ICCJ. Decizia nr. 3486/2014. Civil. Uzucapiune. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3486/2014
Dosar nr. 3451/1/2014
Şedinţa publică din 5 decembrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 01 octombrie 2014, contestatoarea Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi a formulat, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Iaşi prin primar, Consiliul local al Municipiului Iaşi, Instituţia Primarului Municipiului Iaşi, Universitatea A.I.C. Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 8267/99/2010.
În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că împotriva deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi (Dosarul nr. 8267/99/2010) a formulat recurs reclamanta Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi, susținând că hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte, secţia I civilă, a apreciat că motivele de recurs ce vizează interpretarea și aplicarea greşită a legilor în privinţa regimului juridic al imobilului se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat, prin decizia nr. 658 din 26 februarie 2014.
În speță, dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Astfel, sintagma „greşeală materială” din articolul citat are un conţinut diferit față de aceeaşi sintagmă din art. 281 C. proc. civ. În cazul din urmă, greşelile materiale vizate sunt erori de calcul, privitoare la numele părților sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greşelile avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. nu au un atare caracter. Acestea sunt greşeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. De asemenea, art. 281 C. proc. civ. se referă la greşelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C. proc. civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului.
În cauză, situaţia de fapt, în mod sintetic, este următoarea:
Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi a fost înfiinţată încă de la 11 ianuarie 1830, sub denumirea de „Cercul ieșan de cetire medicinală”, și a iniţiat înfiinţarea Facultăţii de Medicina Iaşi.
Societatea şi-a schimbat de-a lungul timpului, de mai multe ori, denumirea, așa încât Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi, care a luat naştere prin sentinţa civilă nr. 178 din 07 mai 1990 pronunţată de Judecătoria Iaşi, este continuatoarea Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi fondată în 1832.
Imobilul situat în Iaşi, B-dul I. a aparţinut Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi încă din anul 1835, ceea ce înseamnă că societatea reclamantă a exercitat, încă din acel moment, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, fapt dovedit cu toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei (chitanţe, devize, contracte, toate emise de și către Societatea de Medici și Naturalişti), fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1846 și urm. C. civ. privind prescripţia achizitivă.
Pe de altă parte, pârâta Universitatea A.I.C. Iaşi a fost înfiinţată pe 26 octombrie 1860. Această intimată nu are nimic comun cu istoria Societății de Medici şi Naturalişti Iaşi. Ordinele, deciziile, adresele diverselor organisme statale, emise cu privire la imobilul de mai sus în perioada 1946-1989, nu au nicio relevanţă şi nu pot constitui acte de proprietate, dimpotrivă, sunt dovezi ale „naţionalizării, exproprierii”, situaţii normale pentru acele vremuri. Universitatea A.I.C. Iaşi a primit în administrare doar muzeul, parterul rămânând în folosinţa societăţii reclamante.
Printr-o greşeală materială, a susţinut contestatoarea, Înalta Curte, în recurs, a apreciat că Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi ar fi un detentor precar al parterului imobilului din Iaşi, B-dul. I.
Or, această apreciere este contrazisă de dispoziţiile art. 1853 și 1862 C. civ. Precaritatea, deşi echivalează cu o lipsă a posesiei înseşi, în concepţia C. civ. apare totuşi ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 C. civ. posedă pentru altul; în speţă, contestatoarea a început a deţine bunul în calitate de proprietar încă din 1835.
Pe parcursul procesului civil, instanțele de judecată au reţinut, potrivit concluziilor expertizei și suplimentului de expertiză efectuate de expert R.P., că Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi ocupă, la parterul construcţiei, patru încăperi cu următoarele destinaţii: două săli de conferinţe, o sală bibliotecă, o sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universităţii A.I.C. Iaşi. Astfel, în baza textului de lege citat, nu se poate presupune că Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi a avut o detenţie precară. Din punct de vedere juridic, reclamanta a locuit în imobil în calitate de proprietar, calitate pe care a conservat-o, întrucât nu a administrat nicio probă în combaterea acestei prezumţii legale.
Faţă de această situaţie, a precizat contestatoarea, instanţa de recurs trebuia să observe că detenţia exercitată de aceasta asupra imobilului nu a fost viciată de precaritate, astfel încât erau îndeplinite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la bunul în litigiu.
În consecinţă, contestatoarea a susţinut, în aprecierile sale cu privire la prezenta cale de atac, că nu se referă la remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor din partea instanţei de recurs, motiv pentru care contestaţia în anulare este admisibilă.
Prin întâmpinare, intimata Universitatea A.I.C. Iaşi a invocat excepţia tardivităţii, susţinând, totodată, că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, iar intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.
În motivarea excepției, intimata Universitatea A.I.C. Iaşi a arătat că în prezenta cauză se contestă o hotărâre de respingere a recursului, irevocabilă, nesusceptibilă de executare silită, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 319 teza a II-a C. proc. civ.
Textul de lege nu prevede expres dacă termenul de 15 zile are în vedere data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre în întregul ei sau doar de dispozitivul acesteia. Întrucât, în cauză, nu s-a promovat o cale de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care prevede posibilitatea promovării contestaţiei în anulare ca urmare a omisiunii analizării unui motiv de recurs, caz în care omisiunea nu ar putea fi constatată decât după motivarea hotărârii, nu se poate considera că termenul pentru motivare începe să curgă de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre în integralitatea ei.
La termenul de judecată din 26 februarie 2014, contestatoarea a fost reprezentată în instanţă de avocat J.E. şi a aflat de amânarea pronunţării pentru data de 13 martie 2014, luând astfel cunoştinţă de hotărâre încă de la data pronunţării acesteia. Având în vedere cele menţionate, contestaţia în anulare este tardivă şi se impune a fi respinsă pe acest temei.
Pe fond, intimata Universitatea A.I.C. Iaşi a arătat că se critică modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat o problemă de drept, considerând că Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi are calitatea de detentor precar al parterului imobilului din Iaşi, B-dul. I., dezlegare care (în opinia contestatoarei) ar fi contrazisă de dispoziţiile art. 1853 şi 1862 C. civ.
Or, pentru verificarea erorii materiale la care face referire art. 318 C. proc. civ. nu este necesară reexaminarea fondului cauzei. Greşeala materială care poate fi îndreptată prin intermediul contestaţiei în anulare specială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiaşi recurs.
Astfel, motivele contestaţiei în anulare ce se subscriu noţiunii de greşeală materială sunt relative la împrejurări de fapt, privitoare la ignorarea unei piese scrise existente la dosar, din împrejurări ce nu pot fi explicate prin argumente ale motivării hotărârii atacate (de exemplu, că nu s-a observat că există chitanţa de plată a taxei de timbru), iar, în niciun caz, referitoare la aplicarea ori la neaplicarea unui text de lege privitor la chestiunea de fond a pricinii.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a arătat că cererea contestatoarei Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi este inadmisibilă.
Prin eroare materială, ca temei al unei contestaţii în anulare în sensul art. 318 C. proc. civ., se înţelege orice eroare materială evidentă de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite. În această categorie se încadrează erorile comise în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului. Drept urmare, greşelile instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispoziţiilor legale, contestaţia în anulare neconstituind un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar şi greşite, date în recurs, întrucât instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege ce permit să examineze justeţea soluţiei pronunţate.
Or, în cauza de faţă nu se poate reţine acest motiv al contestaţiei în anulare, întrucât prin memoriul depus la dosar contestatoarea Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi expune pe larg starea de fapt şi face trimiteri la norme legale, în raport de care apreciază că decizia pronunţată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Contestatoarea a invocat faptul că instanţa de recurs în mod greşit a reţinut calitatea sa de detentor precar al imobilului în litigiu, deoarece din interpretarea art. 1853 şi 1862 C. civ. rezultă în mod cert că a posedat bunul în calitate de proprietar, fapt atestat şi de concluziile expertizei administrate în cauză, care reţine că a ocupat o parte din imobilul în privinţa căruia se solicită constatarea prescripţiei achizitive.
Aceste argumente ale contestatoarei vin să confirme faptul că, în speţă, nu este vorba de o greşeală materială în sensul definit de art. 318 C. proc. civ., ci este vorba de o interpretare greşită a legii, iar, prin declararea acestei căi extraordinare de atac, aceasta doreşte de fapt reformarea hotărârii atacate, ceea ce se constituie într-un veritabil recurs la recurs.
Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata Universitatea A.I.C. Iaşi, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie., secţia I civilă, contestată prin prezenta contestaţie în anulare, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi împotriva deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Această hotărâre nu este susceptibilă de executare, dat fiind că dispozituvul hotărârii nu conţine dispoziţii care să poată fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită; instanţa de recurs a respins, ca nefondată, calea de atac exercitată.
Acest aspect rezultă din dispoziţiile art. 3711 C. proc. civ., putându-se executa silit o obligaţie stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu, în cazul în care aceasta nu se aduce la îndeplinire de bună voie. Conform alin. (3) al textului de lege indicat, executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin aceasta, precum şi a cheltuielilor de executare.
Potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ., „contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar, în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
În speţă, este incidentă teza a II-a a textului de lege menţionat, având în vedere împrejurarea că hotărârea irevocabilă contestată nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, pentru considerentele prezentate anterior, instanţa urmând a se raporta la cele două termene stabilite de legiuitor.
În cauză, hotărârea contestată a fost pronunţată la 26 februarie 2014, iar prezenta contestaţie în anulare a fost formulată de contestatoarea Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi la 01 octombrie 2014, cu respectarea termenului de un an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Intimanta Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi a susţinut că nu se poate considera că termenul pentru formularea contestaţiei în anulare pendinte începe să curgă de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre în integralitatea ei, ci de la data la care a aflat de soluţia pronunţată, în situaţia de faţă de la 26 februarie 2014, urmând ca de la acest moment să se calculeze termenul de 15 zile prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada datei la care contestatoarea a luat cunoştinţă de hotărâre, termenul de formulare a contestaţiei este cel de un an, care curge de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, deci de la 26 februarie 2014.
Argumentul intimatei, privind raportarea instanţei la data pronunţării hotărârii contestate, nu poate fi primit, deoarece dispoziţiile legale citate sunt exprese şi clare, în sensul că „contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, (...)”, iar nu de la momentul la care s-a pronunţat instanţa de recurs.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare susţinută de intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Înalta Curte reţine că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Legislaţia internă este conformă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, pronunţându-se în cauza Mitrea contra României, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanţa care soluţionează contestaţia şi instanţa a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Întrucât, în cauza de faţă, contestatoarea Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi şi-a întemeiat cererea pe un motiv prevăzut de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 318 teza I C. proc. civ., aceasta îndeplineşte, conform celor expuse anterior, condiţiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susţinute de intimat prin întâmpinarea depusă la dosar sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.
Analizând pe fond contestaţia în anulare formulată, în raport de temeiul de drept invocat - art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente:
Astfel, prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi la 26 martie 2008, sub nr. 5741/245/2008, reclamanta Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi a solicitat instanţei să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului situat în Iaşi, B-dul. I.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea datează din 11 ianuarie 1830, funcţionând de-a lungul timpului sub diverse denumiri. În 1835 s-a încheiat o înţelegere între societatea reclamantă şi vornicul C.S. şi soţia sa A. pentru cumpărarea imobilului din Uliţa H. din Târgu de Sus, înţelegere aprobată prin Înalta Rezoluţie din 22 mai 1835 de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă. De la acel moment, societatea a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neviciată, fiind îndeplinite, astfel, condiţiile art. 1846 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iaşi a fost admisă acţiunea şi s-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, compus din teren de 2.871 m.p. şi clădire.
Prin decizia civilă nr. 1816 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Iaşi a admis recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reclamantă şi Universitatea A.I.C. Iaşi, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, reţinând cauza spre competentă soluţionare în fond.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 2464 din 10 octombrie 2012, această instanță a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesual active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de intervenienta în interes propriu Universitatea A.I.C. Iaşi, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul local al Municipiului Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi şi Statul Român, respingând acţiunea faţă de acești pârâți pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea precizată a reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi, precum și cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Universitatea A.I.C. Iaşi.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi (decizia civilă nr. 73 din 05 iulie 2013).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, arătând, în esență, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că încăperile de la parter se află în folosinţa recurentei Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi începând cu 01 aprilie 1960. Recurenta a fost proprietara întregului imobil (teren şi construcţii) din 1835, iar din data de 01 aprilie 1960 până astăzi are în posesie întregul parter al construcţiei C1. S-a dovedit prin probatoriul administrat în cauză că reclamanta a cumpărat imobilul în 1835 şi a exercitat dreptul de folosinţă în mod continuu, neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar, fiind astfel îndeplinită condiţia termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu.
De asemenea, instanța de apel a considerat greșit că parterul imobilului se află în folosinţa recurentei începând cu data de 01 aprilie 1960, în baza ordinului nr. 478/1960 emis de Ministerul Învăţământului şi Culturii, în condiţiile în care din anul 1835 şi-a exercitat dreptul de folosinţă în mod continuu, neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar.
Ca atare, cererea de chemare în judecată, privind constatarea prescripţiei achizitive cu privire la imobilul din Iaşi, b-dul. I. sau măcar a parterului construcţiei, apare ca fiind întemeiată, regăsindu-se întrunite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ.
Prin decizia nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi împotriva deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
În considerente, instanța de recurs a reținut că instanţa de apel a constatat că recurenta este continuatoarea Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi fondată la 29 iunie 1832 şi că a deţinut imobilul în litigiu până în anul 1941. Întrucât această împrejurare nu face obiectul unor contestări în recurs, a intrat în puterea lucrului judecat. Imobilul aparţine domeniului public al Municipiului Iaşi, fiind în administrarea Universităţii A.I.C. Iaşi începând cu anul 1952.
Cât privește caracterul util al posesiei exercitate, Înalta Curte a apreciat că, în cauză, instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor C. civ. ce guvernează materia uzucapiunii, atunci când a apreciat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, sub nume de proprietar, începând cu anul 1960, când a primit spre folosinţă patru încăperi de la parterul imobilului, cu titlu de detentor precar, iar, în aceste condiţii, nu poate uzucapa.
Invocând prescripţia achizitivă, posesorul trebuie să dovedească o posesie actuală, pentru ca prezumţia instituită de art. 1850 C. civ. să îi fie aplicabilă. Posesiunea unui imobil, odată dobândită prin acte materiale cu caracter de continuitate, se conservă prin simpla intenţie a posesorului, atâta timp cât ea nu a fost abandonată voluntar sau nu a fost înlăturată printr-o altă posesie efectivă. Numai în astfel de condiţii posesia are caracter permanent şi duce la constituirea unui drept de proprietate.
În cauză nu s-a dovedit că reclamanta, ca detentor, a intervertit actul de stăpânire materială cu titlu precar în posesie, prin acte de rezistenţă de natură a nega exercitarea drepturilor pârâţilor asupra imobilului, împotriva cărora s-a şi îndreptat cu prezenta cerere.
În consecință, nefiind îndeplinită condiţia actualităţii şi continuităţii posesiei, pentru a permite valorificarea posesiei anterioare, Înalta Curte a considerat că este inutil a se verifica celelalte caractere ale unei posesii utile, cererea reclamantei Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi neputând fi admisă nici din această perspectivă.
Faţă de cele expuse, pe cale de consecinţă, Înalta Curte va analiza, pentru verificarea temeiniciei contestaţiei în anulare formulată de Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi, încadrarea criticilor formulate împotriva hotărârii pronunţate în recurs în ipoteza la care se referă textul de lege invocat.
Conform art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (...)”.
Astfel, acest motiv de contestaţie în anulare specială nu poate avea în vedere decât erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite, spre exemplu: respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poştal înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru; pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri judecătoreşti decât cea recurată; etc..
Folosind sintagma „greşeli materiale”, textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
În speţă, aşa cum se poate observa din conţinutul contestaţiei în anulare, se pune în discuţie modul de interpretarea a prevederilor art. 1853 şi 1862 C. civ. de la 1864, precum şi calificarea titlului în baza căruia contestatoarea a folosit cele 4 încăperi de la parterul imobilului situat în Iaşi, B-dul. I.
Susţinând că instanţa de recurs a dezlegat greşit problema prescripţiei achizitive, contestatoarea invocă practic o greşeală de judecată; o asemenea greşeală nu se încadrează însă în ipotezele pentru care legea permite remedierea lor pe calea contestaţiei în anulare şi care au în vedere exclusiv erorile ce ţin de judecata formală şi nu de fond a recursului.
Aprecierile făcute de instanţa de recurs asupra interpretării unor dispoziţii legale nu intră în categoria „greşelilor materiale”, astfel definite de textul legal incident în materia contestaţiei în anulare specială.
Înalta Curte apreciază că simpla nemulţumire a părţii reclamante care a pierdut recursul, atât cu privire la soluţia pronunţată, cât şi cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluţii de către instanţa de recurs, nu poate determina o rejudecare a pricinii.
Faţă de argumentele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi împotriva deciziei nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata Universitatea A.I.C., precum şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare declarată de contestatoarea Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi împotriva deciziei nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3485/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3487/2014. SECŢIA l CIVILĂ. Legea 10/2001.... → |
|---|
