ICCJ. Decizia nr. 3401/2014. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3401/2014
Dosar nr. 9274/3/2013*
Şedinţa publică din 2 decembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul B.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii T.F., T.T. şi Primăria Municipiului Bucureşti următoarele:
1. constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de închiriere încheiate de pârâţi, cu privire la apartamentul în care locuiesc, pentru cauză ilicită, respectiv a contractelor de închiriere x din 10 februarie 1959, y din 1 iunie 1967, z din 6 august 1979, w din 26 iulie 1977 şi x2 din 24 ianuarie 1991;
2. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 1 aprilie 1997, încheiat între pârâţii Ţ. şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, fiind încheiat ilegal, pe de o parte, pentru că pârâţii nu aveau câştigată în mod valabil calitatea de chiriaş şi nu puteau cumpăra în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pentru că imobilul cu privire la care s-a încheiat contractul menţionat nu putea intra în categoria imobilelor preluate de stat cu titlu şi nu intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul din str. P., în care se află şi apartamentul ocupat de pârâţii Ţ., a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul reclamantului, numitul S.G. (G.), poziţia nr. 6932 în lista anexă a decretului, referitoare la imobilele naţionalizate.
După naţionalizare, conform art. 7 din Decretul nr. 92/1950, imobilul autorului său a trecut în administrarea Comitetului provizoriu al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, iar ulterior în administrarea I.A.I. Raionul Stalin.
La 10 februarie 1959 pârâta T.F. a închiriat apartamentul nr. 1 din clădirea imobilului naţionalizat de la autorul reclamantului, conform Contractului de închiriere pentru locuinţe x din 10 noiembrie 1959. Conform menţiunilor din contractul de vânzare nr. x3 din 1 aprilie 1997, pârâta T.F., în afara contractelor de închiriere menţionate, a mai încheiat şi contractele de închiriere w din 26 iulie 1977 şi x2 din 24 ianuarie 1991.
La 1 aprilie 1997, pârâţilor Ţ. li s-a vândut apartamentul nr. 1 din imobil, prin contractul nr. x3, în baza Legii nr. 112/1995.
La 3 aprilie 2002, reclamantului i s-a restituit, în baza Legii nr. 10/2001, numai partea de imobil care nu fusese vândută în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte contractul de închiriere din anul 1952, reclamantul a făcut trimitere la o serie de reglementări cuprinse în Decretul nr. 78/1952 ce a stat la baza încheierii acestuia, privitoare la condiţiile ce trebuiau îndeplinite la închiriere, aceasta fiind membru de partid, iar repartizarea către ea a apartamentului naţionalizat s-a făcut în mod imoral.
Reclamantul a invocat prevederile art. 968 C. civ., contractele de închiriere încheiate în favoarea pârâtei fiind nule absolut.
Privitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x3/1997, reclamantul a susţinut, în esenţă, că s-au încălcat prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât cumpărătorii nu dobândiseră în mod valabil calitatea de chiriaşi.
În susţinere, reclamantul a apelat la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, în raport de care a arătat că imobilul preluat conform Decretului nr. 92/1950, contrar constituţiei în vigoare la acea vreme cât şi normelor internaţionale, a făcut obiectul unei preluări fără titlu valabil.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat necompetenţa materială de soluţionare a cauzei de către judecătorie, dată fiind valoarea litigiului, aspect în raport de care s-a şi declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Bucureşti. Pârâţii au invocat şi prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul 2 al cererii de chemare în judecată, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ca o consecinţă a admiterii acesteia, au invocat lipsa de interes a reclamantului în ceea ce priveşte capătul 1 din cerere.
Pe fond, pârâţii au susţinut în apărare că în ceea ce priveşte valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare se impune a se face o raportare la momentul încheierii contractului de închiriere, cel din 1991, ce a stat la baza cumpărării apartamentului.
De asemenea, au arătat şi faptul că în acţiunea de revendicare prin comparare de titluri, reclamantul a pierdut, făcând trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme în materie.
Prin Sentinţa civilă nr. 24110 din 14 decembrie 2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, ţinând seama de valoarea obiectului cererii, de aproximativ 629.917 lei şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 9274/3/2013, la data de 5 martie 2013.
Prin Sentinţa civilă nr. 1238 din 13 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul 2 din cererea introductivă de instanţă, a respins ca prescris capătul 2 din cererea de chemare în judecată şi a respins ca lipsit de interes capătul 1 din cererea introductivă, privind nulitatea contractelor de închiriere.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate, analizate cu prioritate, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, cererea reclamantului privind anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâţii au cumpărat apartamentul din litigiu, este prescrisă, Legea specială nr. 10/2001 prin derogare de la dreptul comun, în privinţa imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 şi al căror regim cade sub incidenţa sa, stabilind un termen de 1 an de la intrarea în vigoare, în care se putea solicita de către persoana interesată de restituirea în proprietate a unui astfel de bun, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea foştilor chiriaşi.
Or, reclamantul a înţeles să promoveze cererea în nulitate de faţă, cu mult peste termenul reglementat de legea specială prin art. 45, motivele de nulitate invocate fiind tocmai în legătură cu nerespectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor.
În consecinţă, faţă de această soluţie, cererea reclamantului privind nulitatea contractelor de închiriere încheiate în favoarea aceloraşi pârâţi, apare ca lipsită de interes, folosul practic vizat de către reclamant urmare a eventualei constatări a nulităţii acestora, respectiv desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor şi redobândirea dreptului de proprietate, nemaiputând fi atins.
Prin Decizia civilă nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul B.A., împotriva Sentinţei civile nr. 1238 din 13 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A obligat apelantul la 1.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Susţinerile apelantului nu pot fi reţinute în condiţiile în care din analizarea modului în care acesta şi-a formulat acţiunea în nulitatea actelor juridice menţionate şi a condiţiilor de admisibilitate a acesteia din perspectiva fiecărei categorii de acte juridice (contracte de închiriere, respectiv contract de vânzare-cumpărare), rezultă că ordinea în care tribunalul a analizat cele două excepţii era una necesară, indiferent de motivele de nulitate invocate pentru fiecare categorie de acte ori de topica din petitul cererii de chemare în judecată.
Sub aspectul condiţiilor generale de admisibilitate a acţiunii în nulitate, promovate de reclamant, în mod special interesând interesul acestuia de a obţine constatarea nulităţii absolute a contractelor de închiriere, instanţa de apel a constatat că singurul folos ce rezultă din desfiinţarea acestor contracte, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, este efectul pe care chiar acesta îl evidenţiază în cererea de chemare în judecată, anume declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 (ca urmare a faptului că, retroactiv, pârâţii nu ar mai îndeplini calitatea de chiriaşi).
De altfel, chiar apelantul reclamant susţine în cuprinsul cererii de apel că interesul său în constatarea nulităţii contractelor de închiriere rezidă în posibilitatea de a obţine restituirea în natură a imobilului în ipoteza declarării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Ca atare, analizarea interesului reclamantului în a cere constatarea nulităţii contractelor de închiriere presupunea în mod obligatoriu din partea instanţei să cerceteze dacă o acţiune în declarare a nulităţii contractului de vânzare- cumpărare mai putea fi exercitată de reclamant, în condiţiile în care era învestită chiar de reclamant şi cu acest capăt de cerere.
Or, în condiţiile în care, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu mai putea fi obţinută de reclamant ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului la acţiune, ca efect al prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, interesul în a cere declararea nulităţii contractelor de închiriere nu mai subzistă.
Referitor la cea de-a doua critică, vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cât priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a constatat, de asemenea, netemeinicia susţinerii apelantului potrivit cu care, dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 contravin unor reglementări cuprinse în tratate internaţionale la care România a aderat, în principal, Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii.
A reţinut instanţa de apel că referirea la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale este fără nicio relevanţă sub aspectul elementelor ce trebuie analizate în cauză, concluzia la care ajunge instanţa de contencios constituţional în sensul necesităţii ca "persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil)", nefiind de natură a susţine teza apelantului privind aplicabilitatea Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii.
Totodată, s-a statuat că pierderea de către autorul reclamantului a proprietăţii asupra imobilului ca efect al unui decret de naţionalizare nu poate fi încadrată în sfera crimelor împotriva umanităţii, astfel cum consideră acesta, dată fiind natura diferită a faptelor din cele două, instanţa de apel considerând relevantă sub acest aspect inclusiv trimiterea pe care apelantul a făcut-o la definiţia acestor din urmă categorii de fapte, prezentată însă într-o traducere eronată şi care a determinat concluzia greşită a acestuia.
În aceste condiţii, s-a concluzionat că aprecierea primei instanţe sub aspectul aplicabilităţii în cauză, cât priveşte pretenţiile de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a dispoziţiilor speciale ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, este corectă şi că soluţia privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune îşi găseşte deplin temei în prevederile menţionate, dat fiind că cererea a fost formulată cu mult după împlinirea termenului de prescripţie.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor instanţelor fondului, rejudecarea în fond a cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.
Prin criticile formulate, recurentul reclamant a susţinut următoarele:
Instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit legea în privinţa excepţiei lipsei de interes reţinută cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de închiriere încheiate de intimata T.F. şi a încălcat şi a aplicat greşit legea în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Recurentul reclamant a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, pentru a soluţiona excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de închiriere pe care intimata T.F. le-a încheiat în timpul regimului comunist şi pe baza cărora şi-a justificat calitatea de chiriaş al statului pentru a încheia contractul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995, a inversat logica situaţiilor, pornind de la efect la cauză, iar nu de la cauză la efect. Consideră că analizarea interesului reclamantului presupunea în mod obligatoriu din partea instanţei să cerceteze dacă o acţiune în declarare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare mai putea fi exercitată de reclamant în condiţiile în care era învestită chiar de reclamant cu acest capăt de cerere. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este consecinţa (efectul) preexistenţei calităţii de chiriaş constituită legitim şi legal pe baza contractelor de închiriere a căror nulitate a solicitat-o (cauza). În absenţa unor contracte de închiriere valabil încheiate nu exista calitatea de chiriaş valabil dobândită, iar dacă nu exista calitatea de chiriaş valabil dobândită, nu exista nici posibilitatea legală a cumpărării în baza Legii nr. 112/1995.
Consideră că acesta este raţionamentul pe care instanţele fondului l-au ignorat complet, inversând logica situaţiilor.
În mod greşit, instanţele fondului au reţinut mai întâi prescripţia dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Invocă incidenţa în speţă a Deciziei nr. 1358/2010 a CCR sub aspectul că naţionalizarea săvârşită de regimul comunist a constituit un act de persecuţie din motive politice, precum şi incidenţa Convenţiei ratificată de România prin decretul nr. 547/1969 întrucât actele de persecuţie din motive politice intră în domeniul său de reglementare, iar răspunderea juridică în privinţa lor este imprescriptibilă extinctiv (art. I din Convenţie).
Subliniază că fundamentul perfectării contractelor de închiriere a fost actul de naţionalizare din 1950, iar în absenţa acestuia nu ar fi existat posibilitatea închirierii bunului naţionalizat către intimata Ţ., iar fără calitatea de chiriaş legal şi legitim dobândită, nu s-ar fi putut perfecta contractul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995.
Sub acest aspect, precizează că are tot interesul (legitim, personal şi actual) de a se constata că actele subsecvente naţionalizării se întemeiază pe un act de persecuţie din motive politice, iar constatarea în justiţie a acestui aspect este imprescriptibilă extinctiv.
În şedinţa publică din 2 decembrie 2014, instanţa a pus în discuţie excepţia tardivităţii recursului invocată de către intimaţii pârâţi T.F. şi T.T..
Deliberând cu prioritate asupra acestei excepţii procesuale, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa o va respinge, constatând că urmare admiterii cererii de recomunicare a hotărârii instanţei de apel, formulată de reclamantul B.A., prin apărător, la data de 7 martie 2014, acesta a exercitat calea de atac a recursului la data de 10 martie 2014, în cadrul termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Procedând la examinarea recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a considerentelor enunţate de instanţa de apel, se constată că acesta este nefondat, pentru cele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (21) contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora. Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Termenul de un an la care se referă textul de lege sus-menţionat a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001 şi a expirat la data de 14 august 2002.
Reclamantul a învestit instanţa, la data de 5 iunie 2012, cu o acţiune în anulare a unor acte subsecvente, şi anume a solicitat constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de închiriere încheiate de pârâţii Ţ. (x/10 februarie 1959, y/1 iunie 1967, z/6 august 1979, w/26 iulie 1977 şi x2/24 ianuarie 1991), iar în petitul doi a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 1 aprilie 1997, încheiat între aceiaşi pârâţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, ca fiind încheiat ilegal, pe de o parte, pentru că pârâţii nu aveau câştigată în mod valabil calitatea de chiriaş şi nu puteau cumpăra în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pentru că imobilul cu privire la care s-a încheiat contractul menţionat nu putea intra în categoria imobilelor preluate de stat cu titlu şi nu intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Susţinerea referitoare la faptul că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit legea în privinţa excepţiei lipsei de interes reţinută cu privire la capătul 1 de cerere şi în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.
Astfel, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, mai sus redate, întrucât cauza formulării primului petit al cererii de chemare în judecată rezida exclusiv în intenţia reclamantului de a evita sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul 2 de cerere.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile actelor de înstrăinare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speţă.
Raţionamentul instanţei de apel, privit sub aspectul condiţiilor generale de admisibilitate a acţiunii în nulitate, promovate de reclamant, este unul corect, deoarece reclamantul este interesat în a obţine constatarea nulităţii absolute a contractelor de închiriere, tocmai pentru folosul ce ar rezulta din desfiinţarea acestor contracte, şi anume declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, lege specială, ce are caracter derogatoriu de la dreptul comun conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, la data promovării acţiunii, 5 iunie 2012, dreptul material la acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 era prescris, conform normelor imperative, cu caracter derogator de la dreptul comun, din legea specială.
Temeiurile juridice invocate de recurent şi la care acesta face trimitere, şi anume, Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26 noiembrie 1968 şi Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt lipsite de relevanţă în cauza pendinte, faţă de elementele ce trebuie analizate cu prioritate, nefiind de natură a susţine teza privind aplicabilitatea în cauză a Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii.
Faptul că autorul reclamantului şi-a pierdut proprietatea, ca efect al Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, nu se poate încadra în sfera crimelor împotriva umanităţii, raportat la natura diferită a faptelor din cele două categorii, în primul caz - deposedările de proprietăţi ca urmare a naţionalizării, măsură distinctă de cea a condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora şi crimele împotriva umanităţii aşa cum sunt sunt acestea definite prin Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, în cel de-al doilea caz.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de către intimaţii pârâţi T.F. şi Ţ.T.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 9274/3/2013.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3399/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3402/2014. Civil. Despăgubire. Contestaţie... → |
|---|
