ICCJ. Decizia nr. 3453/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3453/2014
Dosar nr. 13043/118/2011*
Şedinţa publică din 04 decembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta SC S.T. SRL a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, la plata sumei de 3.759.138 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs ca efect al exproprierii.
În fapt, s-a susţinut că prin H.G. nr. 413/2010 au fost declanşate procedurile de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanţa”, având ca expropriator Statul Român, procedură care a inclus şi imobilul situat în loc. Ovidiu, str. P.
Prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011 a Consiliului local Ovidiu cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la nivelul sumei de 1.659.864 RON, exclusiv valoarea construcţiilor expropriate.
S-a pretins efectuarea unor investiţii specifice privind modernizarea, betonarea, eficientizarea staţiei de distribuţie carburanţi situată în loc. Ovidiu, str. P., în condiţiile contractării dezvoltării afacerii în regim de franciză cu SC R.D. SA, pe o perioadă de 5 ani, astfel cum rezultă din contractul de franciză din 24 februarie 2006.
A mai arătat reclamanta că a efectuat o expertiză extrajudiciară pentru stabilirea costului estimativ al echipamentelor ce urmează a fi valorificate la fier vechi, a costurilor pentru lucrările executate ce nu pot face obiectul relocării şi pentru stabilirea valorii de piaţă a plantaţiei de viţă-de-vie, a livezii de pomi fructiferi, a plantelor decorative „tuia” şi valorificarea masei lemnoase, iar valoarea de piaţă rezultată a fost de 809.250 RON, respectiv 190.780 euro, fără TVA. A efectuat şi o expertiză contabilă extrajudiciară având ca obiectiv determinarea prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat ca urmare a încetării activităţii, prin raportare la documentele financiar-contabile ale societăţii, iar cuantumul prejudiciului stabilit a fost de 2.949.888 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 4215 din 13 noiembrie 2013, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 775.226 RON, reprezentând despăgubiri suplimentare celor stabilite prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011, a respins celelalte pretenţii ca nefondate, a anulat cererea reconvenţională pentru lipsa calităţii de reprezentant, a obligat pârâtul şi la plata sumei de 9.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
În ce priveşte cuantumul despăgubirii, tribunalul a reţinut că prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011 s-a stabilit în favoarea SC S.T. SRL o despăgubire de 1.659.864 RON pentru imobilul afectat, situat în intravilanul loc. Ovidiu, str. P. cu nr. cadastral C1, compus din construcţii cu suprafaţa de 612 m.p., respectiv C1 locuinţă în suprafaţă de 138 m.p., C2 benzinărie 75 m.p., C3 hala 331 m.p. şi C4 magazie 68 m.p.
Prin raportare la prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 s-a apreciat că despăgubirea cuvenită titularului dreptului de proprietate are două componente: valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere.
S-a constatat că „valoarea reală a imobilului”, definită de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind „preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză” este, în fapt, valoarea de piaţă a imobilului, definită, la rândul său, în Standardele internaţionale de evaluare IVS 1 ca suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, care trebuie stabilită în raport de piaţa imobiliară şi de elementele care stabilesc conduita în cazul unui transfer al dreptului de proprietate: afectaţiunea terenului, amplasamentul, utilităţile şi sarcinile care îl grevează, etc.
În ce priveşte magazinul alipit locuinţei, din documentaţia cadastrală aflată la dosar, rezultă că alipit locuinţei C1 se află un spaţiu comercial în suprafaţă de 14,54 m.p., care a fost intabulat împreună cu locuinţa în cartea funciară şi avut în vedere la stabilirea despăgubirii.
În aplicarea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra unei alte construcţii decât cele înscrise în cartea funciară, şi că, pe cale de consecinţă, pretenţia acesteia de a fi despăgubită cu c/val acestui spaţiu comercial este nefondată.
Din examinarea raportului de evaluare care a stat la baza emiterii hotărârii s-a constatat că s-a avut în vedere exclusiv valoarea de circulaţie a construcţiilor înscrise în cartea funciară, nu şi celelalte instalaţii şi echipamente necesare deservirii şi desfăşurării activităţii staţiei de benzină, cu privire la care s-au reţinut următoarele:
Contrar opiniei majoritare a experţilor C.C. şi I.L., copertina (10x16m), două pompe multifuncţionale şi semnalistica PECO achiziţionate de reclamantă în baza contractului de franciză din 27 aprilie 2006, instalaţiile tehnologice ale acesteia, 4 rezervoare combustibil, împrejmuire cu plasă şi stâlpi metalici reprezintă componente ce pot fi demontate şi utilizate în continuare sau vândute pe piaţa second-hand; în acelaşi sens s-a concluzionat şi prin raportul de evaluare extrajudiciară T.C.
Platformă beton trafic greu, platformă beton trafic uşor, căi de acces asfaltate, rigole de scurgere, borduri, separator de grăsimi, cămine vizitare canalizare pluvială, reţea canalizare menajeră, fose septice, reţea alimentare cu apă, reţea alimentare cu gaze, reţea alimentare cu energie electrică, instalaţii de împământare şi paratrăsnet, nu se pot demonta. Acestea au fost evaluate la suma totală de 604.629,61 RON prin completarea la raportul de expertiză, iar expertul propus de pârât, d-na B.D. nu a exprimat niciun punct de vedere şi nu a contestat valoarea stabilită de ceilalţi doi experţi.
Trebuie inclusă în valoarea despăgubirii şi cea a plantaţiei de viţă-de-vie, a pomilor fructiferi şi a plantelor decorative tuia, cu privire la care s-a făcut dovada că aparţineau reclamantei şi care nu mai pot fi recuperate ca urmare a realizării lucrării de interes public.
Referitor la prejudiciul reprezentat de beneficiul nerealizat ca urmare a încetării activităţii s-a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lallement c. Franţei, 2002), s-a stabilit că, pentru ca exproprierea să nu devină o sarcină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunităţii şi cele private, ale proprietarului deposedat, prejudiciul impus a fi acoperit poate viza şi pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil şi pot fi dovedite.
S-a constatat că raportul de evaluare B.C. - B.D. a avut în vedere faptul că termenul de închiriere pentru terenul necesar desfăşurării activităţii staţiei PECO era până la data de 15 iunie 2014 şi cum în anul 2011 staţia şi-a întrerupt activitatea datorită exproprierii, durata rămasă până la data expirării contractului de închiriere este de 3,6 ani; s-a analizat activitatea firmei pe ultimii 5 ani şi s-a concluzionat că media profitului anual realizat este de 50.865 euro; valoarea a fost înmulţită cu 3,6 ani şi s-a stabilit o daună de 778.894 RON pentru cei 3,6 ani de neutilizare a contractului de închiriere.
S-a apreciat că experţii s-au raportat eronat la anii 2005, 2006, 2007, 2008 şi 2009 pentru că, faţă de momentul exproprierii, ultimii 5 ani sunt reprezentaţi de anii 2006, 2007, 2008, 2009 şi 2010; prin urmare, preluând profitul reţinut în raportul de evaluare pentru anii 2006-2009 şi adăugând profitul de 217.839 RON pentru anul 2010, stabilit prin actele financiar contabile depuse la dosar, instanţa a obţinut un profit mediu anual de 59.985 euro, echivalentul în RON al sumei de 254.936,25 RON. Această sumă a fost înmulţită cu 3,6 ani (de neutilizare a contractului de închiriere) şi s-a obţinut un total de 917.770,5 RON din care s-a scăzut valoarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, de 778.894 RON, rezultând în final o diferenţă de 138.876,5 RON, ce s-a constatat că se cuvine reclamantei.
Tribunalul a constatat că reclamantei i se cuvine o despăgubire suplimentară, în afară de cea stabilită prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011, de 604.629,61 + 31.720 + 138.876,5 RON, rezultând un total de 775.226 RON.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC S.T. SRL şi pârâtul Statul Român, prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură şi investiţii străine.
Prin apelul pârâtului s-a invocat, în primul rând, greşita soluţionare a excepţiei de tardivitate invocată prin raportare la prevederile art. 8 din Legea nr. 255/2010.
Cuantumul despăgubirii acordată prin hotărârea instanţei de fond a fost criticat atât în privinţa sumei aferentă construcţiilor, cu motivarea că numai cele înscrise în CF nr. xx puteau face obiectul despăgubirii, cât şi al valorii pompelor şi semnalisticii PECO, referitor la care s-a arătat că sunt echipamente şi instalaţii recuperabile, care pot fi valorificate, cum corect a susţinut expertul tehnic B.D.; în acelaşi sens a fost menţionat şi coeficientul de uzură de 15% al acestor echipamente, stabilit de expertul C.C., constatare pe baza căreia s-a concluzionat că echipamentele sunt utilizabile şi recuperabile în procent de 85%; a fost menţionată şi opinia separată a expertei B.D., potrivit căreia coeficientul de uzură conform catalogului şi clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe aprobat prin H.G. nr. 2139/2004, modificată de H.G. nr. 1496/2008, este cuprins între 23% şi 35%.
Adiţionarea valorii plantaţiilor efectuate pe terenul în litigiu a fost criticată prin raportare la opinia expertei B.D., potrivit căreia valoarea de expropriere a terenului a fost stabilită la valoarea de piaţă, având ca premisă cea mai bună utilizare, respectiv aceea de teren liber şi construibil, aceasta fiind destinaţia pentru care s-ar fi obţinut valoarea maximă dacă bunul ar fi fost valorificat.
Existenţa plantaţiilor a căror valoare este pretinsă de reclamantă nu determină o creştere a valorii de piaţă a terenului, ci mai mult o scădere pentru că îl transformă, practic, în teren cu destinaţie agricolă, care necesită lucrări de amenajare pentru atribuirea calităţii de construibil; în raport cu scopul contractului de închiriere s-a pretins, totodată, că plantaţiile menţionate reprezintă lucrări efectuate neautorizat şi în afara acestuia, deci pe riscul locatarului, care a cules fructele până la momentul exproprierii.
Prin decizia civilă nr. 60 C din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la despăgubiri suplimentare în cuantum de 743.506 RON, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Cu privire la apelul pârâtului Statul Român:
Decăderea reclamantei din dreptul de a contesta despăgubirea acordată de expropriator pentru nerespectarea termenului de 30 de zile stabilit de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 a fost în mod corect înlăturată de instanţa de fond deoarece, contrar susţinerilor pârâtului, norma legală pe care se întemeiază excepţia de tardivitate a acţiunii nu reglementează termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, ci instituie un interval de 30 de zile calendaristice în care proprietarii bunurilor cuprinse în lista imobilelor ce urmează a fi expropriate trebuie să se prezinte la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.
Termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor este mult mai larg şi e stabilit de art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege, care dispune că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, şi cum hotărârea contestată în cauză, referitoare la imobilul ce a aparţinut în proprietate reclamantei, a fost emisă la 08 iunie 2011, iar acţiunea a fost introdusă la 05 noiembrie 2011, respectarea termenului general de prescripţie, stabilit de prevederile legale anterior menţionate, a fost în mod corect reţinută de tribunal.
Art. 22 din Legea nr. 255/2010 prevede expres în alin. (3) că acţiunea formulată potrivit acestei norme legale se soluţionează conform art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, ori această reglementare obliga tribunalul la aplicarea art. 26 din lege, care determină componentele despăgubirii cuvenită proprietarului bunului expropriat şi criteriile în raport de care trebuie realizat calculul acesteia, stabilind în alin. (2) că la calcularea despăgubirilor, experţii şi instanţa de judecată vor avea în vedere preţul de vânzare al imobilelor de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Verificând legalitatea despăgubirii acordată prin hotărârea instanţei de fond din perspectiva acestor criterii şi a criticilor pârâtului, Curtea a constatat că susţinerile referitoare la suma aferentă construcţiilor neînscrise în cartea funciară şi la valoarea pompelor şi semnalisticii PECO, inclusiv la coeficientul de uzură al acestor echipamente, nu se impun a fi analizate câtă vreme din considerentele hotărârii, astfel cum sunt reflectate în cuantumul total al despăgubirii suplimentare stabilită în dispozitivul acesteia, rezultă fără echivoc faptul că pretenţiile de despăgubire formulate de reclamantă au fost respinse atât în privinţa spaţiului comercial alipit locuinţei C1, fiind recunoscute exclusiv pentru construcţiile înscrise în cartea funciară, cât şi pentru componentele care se pot demonta, respectiv copertină, două pompe multifuncţionale şi semnalistica PECO, instalaţiile tehnologice ale acesteia, 4 rezervoare cu combustibil, împrejmuire cu plasă şi stâlpi metalici.
Respectarea criteriilor stabilite de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 nu poate fi reţinută, însă, în privinţa sumei de 31.720 RON, reprezentând valoarea plantaţiilor de pomi fructiferi, a plantelor decorative şi viţei de vie, în cuantum de 31.720 RON, deoarece, pe de o parte, procesul verbal din 26 februarie 2010, menţionat în considerentele hotărârii tribunalului, nu face referire şi la plantele decorative sau la plantaţia de viţă de vie, ci vizează exclusiv cei 230 de pomi fructiferi avuţi în vedere prin expertiza de evaluare, iar pe de altă parte, pentru că prejudiciul stabilit de experţii C. şi B. în faţa instanţei de fond nu reprezintă un beneficiu economic cert, care nu se mai poate realiza, întrucât nu a fost determinat prin raportare la producţia efectivă obţinută de societatea reclamantă din exploatarea pomilor fructiferi şi a plantaţiei viticole în cauză, ci în raport cu anumite producţii şi cheltuieli de exploatare standard sau cu un preţ standard al plantelor tuia cu o vechime de peste 7 ani, care nu ţin cont de condiţiile concrete ale speţei, respectiv de calitatea plantaţiilor respective şi de nivelul cheltuielilor efectuate pentru întreţinerea lor.
Or, aşa cum s-a arătat în precedent, paguba suferită de cel expropriat nu este o pagubă eventuală, ipotetică, ci prejudiciul efectiv încercat de cel lipsit de proprietatea sa prin expropriere, astfel că reclamanta trebuia să facă dovada calităţii plantelor decorative, dar şi că a obţinut efectiv producţia de fructe şi struguri în raport de care au calculat experţii valoarea plantaţiei viticole şi a plantaţiei de pomi fructiferi. Cum o astfel de dovadă nu a fost efectuată în cauză, valoarea acestor plantaţii a fost în mod greşit inclusă de instanţa de fond în cuantumul total al despăgubirii acordată reclamantei, cu ignorarea criteriilor stabilite de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru că obligaţia de acordare a unei despăgubiri reale şi echitabile pentru bunul expropriat, impusă de normele constituţionale şi de principiul consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu implică plata unor sume supraevaluate, la nivelul pretenţiilor celui expropriat, determinate pe criterii subiective, uneori speculative şi fără corespondent în realitate.
Împotriva deciziei civile nr. 60 C din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a formulat cerere de recurs Statul Român, prin Departamentul pentru Infrastructură şi Investiţii Străine, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin mandatar SC C. SA, prin care au fost invocate următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
În mod greşit a apreciat instanţa de apel ca suma de 604.629,96 RON, reprezentând platforma beton trafic greu, platforma beton trafic uşor, căi de acces asfaltate, rigole de scurgere, borduri, separator de grăsimi, cămine vizitare canalizare pluviala, reţea canalizare menajera, fose septice, reţea alimentare cu apa, reţea alimentare cu gaze, reţea alimentare cu energie electrică, instalaţii de împământare şi paratrăsnet, s-ar înscrie în cuantumul despăgubirii astfel cum este descris de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Aceste lucrări au fost executate în afara celor permise locatarului prin contractul de închiriere; lucrările de infrastructura nu au fost înscrise în cartea funciară; valoarea lor se reflecta în mod direct în valoarea profitului nerealizat pe ultimii 3,6 ani, data de la care acestea urmau a fi ridicate de locatar pe propria cheltuiala pentru predarea terenului în starea anterioara închirierii; dacă s-ar accepta punctul de vedere al Curţii, ar însemna să fie obligaţi la o dubla despăgubire, fiind absolut cert ca profitul nerealizat nu se putea obţine în lipsa respectivelor lucrări, care îşi "cedează" astfel valoarea în totalitatea lor.
În atare situaţie, riscul ridicării lor se suporta exclusiv de către cel care le-a realizat, expropriatorul nefiind ţinut a acorda despăgubiri pentru acestea.
Tot greşit a apreciat Curtea că marja celor 5 ani trebuia să fie 2006-2010 şi nu 2005-2009, având ca şi argument faptul că exproprierea s-a realizat în 2011. Or, astfel cum s-a reţinut în raportul ANEVAR s-a folosit marja 2005-2009 întrucât anul 2010 a fost "atipic" din punct de vedere al profitului, contestatorul majorând artificial profitul în 2010, cu scopul de a mari media profitului de la 50.865 euro la 59.985 euro, cu consecinţa unei diferenţe a despăgubirii de 138.876,5 RON.
În atare situaţie, profitul nerealizat a fost corect determinat de raportul ANEVART şi nu de expertiza judiciară, motiv pentru care, apreciind că această sumă nu se înscrie în cea vizată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, a solicitat să fie înlăturată.
Ultima critică vizează greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii contestatorului de a solicita despăgubiri suplimentare, în contextul în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2020, care prevede că "în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute de alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în lista au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri".
În contextul în care societatea nu a solicitat despăgubiri suplimentare aferente altor construcţii, instalaţii şi amenajări, este tardiv să o facă prin contestaţia ce face obiectul prezentei cauze, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 ce face trimitere la art. 26 din Legea nr. 33/1994, vizând posibilitatea contestării despăgubirilor acordate pentru imobilele astfel cum au fost înscrise în cartea funciară, adică eliberate de alte construcţii şi lucrări, fie şi de infrastructura, realizate pe riscul chiriaşului.
În drept, au fost invocate, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând cu prioritatea excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge, întrucât din conţinutul expunerii de motive a cererii de recurs, partea recurentă a invocat drept cauză a cererii formulate, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind redate totodată argumentele pentru care aceasta consideră că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sub un unic aspect, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii, cu referire explicită la nerespectarea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2020 - "în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute de alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în lista au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri".
Recursul pârâtului este nefondat.
Nu este întemeiată critica referitoare la nesocotirea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2020, întrucât contestarea în faţa instanţei a cuantumului definitiv al despăgubirii stabilite este reglementată de o altă normă legală, de art. 22 din Legea nr. 255/2010, conform căruia „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii”.
Cum hotărârea contestată în cauză, referitoare la imobilul ce a aparţinut în proprietate reclamantei, a fost emisă la 08 iunie 2011, iar acţiunea a fost introdusă la 05 noiembrie 2011, respectarea termenului general de prescripţie, stabilit de prevederile legale anterior menţionate, a fost în mod corect reţinută de instanţele anterioare.
Toate celelalte critici formulate de către recurentul-pârât nu pot fi cercetate în recurs, întrucât, pe de o parte, reprezintă aspecte de netemeinicie, respectiv de valorificare a probatoriului administrat în cauză - a concluziilor raportului de expertiză în privinţa perioadei de 5 ani avută în vedere la stabilirea valorii despăgubirii - ce exced dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, au fost exercitate omisso medio.
Verificând legalitatea despăgubirii acordată prin hotărârea instanţei de fond, instanţa de apel, în condiţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă - a ţinut să precizeze că pretenţiile de despăgubire formulate de reclamantă au fost respinse în primă instanţă atât în privinţa spaţiului comercial alipit locuinţei C1, fiind recunoscute exclusiv pentru construcţiile înscrise în cartea funciară, cât şi pentru componentele care se pot demonta, respectiv copertină, două pompe multifuncţionale şi semnalistica PECO, instalaţiile tehnologice ale acesteia, 4 rezervoare cu combustibil, împrejmuire cu plasă şi stâlpi metalici.
Cum, în apel, nu s-au formulat critici concrete în ce priveşte lucrările de infrastructură enumerate în cuprinsul cererii de recurs - platforma beton trafic greu, platforma beton trafic uşor, cai de acces asfaltate, rigole de scurgere, borduri, separator de grăsimi, cămine vizitare canalizare pluviala, reţea canalizare menajera, fose septice, reţea alimentare cu apa, reţea alimentare cu gaze, reţea alimentare cu energie electrica, instalaţii de împământare şi paratrăsnet - respectiv în privinţa modului în care acestea au influenţat cuantumul despăgubirii, o astfel de critică nu poate fi analizată în calea de atac subsecventă a recursului.
Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
S-au făcut şi alte susţineri în legătură cu aceste lucrări de infrastructura, respectiv că nu au fost înscrise în cartea funciară şi că valoarea lor se reflecta în mod direct în valoarea profitului nerealizat pe ultimii 3,6 ani, fără însă a se arăta critica de nelegalitate aptă să se constituie într-un veritabil motiv de recurs - dispoziţia legală încălcată sau aplicată greşit de instanţa anterioară.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub unicul aspect de nelegalitate constatat, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Departamentul pentru Infrastructură şi Investiţii Străine prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin mandatar SC C. SA împotriva deciziei nr. 60/C din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3404/2014. Civil. Grăniţuire. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 3473/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
