ICCJ. Decizia nr. 3485/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3485/2014

Dosar nr. 3176/1/2014

Şedinţa publică din 5 decembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată la 8 septembrie 2014 sub nr. de mai sus, contestatorii P.I. şi P.L. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România D.R.D.P. Iaşi, anularea Deciziei civile nr. 479 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 318 C. proc. civ., arătând că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de nelegalitate învederate, iar pe de altă parte nici nu a fost motivată şi argumentată înlăturarea acestora.

Astfel, contestatorii arată că în fapt, prin motivele de recurs au învederat că instanţa de apel, nu a motivat soluţia în sensul arătării motivelor pentru care a înlăturat aspectele învederate în motivele de apel, că Decizia nr. 21/A din data de 9 mai 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., însă cu toate acestea instanţa de recurs nu a cercetat toate aspectele de nelegalitate învederate în motivele de recurs.

Cu privire la motivarea instanţei de recurs privind primul motiv de recurs constând în neacordarea despăgubirilor pentru zona de protecţie prevăzută de O.G. nr. 43/1997, contestatorii arată că au învederat instanţei de recurs că sunt îndreptăţiţi a li se acorda despăgubiri pentru zona de protecţie în raport de dispoziţiile art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994 coroborate cu dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997, din care rezultă că, în ce priveşte zona de protecţie care ar rămâne în proprietatea lor, au o serie de obligaţii care le limitează dreptul de folosinţă. Obligaţia respectării zonei de protecţie a fost generată de exproprierea terenului pentru realizarea şoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iaşi la DN28.

Contestatorii mai învederează că prin Hotărârea nr. 6 din 31 martie 2000 a Consiliului Local al Comunei Miroslava, pentru această zonă a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal pentru realizarea de construcţii, iar potrivit avizelor eliberate de Oficiul de cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol Iaşi (anexa nr. 3), terenul proprietatea lor a fost scos din circuitul agricol prin schimbarea categoriei de folosinţă în teren neagricol.

Prin urmare, susţin contestatorii, terenul a fost cumpărat pentru a se construi şi nu pentru a fi zonă de protecţie pentru şoseaua reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iaşi la DN28, iar dacă exproprierea nu se realiza, nu pierdeau folosinţa suprafeţei de teren ce acum reprezintă zona de protecţie.

De asemenea, contestatori susţin că au mai învederat instanţei de recurs împrejurarea că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului (în cazul de faţă lipsa de folosinţă a zonei protejate) şi că, în cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie cu privire la lipsa de folosinţă a zonei de protecţie,prin care s-a constatat că valoarea anuală a lipsei de folosinţă a terenului situat în comuna Miroslava, jud. Iaşi, format din zona de protecţie a şoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iaşi la DN28, începând cu anul 2007, este de 272.400 euro/an, însă nici aceste aspecte nu au fost analizate ceea ce echivalează cu omiterea cercetării motivelor de nelegalitate.

Din această perspectivă, se solicită a se observa că instanţa de recurs a motivat soluţia cu privire la acest capăt de cerere, făcând referire numai la existenţa obligaţiei existente în sarcina lor, fără a analiza aspectele de nelegalitate constând în aplicarea greşită a legii, în sensul că potrivit Legii nr. 33/1994, au dreptul la despăgubiri pentru zona de protecţie, pentru că aceasta a fost generată de însăşi realizarea exproprierii pentru drumul reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iaşi la DN28.

Cu privire la motivarea instanţei de recurs privind cel de-al doilea motiv de recurs, constând în stabilirea eronată a datei pentru cuantificarea despăgubirilor, contestatorii au susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, data care trebuie luată în calcul pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, arată contestatorii, daunele cauzate proprietarului se stabilesc în raport de dovezile prezentate, iar valoarea reală a imobilului se stabileşte în raport de preţul determinat la data întocmirii raportului de expertiză.

Deşi aceste aspecte de nelegalitate au fost învederate instanţei de recurs, contestatorii susţin că instanţa a omis să le analizeze şi să justifice înlăturarea lor, invocând numai aspectele care privesc stabilirea valorii reale a imobilului. Practic susţin contestatorii, potrivit dispoziţiilor legale evocate prejudiciul este diferit de valoarea reală a imobilului, şi se stabileşte în mod diferit. în raport de probele administrate, iar instanţa de recurs a omis să cerceteze şi să justifice înlăturarea acestor aspecte care confirmau nelegalitatea hotărârii.

Cu privire la motivarea instanţei de recurs privind cel de-al patrulea motiv de recurs, privind acordarea de despăgubiri pentru împrejmuire şi cele două căi de acces din DN 28 către cele două loturi, contestatorii arată prin acţiunea formulată, au solicitat să li se acorde despăgubiri pentru constituirea a două căi de acces din DN 28 către cele două loturi,arătând că sunt nevoiţi să suporte cheltuieli în acest sens în valoare de 208.363,30 euro (echivalentul în lei la data plăţii), astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, însă instanţa la soluţionarea recursului, nu a avut în vedere acest raport de expertiză.

Contrar celor reţinute de către instanţe, contestatorii arată că până la apariţia şoselei de centură, accesul se făcea cu aprobare prin incinta complexului-comercial M.C.C., după exproprierea pentru realizarea şoselei - Varianta de Ocolire a Municipiului Iaşi la DN 28, M.C.C. le-a limitat accesul, fiind nevoiţi să facă două căi de acces, pe proprietatea lor ce prin expropriere a fost divizată în două loturi.

Cu privire la motivarea instanţei de recurs privind cel de-al cincilea motiv de recurs, privind scăderea valorică a proprietăţii, contestatorii susţin că instanţa de recurs a omis să cerceteze acest aspect, deşi prin motivele de recurs, au învederat faptul că instanţa de apel a ignorat aceste aspecte, apreciind în mod nelegal că proprietatea nu a scăzut valoric în pofida raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei.

Din perspectiva celor expuse, contestatorii solicită admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei instanţei de recurs şi pe fond admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând hotărârea atacată pe calea contestaţiei în anulare, prin prisma dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 479 din 13 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii P. (P.) I., P.L. şi de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România D.R.D.P. Iaşi, împotriva Deciziei civile nr. 21 din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, fiind reţinute următoarele considerente:

Prin acţiunea înregistrată la 11 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii P.I. şi P.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 pentru comuna Miroslava, judeţul Iaşi, au solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri de aproximativ 100 euro/mp pentru terenurile reclamanţilor ocupate de pârâtă în raza unităţii administrativ-teritoriale indicate, efectuarea operaţiunilor cadastrale de dezmembrare pentru suprafaţă ocupată şi intabularea în cartea funciară a dezmembrărilor.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au achiziţionat, în timp, mai multe parcele de teren în zona comunei Miroslava, judeţul Iaşi, cu scopul de a realiza o investiţie (fabrică de combustibil ecologic), rezultând o suprafaţă compactă de 5,67 ha.

Ulterior, prin H.G. nr. 444/2007, s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru obiectivul de investiţii "Variantă de ocolire a Municipiului Iaşi - Etapa I - Varianta Sud", iar şoseaua de centură respectivă a fost proiectată să treacă pe terenul reclamanţilor, astfel că dreptul lor de proprietate a fost îngrădit şi investiţia nu s-a mai realizat. Mai mult, deşi lucrările de construcţie a şoselei de centură au început în anul 2008, acest lucru s-a făcut fără autorizaţie de construire, pentru că statul a intrat în posesia terenului ocupat de şosea abia în anul 2010, când s-au consemnat despăgubirile.

Au susţinut că despăgubirile sunt mai mici decât valoarea terenului, care trebuia considerată ca fiind cea din 2007 (când s-a demarat realizarea şoselei de centură), iar nu cea din 2010 (mult mai mică şi care a fost reţinută de pârâtă la "indicaţiile" prefectului de Iaşi).

Prin precizarea de la termenul de judecată din 21 martie 2011, reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece cu Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - D.R.D.P. Iaşi, instanţa luând act de această manifestare de voinţă şi modificând cadru procesual în consecinţă.

Acţiunea a fost întregită de reclamanţi cu un al treilea capăt de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului la întocmirea proiectelor, obţinerea autorizaţiilor şi suportarea costurilor pentru realizarea a două căi de acces la cele două terenuri rezultate în urma exproprierii, suprafaţa ocupată de şosea în urma exproprierii prin H.G. nr. 8/2010 separând terenul reclamanţilor, iniţial compact, în două terenuri mai mici (prin înscris depus pentru termenul din 18 aprilie 2011 - dosarul Tribunalului Iaşi), la care să se adauge contravaloarea a două îngrădituri pentru cele două căi de acces şi contravaloarea suprafeţelor de teren aferente (încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2011, îndreptată prin încheierea din 30 noiembrie 2011).

Reclamanţii au susţinut că înainte de expropriere terenul avea acces la calea publică, iar în prezent nu mai există o astfel de cale de acces.

Prin Încheierea civilă nr. 5772 din 5 iulie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4440/1/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis cererea de strămutare formulată de reclamanţi, iar cauza a fost strămutată la Tribunalul Galaţi, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi pe 26 septembrie 2011, cu păstrarea numărului unic de dosar.

La termenul de judecată din 13 septembrie 2012, instanţa a pus în discuţie excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare şi, unindu-le cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a rămas în pronunţare.

Astfel Tribunalul Galaţi, prin Sentinţa civilă nr. 1643 din 18 septembrie 2012 a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâtul Statul Român; a admis în parte cererea reclamanţilor; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 156.390,70 lei cu titlu de despăgubiri; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului să realizeze operaţiunile cadastrale aferente exproprierii şi a obligat pârâtul la plata sumei de 652,75 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Cu privire la excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului în ce priveşte plata de despăgubiri pentru suprafeţele de teren ocupate în plus, tribunalul a reţinut că nu este incidentă având în vedere că ambele părţi sunt de acord asupra faptului că suprafaţa de teren efectiv afectată de lucrările la şosea este mai mare decât cea iniţial prevăzută şi că obiectul dedus judecăţii ce vizează despăgubiri pentru terenul ocupat prin expropriere, atrage şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului pentru suprafaţa pretins ocupată suplimentar prin aceeaşi expropriere.

Cu privire la excepţia tardivităţii acţiunii în ce priveşte contestarea hotărârii de expropriere, instanţa a reţinut că hotărârea de despăgubire a fost comunicată reclamanţilor pe 3 ianuarie 2011 şi a fost contestată de aceştia pe 24 ianuarie 2011, la 21 de zile distanţă, deci înainte de împlinirea termenului de decădere de 30 de zile. În consecinţă instanţa a respins, ca neîntemeiată şi această excepţie.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1643 din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Galaţi au declarat apel ambele părţi, iar prin Decizia civilă nr. 21 din 9 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost admis apelul reclamanţilor P.I. şi P.L., a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 425.620 euro, echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru suprafaţa de 5038 mp + 1510 mp, astfel cum a fost identificată de expertul B.M.D., prin suplimentul la raportul de expertiză, a fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, pentru următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 8 februarie 2000, reclamanţii au achiziţionat mai multe parcele de teren, rezultând o suprafaţă compactă de 5, 67 ha.

În baza H.G. nr. 444/2007 s-a dispus aprobarea indicatorilor tehnico-economici pentru obiectivul de investiţii - Varianta de ocolire a Municipiului Iaşi etapa I, Varianta Sud, judeţul Iaşi.

Prin H.G. nr. 1115 din 11 octombrie 2010, s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Varianta de ocolire a municipiului Iaşi - Etapa I - Varianta Sud" Obiect 1. Varianta trafic greu, sector Km 0 +000 (DN 28) - Km 13 +905 (DJ 248).

În urma evaluărilor cadastrale realizate de expropriator, terenul proprietatea reclamanţilor a fost identificat ca fiind afectat de trecerea coridorului de expropriere, iniţial pentru o suprafaţă de 5038 mp, compusă din mai multe numere cadastrale.

După realizarea documentaţiilor cadastral juridice prin care au fost identificate suprafeţele afectate, la data de 19 noiembrie 2008, proprietarii au fost notificaţi la adresa de domiciliu cu care figurează înregistraţi în actele de stare civilă, respectiv Bucureşti.

La data de 11 decembrie 2010, prin expertiza tehnică de specialitate realizată de expert tehnic autorizat S.S., s-au evaluat parcelele supuse exproprierii.

Potrivit Hotărârii nr. 8/2010 a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. s-a stabilit că au fost expropriaţi reclamanţii cu o suprafaţă de 5038 mp. În data de 17 decembrie 2010 s-a consemnat la CEC la dispoziţia acestora suma rezultată conform H.G. nr. 8/2010 (38.491 lei + 349.996 lei + 133.282 lei).

Hotărârea nr. 8 din 14 decembrie 2010 împreună cu recipisele de consemnare a despăgubirilor au fost comunicate apelanţilor-reclamanţi la adresa de domiciliu.

În cauză se pun în discuţie suprafaţa expropriată, cuantumul despăgubirilor pentru teren, precum şi acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilităţii demarării afacerii pe care o aveau în vedere reclamanţii pentru acel teren, a necesităţii amenajării a două căi de acces şi împrejmuire teren.

Procedura exproprierii a demarat sub imperiul Legii nr. 198/2004, lege specială ce reglementează unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţii de drumuri de interes naţional, judeţean şi local şi Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Legea nr. 198/2004 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 255/2010, intrată în vigoare la 23 decembrie 2010 (potrivit art. 78 din Constituţie).

Conform art. 32 al ultimei legi, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile acesteia. De asemenea, potrivit art. 22, alin. (1) şi art. 34, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, iar condiţiile de stabilire a despăgubirilor de către instanţă sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Instanţa de apel a reţinut că nu este fondat motivul de apel al pârâtului vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive, din analiza dispoziţiilor art. 2 pct. 2 şi art. 3 lit. a) din Legea nr. 255/2010.

Astfel, în acest articol de lege se prevede că "expropriatorul este Statul Român pentru drumurile de interes naţional şi că acesta este reprezentat de CNADNR".

Pe cale de consecinţă calitatea procesuală pasivă pentru această parte este conferită de dispoziţiile exprese ale legii în acest sens, întrucât legea nu distinge în ceea ce priveşte beneficiarul fiecărei etape a unei proceduri de expropriere şi, implicit, nu stabileşte că această calitate procesuală pasivă se raportează la beneficiarul fiecărei etape ci precizează expres că pentru întreaga procedură de expropriere are calitatea de expropriator Statul Român prin CNADNR.

Cu privire la întinderea terenului afectat de procesul de expropriere şi pretenţia reclamanţilor că trebuie acordate despăgubiri şi pentru zona de protecţie prevăzută de O.G. nr. 43/1997, instanţa de apel, având în vedere că limitările mai sus enunţate intră în sfera obligaţiilor pe care le are orice proprietar faţă de proprietatea învecinată, a apreciat că în speţă nu s-a făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu prin aceste limitări, prejudiciu care ar fi determinat acordarea de despăgubiri.

Cu privire la critica reclamanţilor privind cuantumul despăgubirilor, Curtea a reţinut că, deşi s-au efectuat expertize judiciare în conformitate cu Legea nr. 255/2010 ( un expert desemnat de instanţă şi câte un expert din partea fiecărei părţi), deşi aceştia au avut în vedere şi metoda comparaţiei directe (metodă prin care preţurile şi acele informaţii referitoare la loturi similare, sunt autorizate, comparate şi corectate funcţie de asemănări sau diferenţieri) instanţa de fond în mod nelegal a actualizat preţul de achiziţie al terenului din 2000, element de referinţă neprevăzut în Legea nr. 255/2010.

În urma analizării punctelor de vedere exprimate pe această problemă, experţii s-au pus de acord cu valoarea reţinută de expertul desemnat de instanţă de 80,70 Euro (cu o abatere de 3 euro din partea expertului S.F.) pentru decembrie 2010.

Cu toate acestea, data pe care instanţa trebuia să o aibă în vedere potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 (data efectuării expertizei) este decembrie 2011.

Astfel, singura valoare ce are corespondent în evoluţia pieţei, fiind binecunoscută criza ce s-a accentuat în perioada 2010 - 2011 şi în ofertele anexate la raportul de expertiză, este cea a expertului B.I., de 65 euro/mp. Experta S.F. nici nu a făcut vreo referire la această dată, iar expertul N.I. a apreciat că preţul a crescut din 2010 în 2011 de la 80,70 euro/mp la 85,50 euro/mp.

Faţă de această valoare, instanţa de apel a constatat că suma ce se cuvine reclamanţilor cu titlu de despăgubire pentru suprafaţa de 5038 mp + 1510 mp expropriată este de 425.620 euro.

Al treilea motiv de apel al reclamanţilor vizând data ce trebuie luată în calcul în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor nu a fost primit pentru că Legea nr. 255/2010 prevede expres că în cazul în care partea nu este mulţumită de suma ce s-a consemnat în condiţiile art. 19 din lege, (sumă ce este calculată în funcţie de expertiza actualizată a Camerei Notarilor Publici - expertiză ce are în vedere valoarea tranzacţiilor de la acea dată) poate acţiona în justiţie, iar în acest caz partea urmează să primească valoarea stabilită în funcţie de data efectuării expertizei (art. 26 din Legea nr. 33/1994), neputându-se coborî sub valoarea consemnată.

Nici al patrulea motiv de apel al reclamanţilor nu a fost găsit fondat pentru că sunt prea puţine elemente în dosar care să permită să se facă legătura între achiziţionarea utilajelor şi intenţia de a construi pe terenul de la Iaşi o fabrică, în condiţiile în care la data formulării acţiunii nici nu s-a pretins o astfel de despăgubire, iar parcursul firesc al concretizării unei astfel de intenţii este de întreprindere a formalităţilor scriptice, apoi de a se ridica construcţiile şi, abia în final, de achiziţionare a utilajelor. Lipsa acestor elemente nu permite instanţei de apel să constate existenţa vreunui prejudiciu cauzat de expropriere pentru nefinalizarea acelei fabrici.

Nici cererea de avansare a cheltuielilor ce urmează să le suporte pentru a construi căi de acces către cele două loturi ce s-au format precum şi pentru împrejmuirea proprietăţilor pe ambele laturi ale şoselei conform normelor de protecţie a mediului nu a fost găsită fondată.

Potrivit schiţelor de la dosar şi constatărilor experţilor, s-a reţinut că la data exproprierii nu exista vreun drum pe terenul reclamanţilor (terenul avea ieşire la DN 28) şi nu era împrejmuit cu nici un gard. Şi după expropriere reclamanţii au ieşire la DN 28, că reclamanţi nu au indicat vreun act normativ potrivit căruia ca urmare a exproprierii ar trebui să-şi împrejmuiască proprietatea pentru protecţia mediului.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs reclamanţii şi pârâtul.

Astfel, reclamanţii P.I. şi P.L. au invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel, fără niciun temei legal, a statuat că nu au dreptul la despăgubiri pentru zona de protecţie prevăzută de O.G. nr. 43/1997, reţinând că nu au făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu prin aceste limitări care ar fi determinat acordarea de despăgubiri.

În cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie cu privire la lipsa de folosinţă a zonei de protecţie, în ideea de a se stabili contravaloarea acesteia şi de i se acoperi prejudiciul conform Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, expertiză care a fost asumată unanim de către toţi experţii.

Potrivit acestei expertize evaluatorii efectuate de expertul desemnat de către instanţă, N.I., s-a constatat că valoarea anuală a lipsei de folosinţă a terenului situat în comuna Miroslava, judeţul Iaşi, format din zona de protecţie a şoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iaşi la DN28, începând cu anul 2007, este de 272,400 euro/an. Ceea ce înseamnă ca până în anul 2013, lipsa de folosinţă a terenului format din zona de protecţie, este de 272,400 euro x 6 ani, de unde rezultă o valoare totală a lipsei de folosinţa pentru zona de protecţie în cuantum de 1.634.400 euro conform concluziilor raportului de expertiză asumat de către toţi experţii.

++++În susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru zona de protecţie, au fost invocate dispoziţiile art. 27 - 57 din Legea nr. 33/1994 coroborate cu dispoziţiile art. 17 din OG nr. 43/1997, din care rezultă că pentru zona de protecţie care ar rămâne în proprietatea lor, au o serie de obligaţii, ce le limitează dreptul de folosinţă. Aceasta situaţie îi îndreptăţeşte să obţină despăgubiri în sensul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, întrucât orice lipsă de folosinţă generează un prejudiciu care poate fi echivalat cu contravaloarea chiriei imobilului.

În pofida probatoriului administrat în cauză (raportul de expertiză) din care rezultă că în urma exproprierii au fost prejudiciaţi şi cu lipsa de folosinţă a zonei de protecţie şi în pofida dispoziţiilor legale privind exproprierea, din care rezultă că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului (în cazul de faţă lipsa de folosinţă a zonei protejate), instanţa de apel, fără a menţiona vreun temei legal care să răstoarne raţionamentul juridic mai sus-menţionat, a apreciat, că reclamanţii nu au făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu prin aceste limitări.

Argumentul instanţei, susţine recurentul, potrivit căruia limitările arătate intră în sfera obligaţiilor pe care le are orice proprietar faţă de proprietatea învecinată nu a fost reţinută, întrucât limitările constând în lipsa de folosinţă a zonei de protecţie a fost generată de exproprierea realizată pe terenul reclamanţilor pentru realizarea şoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iaşi la DN28.

O altă critică adusă prin motivele de recurs vizează data care trebuie luată în calcul pentru stabilirea despăgubirilor.

Astfel, prima instanţă, în mod greşit a pus în aplicare dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 din care rezultă că "despăgubirea" se compune, pe de o parte, din valoarea reală a imobilului care se stabileşte în raport de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele la data întocmirii raportului de expertiză şi, pe de altă parte, din prejudiciul (daunele) cauzate proprietarului.

Prin urmare, legiuitorul a folosit ca punct de referinţă, pentru stabilirea valorii reale a imobilului, preţul de la data întocmirii raportului de expertiză cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele, celelalte daune stabilindu-se în funcţie de dovezile prezentate.

Instanţa a interpretat, în mod eronat, că "despăgubirea" formată din valoarea reală a imobilului şi din daunele aduse proprietarului se stabileşte în funcţie de data efectuării expertizei.

În realitate, ceea ce s-a reglementat este modalitatea de stabilire a valorii reale a imobilului în raport de preţul de la data efectuării raportului de expertiză.

Prin motivele de recurs reclamanţii au susţinut că au învederat instanţelor că potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, au fost lipsiţi de dreptul de proprietate asupra terenului expropriat de la momentul emiterii deciziei de expropriere, transferul dreptului de proprietate către expropriator operând de la momentul emiterii deciziei de expropriere.

Contestarea despăgubirilor acordate, nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a despăgubirilor, respectiv transferul dreptului de proprietate.

Prin urmare, în contextul arătat, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994 nu este suficientă stabilirea despăgubirii numai în raport de valoarea reală a imobilului calculată în raport de preţul de la momentul efectuării raportului de expertiză, ci se impune ca despăgubirea să vizeze inclusiv daunele cauzate proprietarilor, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate de la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

O altă critică cuprinsă în motivele de recurs viza şi faptul că instanţele de fond nu au reţinut existenţa unui prejudiciu cauzat de expropriere pentru situaţia în care, în urma exproprierii, reclamanţii sunt în imposibilitatea realizării investiţiei - fabrica de combustibil ecologic, investiţie nerealizată care se include în sfera prejudiciului suferit.

Contrar celor reţinute de instanţe, reclamanţii au depus la dosar dovezi că au scos terenul din circuitul agricol şi au obţinut autorizaţiile necesare pentru efectuarea construcţiilor necesare proiectului propus şi au achiziţionat utilaje în valoare de 900.000 euro.

Prin urmare, este eronată concluzia instanţei potrivit căreia nu am dovedit intenţia de a construi pe acel teren fabrica de combustibil ecologic.

Dacă ar fi ştiut că pe terenul care, ulterior, a fost afectat de expropriere, nu se poate construi fabrica de combustibil ecologic, nu ar fi blocat banii în utilaje pentru construirea acelei fabrici.

O altă critică cuprinsă în motivele de recurs viza faptul că nu le-au fost acordate despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor suportate pentru a construi căi de acces către cele doua loturi, întrucât aceasta situaţie a fost generată de însăşi exproprierea terenului.

În realitate, necesitatea efectuării a doua cai de acces către DN 28, precum şi împrejmuirea proprietăţii pe ambele laturi ale şoselei, conform normelor de protecţie a mediului, a rezultat în urma realizării exproprierii fiind impuse de către normele legale în materie.

Potrivit raportului de expertiză administrat în cauză, valoarea necesara realizării împrejmuirilor şi a celor două căi de acces este de 208363,30 euro (echivalentul în lei la data plăţii).

O altă critică se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 deoarece instanţa a ignorat susţinerea potrivit căreia terenul şi-a pierdut din valoare prin divizarea proprietăţii în două corpuri imobiliare mai mici, ce nu mai pot fi valorificate.

În pofida faptului că instanţa a apreciat că este necesară administrarea probei cu expertiza evaluatorie pentru a se identifica valoarea prejudiciului, expertiză din care a rezultat, fără niciun echivoc, ca s-a creat un prejudiciu în cuantum de 574.207 euro, după administrarea expertizei evaluatorii, instanţa a ignorat-o, pronunţând o soluţie potrivit unei convingeri personale, respectiv că terenul este destul de mare, iar exproprierea şi parcelarea acestuia nu a determinat o scădere a valorii lui.

Această chestiune nu ţine de greşita interpretare a probatoriilor, ci este o problemă de încălcare a dispoziţiilor legale privind administrarea acestora, întrucât deşi instanţa şi-a asumat că este necesar, pertinent şi concludent să administreze proba cu expertiza evaluatorie, ulterior, după administrarea probei care confirmă, fără echivoc, prejudiciul reclamanţilor, instanţa a ignorat această probă pronunţând o soluţie bazată pe o convingere personală care nu este susţinută de nicio proba din dosar.

În concluzie, prin motivele de recurs s-a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat de către reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtului la plata sumei totale de 4,149,780.30 euro echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri constituită din: 2.S15380, 30 euro (despăgubiri solicitate şi stabilite conform rapoartelor de expertiza administrate în prima fază procesuală), după cum urmează: a) 1,732.810 euro - valoarea pretenţiilor în raport de suprafaţa efectiv ocupate (10.193 mp) pentru realizarea Variantei de ocolire Iaşi; b) 574.207 euro - valoarea pretenţiilor in raport de pierderea din valoarea terenului cauzată de expropriere ca urmare a împărţirii terenului in doua corpuri imobiliare, mai mici şi fără posibilităţi de construire a unei fabrici; c) 208363,30 euro - valoarea necesară realizării împrejmuirilor şi a celor două căi de acces; şi din 1.634.400 euro - valoarea lipsei de folosinţă a zonei de protecţie de 3.832 mp, începând cu anul 2007 până în prezent (anul 2013) conform suplimentului 1a raportul de expertiză evaluatorie administrat în faza procesuală a apelului.

Pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a criticat decizia din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate dispoziţiile procedurale referitoare la calitatea sa procesual-pasivă şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

A susţinut că nu poate fi răspunzător pentru pretinsa suprafaţă ocupată suplimentar, de 1510 mp, din terenul expropriat şi, că instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar pentru stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Cea de a doua critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică.

Astfel, instanţa a avut în vedere raportul de expertiză realizat de expertul B.I., care - deşi cel mai favorabil expropriatorului - este totuşi incorect realizat având în vedere faptul ca la întocmirea lui nu au fost avute în vedere preţuri efectiv tranzacţionate, ci doar oferte vehiculate pe piaţa imobiliară, fără a avea un caracter cert.

Aceasta face ca raportul de expertiză să fie unul abstract, fără aplicare concretă în piaţă, fapt ce contravine interpretării art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care s-a solicitat admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesual-pasive a Statului Român pentru suprafaţa ocupată în plus, şi respingerea cererii privind majorarea despăgubirilor acordate.

În analiza motivelor de recurs, ÎCCJ a reţinut că recursul reclamanţilor este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, în ce priveşte prima critică referitoare la faptul că instanţa de apel în mod greşit nu a acordat despăgubiri pentru zona de protecţie, instanţa de recurs a reţinut că nu poate fi primită.

Potrivit art. 17 alin. (1) din OG nr. 43/1997, zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului, iar potrivit alin. (2) zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului, impunându-li-se proprietarilor acestui teren restricţiile enumerate în text, literele a-d.

Prin urmare, aceste restricţii impuse de textul legal se circumscriu sferei obligaţiilor pe care le are orice proprietar.

În acest context al analizei, acordarea de despăgubiri pretinsă de reclamanţi pentru zona de protecţie nu numai că nu este posibilă dar nici legală, întrucât aceştia au rămas proprietari ai suprafeţei de teren situată adiacent zonelor de siguranţă.

Nici cea de a doua critică nu a fost primită de instanţa de recurs pentru următoarele considerente.

Legea cadru în materia exproprierilor a stabilit un criteriu legal ce trebuie avut in vedere de comisia de experţi numită de instanţa în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din lege, în sensul ca evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preturile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii.

Se reţine că sintagma "data întocmirii raportului de expertiză" presupune raportarea la data efectuării expertizei în cursul judecăţii, şi nu la data exproprierii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul foloseşte o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape, respectiv "raport de expertiză", pentru etapa jurisdicţională şi "raport de evaluare", pentru faza administrativă, neavând-o în vedere, pe aceasta din urmă, ca reper al momentului de calculare a despăgubirilor.

În sistemul Legii nr. 33/1994 legiuitorul a legat cele două momente privind transferul dreptului de proprietate din proprietate privată a expropriatului în proprietatea publică a statului şi cel al plăţii despăgubirii efective - de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituţional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Nu în ultimul rând, Legea nr. 255/ 2010, abrogând Legea nr. 198/ 2004, a reluat în esenţă acelaşi mecanism de efectuare a exproprierii, anume prin decizie de expropriere emisă de expropriator, aceleaşi dispoziţii legale referitoare la momentul transferului de proprietate şi modul de consemnare al sumelor aferente despăgubirii şi a reluat identic în art. 22 alin. (3) aceleaşi dispoziţii din art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/ 2004, respectiv acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Referitor la data în raport de care se stabileşte valoarea despăgubirilor, în criticile formulate de pârâtul recurent acesta se referă la momentul exproprierii, apreciind că experţii trebuiau să aibă în vedere preţurile practicate pe piaţa imobiliară de la acea dată. Susţinerea nu poate fi primită întrucât valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcţie de preţurile practicate pe piaţa imobiliară la data întocmirii raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, legiuitorul având în vedere valoarea despăgubirilor pentru expropriere să fie stabilită la un moment cât mai apropriat de data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Critica cu privire la neacordarea contravalorii prejudiciului cauzat de imposibilitatea realizării investiţiei -fabrica de combustibil ecologic, nu a fost primită de instanţa de recurs, întrucât vizează aspecte ce ţin de aprecierea probelor.

Or, aprecierea probelor, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 Cod de procedură civilă, nu mai poate fi cenzurată în recurs.

Neîntemeiat a fost apreciat şi motivul de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că nu le-au fost acordate despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor suportate pentru a construi două căi de acces din DN 28 către cele doua loturi, căi care erau necesare pentru a putea folosi proprietatea rămasă, precum şi îngrădirea loturilor rămase.

Această chestiune a fost analizată de către instanţele de fond care au stabilit că, în fapt, reclamanţii nu au dovedit că au construit căile de acces, împrejmuirile, utilitatea lor şi/sau cuantumul cheltuielilor ocazionate de o astfel de lucrare. De altfel, nici în recurs reclamanţii nu au depus dovezi în susţinerea acestei pretenţii.

În acest context al analizei, instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii nu au argumentat, în raport de considerentele deciziei atacate pe aspectul în discuţie, în ce constă nelegalitatea deciziei care a stabilit ca împrejurare de fapt că din constatările experţilor a rezultat că terenul reclamanţilor avea ieşire la drumul public DN28 şi nu era împrejmuit de gard şi că nu a fost identificat vreun alt drum pe terenul acestora.

Nici ultima critică cu privire la neacordarea prejudiciului rezultat din diminuarea proprietăţii nu a fost reţinută de instanţa de recurs, pentru următoarele considerente:

În stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor expertiza efectuată şi omologată de instanţa de apel a avut în vedere acest aspect.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, ca împrejurare de fapt ce nu mai poate fi reconfigurată în recurs (în raport de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. ce nu mai permite analiza în recurs a motivelor de netemeinicie), reclamanţii au avut în proprietate o suprafaţă totală de 56.700 mp iar prin expropriere a 5038 mp + 1510 mp s-au format două loturi de teren cu o suprafaţă considerabilă şi nicidecum fărâmiţate ce ar determina scăderea valorică a proprietăţii raportat la suprafaţa totală.

Cu privire la recursul pârâtului apreciat de instanţa de recurs ca nefundat, au fost reţinute următoarele:

Contrar susţinerilor pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 2 şi art. 3 lit. a) din Legea nr. 255/2010, expropriator pentru obiectivele de interes naţional este statul român, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local.

Statul Român este reprezentat potrivit art. 3 lit. a) de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., respectiv Ministerul Transporturilor, după caz, direct sau prin Compania Naţională de Drumuri Naţionale - S.A. pentru lucrările de construcţie de drumuri de interes naţional.

În acest context al analizei pârâtul se legitimează procesual pasiv pentru întreaga suprafaţă de teren expropriată, inclusiv pentru cea suplimentară, întrucât legea nu distinge cu privire la beneficiarul fiecărei etape de expropriere, calitatea procesuală pasivă a pârâtului fiind atrasă pentru toate fazele exproprierii în raport de unitatea obiectului cererii.

Or, este de principiu că acolo unde legea nu dispune nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), astfel încât critica nu a fost primită.

Nici cea de a doua critică a pârâtului nu a fost reţinută ca fondată. Instanţa de apel a apreciat că singura valoare ce are corespondent în evoluţia pieţei imobiliare este cea apreciată de expertul B.I. în raportul său -fila 22 dosar Tribunalul Galaţi, vol.II, de 65 euro/mp.

S-a reţinut că pârâtul, deşi admite că raportul de expertiză realizat de expertul B.I. îi este cel mai favorabil, îl contestă, totuşi, susţinând că nu respectă criteriile legale, pentru că nu a avut în vedere preţuri de tranzacţionare efective.

Într-adevăr, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…)."

În spiritul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză se poate dovedi, de regulă, cu înscrisuri reprezentând contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător preţul rezultat în urma întâlnirii cererii cu oferta.

Însă, în lipsa unor astfel de dovezi, nimic nu împiedică o evaluare care să aibă în vedere alte criterii, precum: ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de mică publicitate pentru imobile de acelaşi fel, metoda comparaţiei în raport de diferitele preţuri de tranzacţionare, caracteristicile fizice ale terenului, localizare, acces, alte elemente caracteristice ale proprietăţii, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauză.

Aşa cum a reţinut curtea de apel, în determinarea valorii de despăgubire a imobilului expertul B.I. a realizat o analiză de piaţă pe baza ofertelor supuse tranzacţionării, efectuându-se corecţiile de rigoare, prin metoda comparaţiei directe.

În acest context al analizei, se reţine că lipsa tranzacţiilor pe piaţa imobiliară nu poate determina amânarea efectuării expertizei până la data încheierii unor astfel de acte juridice.

Dacă s-ar limita posibilitatea experţilor de a evalua imobilul numai în raport de tranzacţiile deja efectuate la data întocmirii raportului, pe lângă posibilitatea ca la acel moment să nu se fi încheiat asemenea acte juridice, s-ar limita nejustificat posibilitatea lor de apreciere şi s-ar lipsi de conţinut însuşi scopul pentru care legea a dispus întocmirea unui raport de către o comisie formată din trei experţi, propuşi de instanţă şi de părţile aflate în conflict, fiind suficientă depunerea unui număr oarecare de acte juridice încheiate pentru terenuri asemănătoare, ceea ce legea nu consideră că este suficient.

În această situaţie, este firesc ca expertiza să se realizeze în raport şi de alte criterii privind valoarea imobilului (oferte de vânzare, de exemplu, dar şi situarea imobilului, apropierea de anumite utilităţi, raportul cerere-ofertă ş.a.).

Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul "probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat", recurentul-pârât avea sarcina de a proba ceea ce afirmă, dovezi ce nu s-au produs.

Procesul civil, în general, este un proces al intereselor private şi, ca atare, revine în sarcina celui care face o afirmaţie să probeze pretenţiile sale, conform art. 1169 C. civ.-1865, instanţa neputând suplini acesta obligaţie în virtutea rolului său activ consacrat de dispoz.art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin urmare, în absenţa oricăror probe din care să rezulte că preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel este mai mic sau mai mare decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, susţinerile privind o evaluare greşită a despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate.

Cum evaluarea făcută prin expertiza însuşită de instanţă respectă criteriul legal prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, această critică formulată de pârât nu poate fi reţinută.

Faţă de toate considerentele reţinute, instanţa de recurs a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru care ambele recursuri fiind nefondate au fost respinse ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Decizia civilă nr. 479/ 13 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă, a fost atacată pe calea contestaţiei în anulare specială în temeiul art. 318 alin 1 teza II C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate.

În ce priveşte contestaţia în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este de reţinut că este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 318 C. proc. civ. (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel şi recurs şi, nu în contestaţia în anulare.

Pentru ca o contestaţie în anulare specială, întemeiată pe teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare; această omisiune a instanţei să se fi produs din greşeală.

Prin urmare, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca prin intermediul ei să se poată remedia greşeli de judecată, respectiv, de interpretare a actelor deduse judecăţii, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale considerate aplicabile speţei.

Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., invocat de către contestatori, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală, analiza vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de părţi, care trebuie subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs are obligaţia de a răspunde, punctual, criticilor formulate, fără a i se impune analiza tuturor argumentelor cuprinse în motivele de recurs, nefiind vizate de textul legal anterior citat nici nemulţumirile părţilor faţă de răspunsul la motivele de recurs. Aceasta, întrucât instanţa sesizată cu contestaţie în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea considerentelor pe temeiul cărora anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.

De aceea, este de reţinut că neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăşi, o omisiune, dacă instanţa a răspuns motivelor de recurs printr-un considerent comun.

Din perspectiva celor expuse, raportat la decizia atacată pe calea contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul, pretins de către contestatori, că în motivarea soluţiei adoptate nu s-ar fi făcut referire la toate argumentele invocate de aceştia în motivele de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.

Astfel, contrar susţinerilor contestatorilor, instanţa de recurs a examinat critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a acordat despăgubiri pentru zona de protecţie.

Această critică a fost apreciată ca nefondată de către instanţa de recurs pentru următoarele considerente:

Prin urmare, aceste restricţii impuse de textul legal se circumscriu sferei obligaţiilor pe care le are orice proprietar.

În acest context al analizei, instanţa de recurs a reţinut că acordarea de despăgubiri pretinsă de reclamanţi pentru zona de protecţie nu numai că nu este posibilă dar nici legală, întrucât aceştia au rămas proprietari ai suprafeţei de teren situată adiacent zonelor de siguranţă.

De asemenea este de reţinut că, contrar susţinerilor contestatorilor, instanţa de recurs a examinat toate criticile din motivele de recurs, considerându-le însă nefondate raportat la următoarele considerente:

Astfel instanţa de recurs a reţinut că nici cea de a doua critică din recursul reclamanţilor, nu poate fi primită pentru următoarele aspecte:

S-a reţinut că sintagma "data întocmirii raportului de expertiză" presupune raportarea la data efectuării expertizei în cursul judecăţii, şi nu la data exproprierii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul foloseşte o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape, respectiv "raport de expertiză", pentru etapa jurisdicţională şi "raport de evaluare", pentru faza administrativă, neavând-o în vedere, pe aceasta din urmă, ca reper al momentului de calculare a despăgubirilor.

Nu în ultimul rând, a reţinut instanţa de recurs, Legea nr. 255/ 2010, abrogând Legea nr. 198/ 2004, a reluat în esenţă acelaşi mecanism de efectuare a exproprierii, anume prin decizie de expropriere emisă de expropriator, aceleaşi dispoziţii legale referitoare la momentul transferului de proprietate şi modul de consemnare al sumelor aferente despăgubirii şi a reluat identic în art. 22 alin. (3) aceleaşi dispoziţii din art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/ 2004, respectiv acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Nefondate sunt şi susţinerile contestatorilor legate omisiunea cercetării celui de al treilea, al patrulea motiv de recurs, în condiţiile în care instanţa de recurs a examinat aceste motive, reţinând că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcţie de preţurile practicate pe piaţa imobiliară la data întocmirii raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, legiuitorul având în vedere valoarea despăgubirilor pentru expropriere să fie stabilită la un moment cât mai apropriat de data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

În ce priveşte nemulţumirea contestatorilor legată de motivarea instanţei de recurs privind cel de-al cincilea motiv de recurs, privind scăderea valorică a proprietăţii, este de reţinut că acest aspect nu se circumscrie noţiunii de omisiune a instanţei de recurs de a cerceta acel motiv de recurs, în condiţiile în care nemulţumirile părţilor faţă de răspunsul la motivele de recurs nu pot forma obiect al contestaţiei în anulare prin prisma dispoziţiilor art. 318 alin 1 teza a II-a C. proc. civ., întrucât instanţa sesizată cu o contestaţie în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea considerentelor pe temeiul cărora anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.

De asemenea este de reţinut că instanţa de recurs a examinat şi critica privind neacordarea contravalorii prejudiciului cauzat de imposibilitatea realizării investiţiei -fabrica de combustibil ecologic, reţinându-se că această critică nu poate fi primită întrucât vizează aspecte ce ţin de aprecierea probelor. Or, aprecierea probelor, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 Cod de procedură civilă, nu mai poate fi cenzurată în recurs.

Nefondată este şi susţinerea contestatorilor legată de omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că nu le-au fost acordate despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor suportate pentru a construi două căi de acces din DN 28 către cele doua loturi, căi care erau necesare pentru a putea folosi proprietatea rămasă, precum şi îngrădirea loturilor rămase, în condiţiile în care instanţa de recurs a reţinut că .această chestiune a fost analizată de către instanţele de fond care au stabilit că, în fapt, reclamanţii nu au dovedit că au construit căile de acces, împrejmuirile, utilitatea lor şi cuantumul cheltuielilor ocazionate de o astfel de lucrare şi, că, de altfel, nici în recurs reclamanţii nu au depus dovezi în susţinerea acestei pretenţii.

În acest context al analizei, instanţa de recurs a reţinut că reclamanţi nu au argumentat, în raport de considerentele deciziei atacate pe aspectul în discuţie, în ce constă nelegalitatea deciziei care a stabilit ca împrejurare de fapt că din constatările experţilor a rezultat că terenul reclamanţilor avea ieşire la drumul public DN28 şi nu era împrejmuit de gard şi că nu a fost identificat vreun alt drum pe terenul acestora.

Nici critica contestatorilor în ce priveşte omisiunea cercetării motivului de recurs legat de neacordarea prejudiciului rezultat din diminuarea proprietăţii nu este fondată, în condiţiile în care instanţa de recurs a reţinut că în stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor, expertiza efectuată şi omologată de instanţa de apel a avut în vedere acest aspect. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, ca împrejurare de fapt ce nu mai poate fi reconfigurată în recurs (în raport de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. ce nu mai permite analiza în recurs a motivelor de netemeinicie), reclamanţii au avut în proprietate o suprafaţă totală de 56.700 mp, iar prin expropriere a 5038 mp + 1510 mp s-au format două loturi de teren cu o suprafaţă considerabilă şi nicidecum fărâmiţate ce ar determina scăderea valorică a proprietăţii raportat la suprafaţa totală.

Ca atare, din perspectiva celor expuse, este de reţinut că în considerentele deciziei a cărei anulare se solicită, au fost reţinute şi examinate pe larg, toate criticile invocate de contestatori prin cererea de recurs, fiind analizate de instanţa de control judiciar toate motivele de recurs invocate.

Cum, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, nefiind incidente dispoziţiile art. 318 alin 1 teza a II-a Cod de procedură civilă, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare declarată de contestatorii P.I. şi P.L. împotriva Deciziei nr. 479 din 13 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3484/2014. Civil. Contestaţie decizie de...		ICCJ. Decizia nr. 3486/2014. Civil. Uzucapiune. Contestaţie în... →

ICCJ. Decizia nr. 3485/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3485/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond