acestei autorizaţii, buletinul clădirii privind imobilul din Craiova, declaraţii privind imobilul naţionalizat, certificatul din 1996 eliberat de Arhivele Statului Dolj, care atestă preluarea imobilului din Craiova de la autorul D.B.Ş. în baza Decretului nr. 92/1950, schiţa faţadei imobilului din 1942 şi alte înscrisuri care atestă preluarea imobilului de la acelaşi autor, în baza aceluiaşi decret de naţionalizare.
Imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor a fost identificat şi individualizat prin expertiza topometrică efectuată în cauză de expertul P.M., acesta situându-se în prezent în str. M.K.
Drepturile reclamanţilor asupra imobilului în litigiu au fost recunoscute şi în cadrul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 112/1995, dat fiind că prin Hotărârea Comisiei Judeţene Dolj de aplicare a Legii nr. 112/1996 s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanţilor pentru acest imobil. Hotărârea nu a fost pusă efectiv în aplicare, respectiv nu s-au plătit despăgubirile stabilite.
Autorul a avut mai multe proprietăţi imobiliare supuse naţionalizării, situate în Craiova, Bucureşti şi Ocnele Mari, fără ca anexa la Decretul nr. 92/1950 să conţină o individualizare riguroasă a acestora şi fără să se menţioneze care reprezintă apartamente şi care imobile complete. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că D.B.Ş. a fost proprietarul întregului imobil preluat abuziv, situat în Craiova.
Dovada drepturilor succesorale faţă de autorul D.Ş. a fost făcută prin actele depuse la dosar.
Referitor la cele două contracte de cesiune de drepturi succesorale, s-a arătat că au fost luate în considerare de deţinătorul imobilului în faza administrativă de soluţionare a notificării, iar valabilitatea lor nu se impune a fi analizată în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului.
În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului, instanţa a constatat că acesta a fost preluat de către stat fără titlu valabil şi că se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, ale cărei norme sunt incidente în speţă la data soluţionării cauzei, conform regulii „tempus regit actum”. Imobilul din Craiova, a fost naţionalizat greşit în baza Decretului nr. 92/1950, faţă de faptul că a avut destinaţia de locuinţă, aşa cum a rezultat din declaraţiile tipizate întocmite cu ocazia naţionalizării.
În ceea ce priveşte forma măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor, s-au constatat următoarele:
Imobilul situat actualmente în Craiova, a fost individualizat prin expertiza efectuată de expert P.M., fiind compus din teren în suprafaţă de 663,38 mp şi o construcţie în formă de „U”, compusă din subsol, parter cu două corpuri de clădire separată de un gang şi două etaje.
În aceeaşi expertiză, precum şi în expertiza în specialitatea construcţii efectuată de expert Ionescu Iulian, s-a stabilit că parterul clădirii este ocupat de SC C.C. SRL (partea de vest), iar etajele sunt în prezent deţinute de 11 familii, dintre care trei în baza unor contracte de închiriere cu RA A.D.P.F.L. SA Craiova şi opt familii în baza unor contracte de vânzare-cumpărare.
Instanţa a constatat că spaţiile ce fac obiectul contractelor de închiriere între persoanele fizice şi RA A.D.P.F.L. SA Craiova, precum şi spaţiile ce fac obiectul contractelor de asociere între societăţile comerciale interveniente în cauza de faţă şi RA A.D.P.F.L. SA Craiova sunt susceptibile de restituire în natură, potrivit art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001. Atât intervenientele, cât şi chiriaşii persoane fizice, sunt detentori precari ai spaţiilor respective, astfel încât, cu privire la aceste spaţii, operează principiul general al restituirii în natură, ca măsură reparatorie principală, reglementată de Legea nr. 10/2001.
Măsura reparatorie a restituirii în natură vizează, pe lângă aceste spaţii, şi cota indiviză aferentă acestora din subsolul clădirii (care nu are o destinaţie şi o utilitate de sine-stătătoare, fiind aşadar un spaţiu aflat în coproprietate forţată), precum şi cota indiviză aferentă din terenul în suprafaţă de 663,38 mp.
În privinţa terenului, instanţa a avut în vedere atât configuraţia acestuia, evidenţiată prin expertiza topometrică, ce îl face obiect al coproprietăţii forţate aferente spaţiilor de la parter şi etaje, precum şi vocaţia legală virtuală a dobânditorilor apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 de a dobândi şi cotele indivize aferente suprafeţelor locative din terenul aferent întregii clădiri. În acest sens, s-a reţinut că intervenienţii au dobândit un drept de folosinţă asupra unei cote indivize din terenul aferent, prin contractele de vânzare-cumpărare, drept ce face parte din conţinutul juridic al unui drept de superficie, faţă de această împrejurare impunându-se ca suprafeţele indivize aferente spaţiilor ce nu se restituie în natură să rămână în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.
Faptul că nu este posibilă o disociere între soarta juridică a construcţiei şi soarta juridică a terenului aferent în privinţa măsurii reparatorii acordate, s-a apreciat că rezultă chiar din reglementarea Legii nr. 10/2001, art. 19 statuând că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (…), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Aşadar, persoana îndreptăţită primeşte măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren, chiar dacă acesta nu a fost vândut odată cu construcţia, în baza Legii nr. 112/1995, ci doar transmis în folosinţă.
Instanţa a mai constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Consiliul Judeţean Dolj - Sector Servicii Publice, fiind incidente cu privire la acestea dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 228 din 1 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii M.Ş., M.T.N., M.S., L.M.P.A., D.M., S.T., C.M., C.I.A.M., R.I.A. împotriva sentinţei menţionate.
A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că s-a dispus restituirea către apelanţii reclamanţi, în natură, în indiviziune, suprafaţa de 428,90 mp situată în Craiova. Pentru diferenţa de 225,62 mp teren, apelanţii reclamanţi au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
S-a stabilit dreptul apelanţilor reclamanţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru 53,26 mp din subsolul imobilului.
S-a dispus restituirea în natură a restului suprafeţei subsolului.
S-a constatat îndreptăţirea apelanţilor reclamanţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 524 mp teren, aferentă construcţiilor proprietatea SC M.C. SRL, situată în Craiova.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.
S-au respins apelurile formulate de pârâtul Consiliul Local Craiova şi intervenienţii SC U. SRL Craiova, SC C.C. SRL Craiova şi D.E.
Prin Decizia nr. 6179 din 11 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei menţionate, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleiaşi curţi de apel, pentru rejudecarea apelurilor.
Au fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova şi primarul Municipiului Craiova, precum şi de intervenientul accesoriu D.E.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Craiova s-a apreciat că nu este incident motivul întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că partea nu a indicat care anume ipoteză a textului de lege este incidentă în recurs, însă criticile relative la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios şi la calitatea reclamanţilor de moştenitori după autorul D.B.Ş., respectiv de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale se circumscriu, de principiu, motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul a criticat sentinţa sub aspectul nedepunerii actelor necesare şi suficiente în procedura administrativă pentru a dovedi calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, precum şi sub aspectul calificării naturii termenului reglementat de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea înscrisurilor doveditoare, respectiv dacă este un termen de recomandare sau unul de decădere.
S-a apreciat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că termenul reglementat în Legea nr. 10/2001 pentru depunerea de acte în vederea soluţionării notificării nu este un termen imperativ, reglementat sub sancţiunea decăderii. Persoanele îndreptăţite la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pot face dovada susţinerilor din notificare şi prin depunerea de acte doveditoare ulterior termenului prevăzut în lege, inclusiv în faza judiciară a procedurii de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Reţinând că singura critică formulată în calea de atac a apelului a fost cea legată de nedepunerea actelor necesare în etapa administrativă a procedurii speciale şi calificarea termenului în care solicitantul avea obligaţia depunerii acestora, astfel încât, în limitele învestirii, instanţa de apel a soluţionat doar acest aspect, s-a apreciat că nu pot fi formulate pentru prima dată în recurs criticile referitoare la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale, iar recursul declarat de către pârât este omisso medio şi a fost respins ca atare.
Totodată, şi recursul primarului municipiului Craiova este declarat omisso medio, atâta timp cât această parte nu a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, la care a achiesat astfel, acest pârât nemaifiind în drept să o critice direct în recurs, alături de pârâtul Consiliul local al municipiului Craiova, fără ca în prealabil să o fi atacat cu apel.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul intervenient D.E., Înalta Curte a constatat că este neavenit, în conformitate cu art. 56 C. proc. civ., dat fiind că acesta a intervenit în proces în sprijinul pârâţilor, în temeiul art. 52 alin. (1) C. proc. civ., aşadar, are o poziţie procesuală subsidiară, iar recurenţii pârâţi nu au criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectele invocate în recursul intervenientului.
Pe de altă parte, recursul declarat de pârâţi, în sprijinul cărora au intervenit în proces, a fost respins ca inadmisibil, situaţie în care recursul intervenientului accesoriu devine inadmisibil.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte a constatat că este fondat.
Recurenţii reclamanţi au criticat respingerea cererii de restituire în natură a suprafeţei de 225,62 mp - aferentă apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, susţinând că greşit se sprijină pe argumente privind existenţa dreptului de folosinţă al titularilor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi pe faptul că terenul nu este „liber” în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte a considerat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Potrivit acestor norme, pentru terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, foştii proprietari beneficiază doar de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii.
Potrivit aceloraşi norme de explicitare şi aplicare corectă a legii speciale, prin noţiunea de „teren aferent imobilelor care au fost înstrăinate conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995” se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă.
Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în speţă, de către instanţa de judecată în etapa judiciară a procedurii Legii nr. 10/2001. Aceasta din urmă are obligaţia de a menţiona în mod expres în conţinutul hotărârii, pe lângă descrierea construcţiilor şi imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, şi situaţia juridică a acestora şi suprafaţa de teren ce nu se restituie în natură şi pentru care se dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Acelaşi raţionament este valabil şi pentru critica din recursul reclamanţilor privind suprafaţa de 524 mp teren ocupată de SC M.C. SRL, din care reprezintă teren ocupat suprafaţa de 423 mp (pe care se află situate corpurile C1 şi C2 ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din 2001), iar diferenţa până la 524 mp - suprafaţa de 104 mp -, este teren liber ce ar fi trebuit restituit în natură, în opinia reclamanţilor.
Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia terenului în litigiu, respectiv a terenului ce nu se restituie în natură, în condiţiile în care a reţinut expres, în considerente, că „suprafaţa de teren care se restituie în natură nu poate fi individualizată fizic, aceasta urmând a fi stăpânită în indiviziune”.
Reţinând, prin urmare, că individualizarea fizică, respectiv identificarea suprafeţei de teren care se restituie în natură, nu este posibilă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească nesusceptibilă de executare, nefăcând posibilă nici îndeplinirea ulterioară a formalităţilor de publicitate imobiliară.
Pentru a se putea lămuri pe deplin situaţia terenului în litigiu este utilă cauzei efectuarea unei expertize de specialitate, care să aibă ca obiective clarificarea următoarelor aspecte: identificarea, individualizarea exactă a imobilelor (spaţiilor) înstrăinate în baza unor contracte de vânzare - cumpărare, a spaţiilor deţinute pe bază de contracte de închiriere şi a spaţiilor comune (inclusiv subsolul imobilului, pivniţa); identificarea şi individualizarea exactă a suprafeţei terenului fiecărui contract de vânzare - cumpărare, deci a terenului imobilelor înstrăinate, a terenului aferent spaţiilor închiriate, dar şi a terenului aferent curţii interioare şi dacă este afectat de diverse utilităţi, dacă este necesar pentru buna utilizare a construcţiilor de către toţi coproprietarii apartamentelor şi pentru accesul la calea publică, stabilirea regimului juridic al terenului aparţinând curţii interioare, respectiv dacă este teren liber sau neliber în accepţiunea legii speciale, pentru a se circumstanţia cu exactitate dreptul recurenţilor reclamanţi la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001; identificarea şi individualizarea exactă a suprafeţei de teren rămase libere, ce se poate restitui în natură solicitanţilor, astfel încât determinarea cât mai exactă a acestor aspecte să facă posibilă punerea în executare a hotărârii judecătoreşti şi îndeplinirea ulterioară a formalităţilor de publicitate imobiliară.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 305 şi 314 C. proc. civ. cu privire la recursul declarat de recurenţii reclamanţi în cauză.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, sub nr. 13232/54/2006*.
Cu ocazia rejudecării în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate evaluare proprietăţi imobiliare, cu obiectivele indicate prin decizia de casare.
Împotriva raportului de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă au formulat obiecţiuni intervenienţii D.E., M.F. şi H.C., ce au fost respinse ca neîntemeiate prin încheierea din 5 martie 2014.
În aceeaşi şedinţă, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie necesitatea efectuării unei cercetări locale cu convocarea expertului la faţa locului, probă ce s-a administrat la 25 martie 2014, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit şi depus la dosar.
Prin Decizia nr. 2095 din 22 mai 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 294 din 31 martie 2006 a Tribunalului Dolj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că:
S-a dispus restituirea în natură şi în indiviziune apelanţilor reclamanţi a următoarelor suprafeţe de teren aferente imobilului situat în Craiova:
- Suprafaţa de 153,6 mp cu destinaţia de gang de acces şi curte interioară astfel cum este evidenţiată în raportul de expertiză şi schiţa la raport întocmită de expert D.M., situat în Craiova;
- Suprafaţa de 524 mp ocupată de SC M.C. SRL din care 354 mp ocupaţi de construcţia C.1, 1, 69 mp ocupaţi de construcţia C.2, restul de 101 mp fiind teren liber, situată la aceeaşi adresă.
S-a dispus restituirea în natură şi în integralitate a pivniţei amplasate sub spaţiile cu destinaţie comercială ce au fost restituite apelanţilor reclamanţi precum şi a cotei de 46,74 mp din celelalte pivniţe.
S-a constatat că apelanţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 225,62 mp. aferentă apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi pentru cota de 53,26 mp aferentă subsolului înstrăinat aceloraşi proprietari.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, pe baza întregului probatoriu administrat, instanţa de apel a înlăturat, în primul rând, critica reclamanţilor privind respingerea cererii de restituire în natură a suprafeţei de 225,62 mp aferentă apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
În expertiza efectuată de ing. D.M., dispusă în rejudecare, au fost identificate şi individualizate apartamentele înstrăinate în baza contractelor de vânzare-cumpărare, spaţiile comune din subsolul imobilului şi suprafeţele de teren aferente suprafeţelor apartamentelor ocupate, faţă de suprafaţa construită a corpurilor de clădire A şi B, conform tabelului anexă, după cum urmează:
- intimatul intervenient D.E. deţine în corpul A, conform contractului de vânzare cumpărare din 16 august 2000, o suprafaţă utilă de 107,83 mp şi 46,73 mp teren în folosinţă, aferent construcţiei;
- intimata intervenientă F.L. deţine în corpul B, conform contractului de vânzare cumpărare din 6 decembrie 1997, o suprafaţă utilă de 76,14 mp şi 35,17 mp teren în folosinţă aferent construcţiei;
- intimatul intervenient N.F. deţine în corpul B, conform contractului de vânzare din 26 februarie 1998, o suprafaţă utilă de 58,85 mp şi 24,96 mp teren în folosinţă aferent construcţiei;
- intimatul intervenient D.G. deţine în corpul B, conform contractului de vânzare cumpărare din 2 martie 1998, o suprafaţă utilă de 59,33 mp şi 26,33 mp teren în folosinţă, aferent construcţiei;
- intimatul intervenient H.C. deţine în corpul A, conform contractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 1988, o suprafaţă utilă de 51,88 mp şi 15,61 mp teren în folosinţă aferent construcţiei;
- MP, conform contractului de vânzare-cumpărare din 30 martie 1998, o suprafaţă utilă de 83,54 mp şi 23,21 mp teren aferent construcţiei;
- intimatul intervenient M.F. deţine în corpul A conform contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1998, o suprafaţă utilă de 60,98 mp şi 24,24 mp teren aferent construcţiei;
- intimata intervenientă L.V. deţine în corpul A, conform contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1998, o suprafaţă utilă de 74,35 mp şi 29,37 mp teren aferent construcţiei.
Însumând suprafeţele de teren avute în folosinţă apartamentelor înstrăinate, conform contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, acestea totalizează suprafaţa de 225,62 mp ce nu poate fi restituită, pentru această suprafaţă reclamanţii urmând să beneficieze de măsuri reparatorii, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 1/2009, şi art. 7 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
S-a apreciat că este, însă, întemeiată critica reclamanţilor referitoare la restituirea subsolului cu destinaţie de pivniţă.
Coroborând concluziile expertizei efectuate în cauză în rejudecare, de către ing. D.M., cu planşele foto depuse la dosar, cu concluziile cercetării locale efectuate, Curtea a constatat că imobilul din litigiu, situat în Craiova, are 3 spaţii cu destinaţie de pivniţă, respectiv: pivniţa evidenţiată cu culoarea roşie în schiţa anexă la raportul de expertiză, situată în partea din faţa imobilului, aflată sub spaţiile cu destinaţie comercială ce au fost restituite reclamanţilor. Această pivniţă în care a funcţionat discoteca A. urmează a fi restituită în integralitate reclamanţilor, fiindcă nu a deservit spaţiile cu destinaţie de locuinţă.
Pivniţele evidenţiate de expert cu culoarea verde şi albastră sunt zone de subsol aferente spaţiilor cu destinaţie de locuinţă reprezentând corpurile A şi B.
Aceste pivniţe se află în indiviziune cu pivniţele cumpărate de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, proprietari ai apartamentelor conform contractelor de vânzare-cumpărare, urmând a fi restituite sub acest regim.
În tabelul anexă întocmit de expert se consemnează că din pivniţa situată în corpul A intervenientului intimat D.E. îi revine cota de 17,47 mp, intervenientului intimat H.C. îi revine cota de 8,24 mp, iar intervenientului intimat M.F. - o cotă de 8,95 mp din pivniţa situată în corpul A. Din pivniţa situată în corpul B, intervenientei intimate M.P. îi revine o cotă de 18,60 mp.
Deci, intervenienţii deţin o cotă de 53,26 mp, din pivniţele situate sub cele două corpuri, cotă pentru care reclamanţii urmează să beneficieze de măsuri reparatorii, însă diferenţa de 46,74 mp va fi atribuită în natură reclamanţilor.
S-a apreciat, totodată, că este întemeiată şi critica privind cererea de restituire în natură a terenului ce reprezintă gangul de acces şi curtea interioară, precum şi a terenului ocupat de SC M.C. SRL.
Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră regula instituită de acest act normativ şi care se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 şi 7 din Lege, constând în prevalenţa restituirii în natură.
Potrivit art. 10 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, înainte de a aprecia asupra posibilităţii de restituire în natură, Curtea a administrat proba cu expertiză şi cercetare locală pentru a identifica cu exactitate terenul supus restituirii, vecinătăţile, destinaţia actuală, pentru ca acordarea acestei măsuri cu caracter reparatoriu să nu afecteze existenţa şi utilizarea unor investiţii sau amenajări de utilitate publică.
Astfel, terenul aferent imobilului din str. M.K. are suprafaţa totală de 1.178,50 mp, din care suprafaţa construită ocupă 208,16 mp aripa de vest a clădirii, 293 mp suprafaţa construită a aripii de est, 153,36 mp are destinaţia de gang de acces şi curte interioară, iar suprafaţa de 524 mp este ocupată de SC M. SRL.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 153,36 mp cu destinaţie de gang de acces şi curte interioară, identificată cu culoarea verde pe schiţa anexă nr. 1 la raportul de expertiză, este subtraversată de conductele de canalizare, conducta de alimentare cu apă potabilă, iar conducta de gaze exterioară este fixată pe zidul de est al aripii construite, din care se ramifică branşamentele tuturor locatarilor, astfel că aceste utilităţi pot fi utilizate normal şi nu împiedică restituirea în natură a acestei suprafeţe.
Prin această curte interioară au acces la str. M.K. toţi locatarii proprietari ai apartamentelor cumpărate şi închiriate, acces care nu va fi restricţionat nici în situaţia restituirii acestui teren.
Este întemeiată şi cererea de restituire a suprafeţei de 524 mp ocupate de SC M.C. SRL, din care 354 mp sunt ocupaţi de construcţia C1, 69 mp sunt ocupaţi de construcţia C2, iar suprafaţa de 101 mp este teren liber. Această societate a cumpărat doar construcţiile, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 2002, în contract menţionându-se că această societate dobândeşte un drept de folosinţă asupra terenului, deoarece la data vânzării terenul aparţinea domeniului public conform adresei din 18 decembrie 2001, emisă de Primăria Craiova.
Din modul cum este amplasat terenul în suprafaţă de 524 mp, respectiv în spatele construcţiilor aflate în str. M.K., precum şi din înscrisurile ce au fost întocmite cu ocazia naţionalizării, rezultă că acest teren a aparţinut autorului D.Ş., iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin primar şi primarul Municipiului Craiova, precum şi intervenienţii H.C., M.F. şi D.E.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova şi primarul Municipiului Craiova au arătat următoarele:
- Prin probatoriul administrat în cauză, nu s-a dovedit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul prevederilor art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a probat dreptul de proprietate asupra imobilului al autorului reclamanţilor, D.B.Ş.
Potrivit acestor norme, nu este suficientă dovedirea calităţii de moştenitor, ci trebuie să se facă dovada, prin orice acte juridice, a deţinerii proprietăţii la data preluării abuzive, respectiv prin extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect că bunul respectiv aparţinea persoanei respective, dovadă impusă imperativ prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii speciale de retrocedare.
- Instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia terenului în litigiu, respectiv a terenului ce se restituie în natură, apreciat ca fiind liber şi pentru care a dispus restituirea în natură.
Expertiza tehnică efectuată în cauză concluzionează că suprafaţa de 153,36 mp cu destinaţia de gang de acces şi curte interioară este subtraversată de conducte de canalizare, conductă de alimentare cu apă potabilă, astfel că restituirea în natură a acestui teren este de natură a împiedica utilizarea normală a acestor utilităţi de către toţi locatarii proprietari.
În acest sens, recurenţii au susţinut că trebuiau avute în vedere şi dispoziţiile pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, privind conţinutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”, înainte de a se aprecia asupra posibilităţii de restituire în natură.
2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, intervenienţii H.C., M.F. şi D.E. au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Instanţa de apel a hotărât în mod corect restituirea în natură a suprafeţei de 524 mp, ocupată de SC M.C. SRL şi a restului terenului din str. M.K., mai puţin suprafaţa de 225,62 mp, aferentă apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent.
Restituirea în natură către apelanţii reclamanţi a terenului în suprafaţă de 428,90 mp reprezintă o cotă parte din terenul aferent construcţiei din str. M.K., în suprafaţă de 654,52 mp, constituit din amprenta clădirii de 501,16 mp (208,16 mp corp A + 293,00 mp corp B), la care se adaugă 153,36 mp curtea interioară.
Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul D.M. şi depus la dosar, s-a stabilit în mod indiscutabil şi de necontestat faptul că gangul de acces la locuinţele locatarilor apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, precum şi curtea interioară, în suprafaţă totală de 153,6 mp, sunt afectate de utilităţile reprezentate de conductele de alimentare cu apă, canal, gaze şi reţeaua de curent electric.
Prin urmare, terenul în suprafaţă de 153,6 mp nu este liber, potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.
Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contradictorie, apreciind în mod corect că o parte din cota de teren aferentă apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv 225,62 mp din 501,16 mp amprenta construcţiei) nu poate fi restituit reclamanţilor, dar incorect şi nelegal instanţa a stabilit că o parte din terenul aferent înstrăinat cumpărătorilor de apartamente în baza Legii nr. 112/1995, curte interioară şi gangul de acces, poate fi restituită.
Restituirea în integralitate a curţii interioare în suprafaţă de 153,6 mp către reclamanţi ar face imposibil accesul locatarilor la suprafeţele ocupate de utilităţi, împiedicând accesul acestora şi al furnizorilor de utilităţi la întreţinerea, repararea şi buna utilizare a acestora, precum şi accesul la locuinţele locatarilor.
Nerestituirea către reclamanţi a unei cote părţi din terenul ocupat de gangul de acces şi curtea interioară nu ar avea drept consecinţă diminuarea suprafeţei restituite în natură reclamanţilor, fără a fi afectată suprafaţa totală de teren de 225,62 mp care este acordată pentru despăgubiri reclamanţilor, reprezentând practic o „translatare parţială” a dreptului de proprietate a reclamanţilor de pe o parte din curtea interioară către amprenta clădirii.
Recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 7 pct. 3 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
La data de 25 noiembrie 2014, în cursul judecării recursurilor, recurenţii - intervenienţi H.C., M.F. şi D.E. au depus o cerere intitulată „dezvoltarea motivelor de recurs”, prin care s-au arătat următoarele:
Decizia recurată este în vădită contradicţie cu decizia de casare din ciclul procesual anterior, prin care s-a dispus în sarcina instanţei de rejudecare stabilirea regimului juridic, a cotelor - părţi care trebuiau menţinute în indiviziune, precum şi respectarea dreptului de folosinţă şi de acces la calea publică pentru cumpărătorii apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, pentru locatarii din proprietăţile vecine înfundate, cât şi pentru personalul SC M.C. SRL, proprietar al construcţiilor situate pe suprafaţa de teren de 524 mp ce a fost restituită către reclamanţi.
Atribuirea în întregime a acestor căi de acces este nelegală în contextul probelor administrate prin care s-a stabilit situaţia de fapt, mai ales a cercetării locale efectuate de completul de judecată.
S-a susţinut, totodată, că este nelegală nemotivarea corespunzătoare a excepţiei invocate de către Primăria Municipiului Craiova şi intervenienţi privind lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că nu au făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitori ai proprietarului deposedat de stat.
La termenul de judecată din 28 noiembrie 2014, intimatul reclamant C.M., prin avocat, a invocat excepţia nulităţii cererii intitulate „dezvoltarea motivelor de recurs”, depuse la data de 25 noiembrie 2014, deoarece conţine critici noi, neformulate prin motivele de recurs, excepţie reţinută spre soluţionare odată cu recursurile.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii invocată de către intimatul - reclamant, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. (1), termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C. proc. civ.
În cauză, intimatul reclamant C.M. nu a invocat excepţia nulităţii cu referire la recursul intervenienţilor H.C., M.F. şi D.E. astfel cum a fost iniţial motivat - necontestându-se motivarea acestuia în termenul legal menţionat anterior, care s-a împlinit la data de 31 iulie 2014 - ci a susţinut nulitatea cererii depuse de către recurenţii - intervenienţi la data de 25 noiembrie 2014, deoarece conţine critici noi, neformulate prin motivele de recurs.
Eventuala completare a motivelor iniţiale de recurs, cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului, nu atrage nulitatea recursului, atât timp cât termenul a fost respectat prin depunerea motivelor iniţiale, deoarece sancţiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. vizează însuşi recursul, iar actul de procedură în discuţie nu reprezintă o cerere de recurs distinctă, pentru a fi posibilă aplicarea sancţiunii nulităţii.
În condiţiile în care dispoziţiile legale menţionate prevăd expres termenul de formulare a motivelor de recurs, eventuala depăşire a acestuia în privinţa unor motive noi semnifică o completare tardivă a motivării, sancţionată cu decăderea, în aplicarea art. 103 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât motivele noi nu vor fi luate în considerare în analiza recursului.
Cererea intitulată „dezvoltarea motivelor de recurs” conţine, într-adevăr, un motiv nou faţă de cele invocate iniţial, în ceea ce priveşte nemotivarea deciziei pe aspectul lipsei calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Astfel, motivele iniţiale nu cuprind vreo referire la acest aspect, cu atât mai puţin critici de nelegalitate în legătură cu calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, drept pentru care motivul ce poate fi încadrat în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faţă de conţinutul susţinerilor, este unul nou, aşadar formulat tardiv.
Cât priveşte, însă, susţinerile referitoare la dezlegările din decizia de casare a Înaltei Curţi, pronunţată în ciclul procesual anterior, se apreciază că nu reprezintă un motiv nou de nelegalitate, ci doar un argument suplimentar în legătură cu motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nelegalitatea dispoziţiei de restituire în natură a suprafeţei de 153,36 mp din perspectiva dreptului de folosinţă şi de acces la calea publică pentru cumpărătorii apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 şi pentru locatarii din proprietăţile vecine înfundate, context în care urmează a fi analizat, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
În consecinţă, excepţia nulităţii va fi respinsă ca neîntemeiată, urmând ca analiza recursului intervenienţilor să fie efectuată în raport de considerentele expuse anterior.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Craiova şi primarul Municipiului Craiova, se reţine că aceştia au susţinut, în primul rând, că nu s-a dovedit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, în absenţa probării dreptului de proprietate al autorului acestora la data deposedării de către stat.
Aceste critici nu pot fi primite, în condiţiile în care aspectul privind întrunirea în persoana reclamanţilor a calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a intrat în puterea lucrului judecat în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, neputând fi repus în discuţie şi analizat în cadrul procesual de faţă.
Astfel, prima instanţă a apreciat că, prin probele administrate, s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu (situat în Craiova) în patrimoniul autorului reclamanţilor, D.Ş., la data deposedării de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, precum şi a calităţii de moştenitor a reclamanţilor, astfel încât aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 6179 din 11 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul declarat de către pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin care se pretindea nedovedirea dreptului de proprietate al autorului deposedat, a fost respins ca inadmisibil, observându-se că această critică nu a fost formulată şi prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe.
Ca atare, reevaluarea situaţiei de fapt şi de drept în legătură cu dovada calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu este inadmisibilă, cât timp acest aspect a fost tranşat cu putere de lucru judecat în cauză, dezlegarea sa cu caracter irevocabil impunându-se ca atare.
Critica referitoare la restituirea nelegală în natură către reclamanţi a suprafeţei de teren de 153,6 mp, cu destinaţia de curte interioară şi gang de acces, vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a normei corespondente din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a susţinut că restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren afectate de amenajări subterane - conducte de canalizare, conductă de alimentare cu apă potabilă - este de natură să împiedice utilizarea normală a acestor utilităţi de către toţi locatarii proprietari.
Susţinerile cu acest obiect nu sunt fondate.
În conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „ pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.”
Această normă este explicitată prin art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, în cazul în care se constată, în cursul soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, existenţa şi utilizarea unor amenajări de utilitate publică, fie supraterane (precum străzi, alei, trotuare amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale etc.), fie subterane (precum conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru), „restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.”
Întrucât notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată chiar de către instanţa de judecată în prezenta cauză, ca urmare a anulării Dispoziţiei nr. 7696 din 1 octombrie 2003 emise de Primăria Municipiului Craiova, verificarea întrunirii condiţiilor normei menţionate este în sarcina instanţei şi, de altfel, procedând în acest sens, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare a Înaltei Curţi din ciclul procesual anterior, prin care s-a impus instanţei de rejudecare a apelului reclamanţilor obligaţia lămuririi situaţiei juridice a întregului teren, inclusiv din perspectiva existenţei şi a utilizării unor amenajări de utilitate publică.
Rezultă, din cuprinsul normei menţionate, că terenurile cu amenajări subterane pot fi restituite, ca regulă, în natură, fiind considerate „libere” (spre deosebire de cele ocupate de amenajări supraterane), însă cu condiţia ca accesul şi utilizarea normală a acestora să nu fie afectate în vreun fel.
Această condiţie presupune verificări de fapt, iar constatarea întrunirii ori a neîntrunirii sale este atributul exclusiv al instanţei care soluţionează în fond notificarea.
În cauză, instanţa de apel s-a deplasat la faţa locului, întocmind p rocesul - verbal de cercetare locală din 25 martie 2014 (fila 329 dosar apel), care menţionează că situaţia de fapt este conformă cu cea relevată prin raportul de expertiză întocmit în cauză, în privinţa modului de amplasare a amenajărilor subterane, astfel încât, ţinând cont şi de concluziile expertului, a apreciat că restituirea în natură a suprafeţei de teren în discuţie nu împiedică accesul la utilităţi şi utilizarea normală a acestora de către celelalte persoane care locuiesc în imobil.
Reevaluarea situaţiei de fapt, prin prisma probatoriului administrat, interesează temeinicia deciziei recurate, ca atare, excede atribuţiilor instanţei de recurs, ce sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei, în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pct. 11 al art. 304, care permitea reaprecierea probelor administrate, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
În aceste condiţii, avându-se în vedere că simpla existenţă a unor amenajări subterane nu reprezintă în sine un motiv pentru ca terenul astfel afectat să nu fie restituit în natură, iar, pe de altă parte, că nu poate fi reanalizată aprecierea instanţei de apel, în sensul că accesul şi utilizarea normală a utilităţilor nu sunt împiedicate prin restituirea în natură către reclamanţi, urmează a fi înlăturate susţinerile recurenţilor pe acest aspect.
În consecinţă, recursul pârâţilor va fi respins ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte recursul intervenienţilor, acesta a vizat tot dispoziţia instanţei de apel de restituire în natură, către reclamanţi, a suprafeţei de 153,6 mp teren din imobilul în litigiu.
Întrucât o parte dintre criticile formulate coincide cu motivul de recurs al pârâţilor privind încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, considerentele pe acest aspect expuse în cadrul recursului pârâţilor sunt pe deplin valabile şi în prezentul recurs.
Astfel, pentru argumentele deja arătate, sunt nefondate criticile referitoare la nelegalitatea restituirii în natură a unui teren ocupat de dotări tehnico - edilitare subterane, cât timp atare destinaţie nu conduce, prin ea însăşi, la respingerea acestei măsuri reparatorii. Instanţa de apel a cercetat situaţia de fapt pe acest aspect, iar pe baza probatoriului administrat - cercetarea efectuată la faţa locului confirmând constatările expertului judiciar -, a conchis în sensul că restituirea în natură a suprafeţei de teren în discuţie nu împiedică accesul la utilităţi şi utilizarea normală a acestora de către celelalte persoane care locuiesc în imobil. De asemenea, s-a apreciat că nici accesul la str. M.K., prin curtea interioară, nu va fi restricţionat, iar situaţia de fapt astfel reţinută nu poate fi reevaluată de către această instanţă de control judiciar.
De altfel, dat fiind caracterul comun al utilităţilor şi faţă de modul lor de amplasare, accesul la acestea şi utilizarea lor, precum şi accesul la stradă, sunt asigurate în mod egal şi în acelaşi fel tuturor persoanelor care locuiesc în imobilul compus din mai multe apartamente, atât celor din apartamentele proprietatea autorităţii administrative locale şi închiriate, cât şi proprietarilor persoane fizice, fie că au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 (intervenienţii din cauză), fie că li s-au restituit în natură părţi din imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 (reclamanţii din cauză).
Nu sunt fondate nici susţinerile referitoare la caracterul contradictoriu al deciziei în ceea ce priveşte suprafaţa de 225,62 mp, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, iar această constatare nu este infirmată de dispoziţiile deciziei de casare, dimpotrivă, se constată că instanţa de rejudecare a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Recurenţii - intervenienţi au susţinut că decizia recurată este contradictorie, în ceea ce priveşte, pe de o parte, respingerea corectă a unei părţi din suprafaţa de 225,62 mp raportată la suprafaţa de 501,16 mp amprenta construcţiei, iar, pe de altă parte, admiterea cererii de restituire în natură pentru cealaltă parte din suprafaţa de 225,62 mp raportată la suprafaţa de 153,6 mp curte interioară şi gang de acces.
Aceste susţineri evocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nu pe cel de la pct. 7 al art. 304, invocat explicit, întrucât nu se pretinde existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei în susţinerea aceleiaşi dispoziţii adoptate, ci se critică, în realitate, nelegalitatea uneia dintre dispoziţii în raport de prevederile legale pe care s-a fundamentat adoptarea celeilalte dispoziţii prin aceeaşi decizie. Întrucât dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură pentru suprafaţa de 225,62 mp s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007, se poate reţine că susţinerile recurenţilor vizează modul de aplicare a acestor prevederi legale de către instanţa de apel.
Cu toate că recurenţii nu au formulat critici explicite în legătură cu modul de aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, trimiterea făcută la această normă în cuprinsul motivelor de recurs denotă intenţia recurenţilor de a susţine contrarietatea între dispoziţiile deciziei recurate prin prisma normei menţionate, astfel încât, avându-se în vedere şi finalitatea recursului, anume posibilitatea exercitării dreptului de folosinţă menţionat în contractele de vânzare - cumpărare în ipoteza restituirii în natură a terenului ce reprezintă curte interioară, urmează a analiza susţinerile recurenţilor în acest context, în raport de dezlegările şi îndrumările din decizia de casare a Înaltei Curţi pronunţată în ciclul procesual anterior, dar şi de aspectele tranşate cu putere de lucru judecat.
Dispoziţia instanţei de apel de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 225,62 mp a fost fundamentată pe prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „ Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare ”, precum şi pe norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, respectiv art. 7 pct. 3, care defineşte terenul aferent, în sensul că este reprezentat de „ terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă”.
Este de observat că, în cauză, astfel cum s-a reţinut în fapt în mod necontestat, construcţia compusă din mai multe etaje şi apartamente are o amprentă la sol de 501 mp, iar potrivit definiţiei menţionate anterior, amprenta construcţiei face parte din „terenul aferent”, ce nu ar trebui restituită în natură, în aplicarea art. 7 alin. (5) din Lege.
Diferenţa de teren este reprezentată de curtea interioară de 153,6 mp, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că este folosit ca acces la calea publică şi la amenajările subterane de pe acest teren.
În aplicarea art. 7 alin. (5) din lege, ar fi însemnat ca nicio suprafaţă de teren să nu poată fi restituită în natură.
Or, această consecinţă era inacceptabilă, date fiind limitele rejudecării, fixate prin dispoziţiile intrate în puterea lucrului judecat, respectiv prin dezlegările şi îndrumările deciziei de casare din ciclul procesual anterior.
Astfel, p rin Decizia nr. 228 din 1 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a unei suprafeţe de 428,90 mp din totalul de 654,52 mp teren reprezentat de amprenta construcţiei (501 mp) şi curtea interioară (153,36 mp). Chiar dacă urma a fi stăpânită în indiviziune, deoarece s-a apreciat că nu era posibilă individualizarea fizică a suprafeţei de teren restituite, este vorba despre aceeaşi măsură reparatorie la care se referă art. 7 alin. (5) din Lege ca fiind exclusă în cazul terenului aferent. Norma nu face distincţie între restituirea în indiviziune şi restituirea în proprietate exclusivă, în art. 7.3 alin. (1) din Normele metodologice menţionându-se expres că „ Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii.” Or, se observă că restituirea în natură, fie şi în indiviziune, a vizat o suprafaţă ce afecta în mod nedeterminat întregul „teren aferent”, în sensul legii.
Dreptul la restituirea în natură pentru o suprafaţă de 428,90 mp a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care prin decizia de casare a Înaltei Curţi doar recursul reclamanţilor a fost admis, în timp ce recursurile pârâţilor şi intervenienţilor au fost respinse ca inadmisibile. Chiar dacă în cadrul rejudecării urma să se stabilească amplasamentul cert al terenului restituit, respectiv nerestituit, nu ar fi fost admisibilă respingerea restituirii în natură pentru o suprafaţă de 428,90 mp.
Dacă s-ar accepta susţinerile recurenţilor - intervenienţi în sensul că ar exista o contradicţie în dispozitivul deciziei recurate, aceasta se regăseşte şi în dispozitivul deciziei nr. 228/1 iulie 2010, prin care s-a dispus restituirea în natură ce viza şi terenul aferent şi, în acelaşi timp, s-a respins restituirea în natură în considerarea terenului aferent. Întrucât recursul intervenienţilor a fost respins ca inadmisibil, fiind neavenit, ar însemna ca susţinerile din prezentul recurs să fie formulate omisso medio, ca atare inadmisibile.
Contrar susţinerilor recurenţilor, nu există, însă, vreo contrarietate între dispoziţiile deciziei recurate.
În contextul admiterii exclusiv a recursului reclamanţilor prin Decizia de casare nr. 6179 din 11 octombrie 2012 a Înaltei Curţi, instanţa de rejudecare a apelului reclamanţilor urma, pe de o parte, a determina dacă era posibilă restituirea în natură şi a suprafeţei de 225,62 mp, ce fusese respinsă în ciclul procesual anterior, iar, pe de altă parte, a identifica fizic terenul restituit în natură (implicit, şi a celui nerestituit), dat fiind că, prin restituirea în natură a unei suprafeţe de teren, fără identificarea şi individualizarea fizică a acesteia, instanţa de apel din ciclul procesual anterior a pronunţat o hotărâre judecătorească nesusceptibilă de executare, nefăcând posibilă nici îndeplinirea ulterioară a formalităţilor de publicitate imobiliară.
În acest sens, urma a se identifica şi individualiza suprafaţa terenului menţionat în contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, dar şi a terenului aferent curţii interioare. În legătură cu acesta din urmă, trebuia stabilit: în drept, dacă este teren liber sau neliber în accepţiunea legii speciale, pentru a se circumstanţia cu exactitate dreptul recurenţilor reclamanţi la măsuri reparatorii, iar în fapt, dacă este afectat de diverse utilităţi, dacă este necesar pentru buna utilizare a construcţiilor de către toţi coproprietarii apartamentelor şi pentru accesul la calea publică.
Rezultă, din aceste considerente, că instanţa de casare nu a exclus posibilitatea identificării fizice a terenului restituit, respectiv nerestituit în natură, mai mult, a considerat că aceasta este necesară pentru executarea hotărârii judecătoreşti şi a arătat criteriile pentru o atare identificare. Astfel, terenul afectat curţii interioare putea fi inclus în suprafaţa restituită în natură dacă era liber în sensul Legii nr. 10/2001 , revenind instanţei de rejudecare sarcina aprecierii întrunirii condiţiilor legale, în raport de situaţia de fapt concretă.
În aceste condiţii, respingerea cererii de restituire în natură pentru suprafaţa de 225,62 mp, dispusă de instanţa de apel - fără ca reclamanţii să declare recurs pe acest aspect - nu implica în mod necesar adoptarea aceleiaşi măsuri în privinţa terenului reprezentând curte interioară, pentru ca restituirea în natură a acestuia din urmă să contrazică prima dispoziţie menţionată. Dimpotrivă, impunându-se identificarea fizică a terenului deja restituit, în vederea asigurării executării hotărârii judecătoreşti, criteriul fiind acela al caracterului de teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, unica posibilitate de restituire în natură era legată de terenul reprezentând curte interioară, dat fiind că terenul de sub construcţie nu întruneşte cerinţa unui teren liber.
Suprafaţa de 225,62 mp, pentru care urma să se reaprecieze dacă poate fi, de asemenea, restituită în natură, a fost calculată prin însumarea suprafeţelor de teren din contractele de vânzare - cumpărare (fără ca reclamanţii să conteste criteriul aplicat pentru stabilirea acestei suprafeţe de teren), iar prin identificarea fizică a terenului restituit în natură, rezultă că suprafaţa de 225,62 mp, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent în aplicarea art. 7 alin. (5) din lege, este amplasată tocmai pe terenul ocupat de amprenta construcţiei.
Din acest motiv, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor privind existenţa unei contrarietăţi între dispoziţiile deciziei recurate.
Astfel, recurenţii pornesc de la premisa că, din moment ce suprafaţa de 225,62 mp, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, reflectă dreptul de folosinţă al cumpărătorilor apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acesta vizează terenul aferent acelor apartamente, ar trebui ca, faptic, suprafaţa de 225,62 mp să se regăsească în întregul teren aferent, atât în suprafaţa ce reprezintă amprenta construcţiei, cât şi în suprafaţa de 153,6 mp curte interioară şi gang de acces, astfel încât nu s-ar putea dispune concomitent restituirea în natură şi măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 153,6 mp.
Premisa enunţată este greşită, întrucât instanţa de apel nu a aplicat, pentru determinarea amplasamentului suprafeţei de 225,62 mp, criteriul întinderii dreptului de folosinţă al proprietarilor apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prin raportare la fiecare suprafaţă de teren aferent în parte, în sensul indicat de către recurenţi, ci a procedat, în primul rând, la individualizarea fizică a terenului considerat liber în sensul Legii nr. 10/2001, posibil a fi restituit în natură, în suprafaţă de 154,6 mp, astfel încât suprafaţa de 225,62 mp, rezultată din însumarea suprafeţelor de teren menţionate în contractele de vânzare - cumpărare, se regăseşte fizic, în totalitate, în suprafaţa de 501 mp pe care este amplasată construcţia, deci în amprenta construcţiei.
De altfel, recurenţii nu urmăresc reducerea suprafeţei de teren restituite în natură din curtea interioară până la limita ce ar rezulta din raportarea suprafeţelor de teren din contractele de vânzare - cumpărare la suprafaţa de 153,6 mp a curţii interioare şi nici măcar nu au criticat absenţa unui calcul cert al întinderii dreptului de folosinţă al intervenienţilor din suprafaţa de 153,6 mp. Dimpotrivă, recurenţii tind la înlăturarea în totalitate a dispoziţiei de restituire în natură a suprafeţei de 153,6 mp, în considerarea exercitării dreptului de folosinţă asupra acestui teren, criteriu ce nu a fost aplicat de către instanţa de apel.
Exerciţiul dreptului de folosinţă nu este, însă, limitat la amplasamentul suprafeţei de 225,62 mp, respectiv terenul ocupat de construcţie, pentru că instanţa de apel nu s-a raportat la modul concret de exercitare a dreptului de folosinţă asupra fiecărei părţi a terenului aferent, ci a însumat suprafeţele de teren din contractele de vânzare - cumpărare, care vizează întregul teren aferent, în mod nedeterminat.
Ceea ce este esenţial, din perspectiva dreptului de folosinţă al intervenienţilor, a cărui protecţie este urmărită prin motivele de recurs formulate, este împrejurarea că dreptul nu este infirmat prin restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 153,36 mp, astfel cum s-a arătat explicit în considerentele deciziei recurate.
Dreptul de folosinţă asupra terenului aferent apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 este născut din contractele de vânzare - cumpărare prezumate a fi valabil încheiate (cât timp nu au fost anulate) şi care sunt opozabile proprietarului actual, în virtutea calităţii vânzătorului de proprietar aparent al terenului la momentul contractării.
Exerciţiul acestui drept nu este negat prin restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 153,36 mp, cât timp nu s-a contestat în cauză că acest drept implică accesul la amenajările subterane de pe acest teren şi posibilitatea utilizării normale a acestora, precum şi accesul la calea publică, pe acest teren, iar instanţa de apel a constatat că, în fapt, exerciţiul dreptului nu este împiedicat în vreun fel prin măsura reparatorie acordată titularului dreptului de proprietate asupra terenului deposedat abuziv de către stat (cu atât mai mult cu cât acest titular este şi proprietar al unor spaţii din construcţie, deci utilizează terenul în acelaşi fel ca ceilalţi coproprietari de apartamente).
În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurenţilor, nu există o contrarietate între dispoziţiile deciziei recurate prin prisma art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar prin decizia recurată au fost respectate întocmai îndrumările din decizia de casare, stabilindu-se că terenul reprezentând curte interioară este liber în sensul Legii nr. 10/2001, iar restituirea în natură nu afectează dreptul de folosinţă şi accesul la calea publică, după cum s-a arătat prin considerentele pe acest aspect din prezenta hotărâre.
Faţă de cele expuse, se constată că nici recursul intervenienţilor nu este fondat şi va fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin primar şi primarul Municipiului Craiova şi de intervenienţii H.C., M.F. şi D.E. împotriva Deciziei nr. 2095 din 22 mai 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3371/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2999/2014. Civil → |
|---|
