ICCJ. Decizia nr. 379/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 379/2014
Dosar nr. 10790/118/2011
Şedinţa publică din 05 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. 10790/118/2011, reclamanţii R.D. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii D.M., H.S., B.S. şi SC L.C.R. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii la plata sumei de 110.000 lei reprezentând daune interese.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 30 iulie 2008, la punctul de lucru din Medgidia aparţinând SC L.C.R. SA, a avut loc un accident de munca soldat cu decesul tatălui lor R.M.
Reclamanţii au mai susţinut că în dosarul penal constituit ca urmare a acestui accident pârâţii au fost obligaţi la plata unor sume de bani reprezentând daune materiale şi morale către celelalte părţi civile, iar faţă de ei nu s-a dispus obligarea la plata vreunei sume de bani, deşi erau îndreptăţiţi.
În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ.
În apărare, pârâta SC L.C.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa materială a Tribunalului Constanţa în soluţionarea cauzei.
În susţinerea acestei excepţii, pârâta a arătat că pretenţiile reclamanţilor izvorăsc dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii, astfel că în materie de competenţă sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Aceeaşi excepţie a fost invocată prin întâmpinare şi de pârâtul B.Ş., în considerarea temeiului juridic al acţiunii reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Reclamanţii au apreciat că faţă de calitatea de comerciant a pârâtei SC L.C. SA şi faţă de cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, cererea trebuie soluţionată de Secţia Comercială a Tribunalului Constanţa.
Prin încheierea din data de 19 octombrie 2011 instanţa a constatat natura comercială a cauzei având ca obiect drepturi băneşti şi a înaintat dosarul spre soluţionare la Tribunalul Constanţa, secţia a II a civilă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut că între reclamanţi şi pârâţi nu există raporturi de muncă, acestea derulându-se doar între tatăl reclamanţilor, defunctul R.M. şi pârâta SC L.C.R. SA
Faţă de obiectul cererii-acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. proc. civ. şi raportat la faptul ca unul dintre pârâţi, respectiv SC L.C.R. SA, are calitatea de comerciant, sunt incidente dispoziţiile art. 4 C.com. care instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului. Deşi textul legii se referă la contractele şi obligaţiile comerciantului, în realitate, cu excepţiile menţionate expres de lege, toate obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial.
Cu ocazia soluţionării cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia II civilă, sub nr. 10790/118/2011, pârâtul B.Ş. a învederat că litigiul penal a fost soluţionat în mod irevocabil sens în care a depus la dosar copia minutei deciziei penale nr. 209 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 5144/256/2008 având ca obiect apel şi copia minutei deciziei penale nr. 471 din 18 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosar nr. 5144/256/2008 având ca obiect recurs.
A arătat pârâtul că, în faza de judecată a apelului, celor doi reclamanţi li s-a recunoscut dreptul de a se constitui părţi civile în dosarul penal, iar latura civilă a fost soluţionată în mod favorabil.
Citaţi cu menţiunea dacă mai insistă în acţiune pentru termenul de judecată din data de 19 iunie 2012, reclamanţii au formulat precizări la acţiune, învederând că îşi modifică câtimea obiectului cererii.
În acest context reclamanţii au arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 191.760 lei.
În temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ. au formulat cerere de chemare în judecată a numiţilor R.E. şi G.I. în calitate de moştenitori ai defunctului R.M. - victima accidentului de muncă (soţie, respectiv fiică).
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că prin soluţionarea definitivă a Dosarului penal nr. 5144/256/2008 pârâţii au fost obligaţi la plata unor sume de bani reprezentând daune materiale (cheltuieli de înmormântare) şi daune morale.
Suma de 191.760 lei pretinsă prin precizări reprezintă daune interese - beneficiu nerealizat: activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită.
În speţă, beneficiul nerealizat include veniturile pe care le-ar fi primit partea vătămată participând în condiţiile obişnuite la relaţiile juridice civile şi se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost obţinute de autorul lor până la vârsta pensionării, respectiv: 940x12=11280 lei/ an; 11280x17 ani=191.760 lei.
Pentru dovedirea situaţiei de fapt, reclamanţii au depus la dosar adeverinţa din 25 mai 2012 emisă de SC L.C. SRL.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 18 septembrie 2012, R.E. şi G.I. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 191.760 lei reprezentând totalitatea veniturilor salariale pe care le-ar fi obţinut autorul lor până la împlinirea vârstei de pensionare - beneficiu nerealizat/activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită, soluţionată în sensul admiterii în principiu conform încheierii din data de 30 octombrie 2012.
În apărare, în raport de precizările şi susţinerile intervenienţilor, pârâtul B.Ş. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii.
Pe cale de excepţie a invocat autoritatea de lucru judecat şi inadmisibilitatea acţiunii.
În esenţă, a arătat că reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu s-au constituit părţi civile în dosarul penal şi au primit despăgubiri, instanţele penale soluţionând latura civilă raportându-se la disp. art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.
Cererile de faţă contravin condiţiilor deduse din dispoziţiile art. 19 şi 20 C. proc. pen.
În plus, în soluţionarea laturii civile instanţele au ţinut cont de nivelul veniturilor obţinute de victimă sens în care au arătat la pag. 60-61 din sentinţă că „pentru repararea echilibrului distrus prin dispariţia soţului se impune a se acorda o reparaţie materială care să suplinească şi pierderea confortului asigurat de prezenţa soţului şi standardului de viaţă alături de acesta” .
După pronunţarea hotărârii penale şi până la data introducerii acţiunii precizate nu s-a născut nicio pagubă materială ori morală care să necesite o reluare a discuţiilor, textele art. 19 şi 90 C. proc. pen. fiind de strictă interpretare.
Toţi copiii defunctului erau majori la data producerii accidentului şi nu îndeplineau condiţia care să determine vocaţia la întreţinere potrivit Codului familiei.
Prejudiciul pretins a fi reparat nu are caracter cert sub aspectul existenţei, posibilităţii de evaluare în timp şi cuantum.
Pârâtul D.M. a formulat la rândul său întâmpinare solicitând respingerea cererilor ca nefondate.
Pe cale de excepţie, a invocat tardivitatea modificării cererii principale arătând că,de fapt, nu a operat o majorare a câtimii obiectului cererii ci reclamanţii au solicitat acordarea altor daune decât cele dispuse de instanţa care a judecat cauza penală.
Totodată, pârâtul a invocat inadmisibilitatea cererii principale şi a cererii de intervenţie în interes propriu motivat de împrejurarea că reclamanţii s-au constituit părţi civile în dosarul penal şi nu mai au dreptul de a promova o acţiune separată cu acelaşi obiect, la instanţa civilă. O astfel de posibilitate există numai dacă instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă ori dacă victima solicită repararea unor pagube pe alt temei sau pagube care s-au produs, au fost descoperite după pronunţarea hotărârii penale ceea ce nu este cazul în speţă.
Pârâta SC L.C.R. SA a formulat note scrise cu privire la natura juridică a daunelor interese, a distincţiilor dintre răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală.
Pe cale de excepţie, pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 471 din 18 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosar nr. 5144/256/2008, prescripţia dreptului la acţiune în raport de data săvârşirii faptei ilicite incriminată ca infracţiune - 30 iulie 2007 şi data sesizării instanţei civile - 3 august 2011, inadmisibilitatea cererilor întrucât reclamanţii nu se încadrează în categoria moştenitorilor care au vocaţie la plata unor despăgubiri periodice: minori sau majori aflaţi în timpul şcolarizării.
Reclamanţii au formulat concluzii scrise solicitând respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat arătând că prin prezenta cerere se solicită acordarea altor daune decât cele dispuse de instanţele penale.
Prin sentinţa civilă nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 s-au respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, decăderii din dreptul de a modifica acţiunea şi autorităţii de lucru judecat, s-au respins acţiunea şi cererea de intervenţie în nume propriu ca nefondate şi s-a respins ca nedovedită cererea pârâtului D.M. privind obligarea reclamanţilor şi intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Inadmisibilitatea este sancţiunea procedurală aplicabilă atunci când demersul judiciar al reclamantului nu este propice apărării dreptului subiectiv pretins sau interesului invocat, întrucât acesta are la dispoziţie o altă cale procesuală sau atunci când, deşi legea stabileşte anumite condiţii de exercitare a acţiunii civile, acestea nu sunt respectate de către reclamant.
În speţă, nu subzistă niciuna din aceste situaţii, dat fiind că în literatura de specialitate, în referire la cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea penală s-au făcut următoarele observaţii:
Dacă partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal ea nu se mai poate adresa, pentru aceleaşi pretenţii cu o acţiune separată, unei instanţe civile în virtutea principiului că odată aleasă o cale de judecată nu mai este posibil să se recurgă la o altă cale.
Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal va putea totuşi să pornească acţiunea civilă în faţa instanţei civile dacă instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă ori dacă se pretinde repararea unor pagube care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea de către prima instanţă a hotărârii penale (art. 20 C. pen.).
În raport de aceste distincţii, cererile deduse judecăţii sunt admisibile.
Aprecierea asupra existenţei unor pagube care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea de către prima instanţă a hotărârii penale, a vocaţiei reclamanţilor de a beneficia de repararea prejudiciului în forma pretinsă, ţine de fondul cercetării judecătoreşti, iar nu de inadmisibilitate privită ca sancţiune ce intervine în condiţiile în care demersul judiciar nu poate fi valorificat pe calea aleasă.
Relativ la decăderea reclamanţilor din dreptul de a modifica acţiunea, în raport de parcursul cercetării judecătoreşti ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5144/256/2008, datele pronunţării deciziei penale nr. 209 din 16 decembrie 2011 şi deciziei penale nr. 471 din 18 mai 2012, cererea formulată la termenul din 19 iunie 2012 prin care se urmăreşte repararea integrală a prejudiciului suferit se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi a fost promovată cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
În speţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, reclamanţii şi intervenienţii au investit instanţa civilă cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. relative la repararea integrală a prejudiciului, pretinzând acordarea unor despăgubiri ce nu au făcut obiectul cercetării judecătoreşti de către instanţa penală.
În acest context, în cauza de faţă nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi obiect şi cauză pentru a pretinde aplicarea art. 1201 C. civ.
Pe fond s-au reţinut ca pertinente apărările exprimate de pârâţi conform cărora prin probatoriile administrate conform art. 1169 C. civ., reclamanţii nu au făcut dovada împrejurării că despăgubirile solicitate reprezintă o reparare a unor pagube născute ori descoperite după pronunţarea de către prima instanţă a hotărârii penale.
Calitatea de salariat a autorului reclamanţilor şi nivelul retribuţiei acestuia erau cunoscute la data intervenirii accidentului de muncă soldat cu decesul acestuia iar „lipsa activului patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită” putea fi prevăzută de reclamanţi şi supusă controlului judiciar în faţa instanţei penale care a soluţionat acţiunea civilă.
În acelaşi context, reclamanţii nu au făcut dovada că la data decesului îndeplineau condiţiile deduse din art. 86 şi urm. C. fam. în sensul că erau minori aflaţi în întreţinerea autorului lor sau majori aflaţi în continuarea studiilor pentru a beneficia de o despăgubire apropiată de natura unei pensii de întreţinere sau de urmaş (valabil şi pentru soţia supravieţuitoare).
Reclamaţii şi intervenienţii sunt majori, au capacitate de muncă deplină, iar soţia supravieţuitoare a primit de la instanţa penală o reparaţie care să suplinească pierderea confortului asigurat de prezenţa soţului şi standardului de viaţă alături de acesta.
De asemenea contravaloarea salariului pe care defunctul l-ar fi obţinut până la data împlinirii vârstei de pensionare nu reprezintă un prejudiciu cert şi viitor, ci unul eventual care nu poate fi acordat în condiţiile art. 998-999 C. civ. întrucât nimeni nu poate garanta stabilitatea unui loc de muncă, nivelul constant al unei retribuţii, capacitatea de muncă etc.
Pentru toate aceste considerente, întrucât nu există temeiuri de fapt pentru suplimentarea despăgubirilor acordate de instanţa penală, acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu sunt nefondate.
Faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ. în referire la art. 274 C. proc. civ, instanţa a respins ca nefondată cererea pârâtului D.M. de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând că acesta nu a făcut dovada sumei avansate cu titlu de onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţi R.D. şi S.M. şi intervenienţii R.E. şi G.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a solicitat desfiinţarea hotărârii pronunţată de către Tribunalul Constanta, iar pe cale de consecinţa să se admită acţiunea formulata în cauza şi să se dispună obligarea în solidar a paraţilor la plata sumei de 191.760 lei reprezentând daune materiale (suplimentar fata de cele acordate de către instanţa penala).
Apelanţii au arătat că, obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă obligarea paraţilor la plata daunelor materiale rezultate ca urmare a săvârşirii faptei penale, iar daunele materiale solicitate prin prezenta nu reprezintă decât o suplimentare a daunelor materiale acordate de către instanţa penală.
Astfel, instanţa care a judecat cauza penala a dispus asupra daunelor morale precum şi asupra daunelor materiale - respectiv cheltuielile privind înmormântarea victimei şi obiceiurile tradiţionale.
În speţa dedusă judecăţii reclamanţii şi intervenienţii au solicitat alte daune materiale decât în cauza penală, respectiv beneficiul nerealizat, în cuantumul sumei de 191.760 lei.
Din acest punct de vedere au înţeles să precizeze încă o dată că prezenta acţiune este în sensul de a statua natura daunelor interese solicitate, reprezentate de cu totul altceva, respectiv de beneficiul nerealizat.
În acest sens au solicitat a se observa că prejudiciul patrimonial are două părţi componente:
- pierderea efectiv suferita (cheltuieli materiale, daune morale), cu privire la care s-a dispus repararea, prin hotărârea instanţei penale;
- beneficiul nerealizat (activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită).
Unul dintre principiile reparării prejudiciului este repararea integrală a acestuia.
Pierderea efectiv suferită constă într-o micşorare a valorii active a patrimoniului păgubitului, pe când beneficiul nerealizat este lipsa activului patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită.
Altfel spus, dauna reală constă din acele cheltuieli pe care păgubitul, ale cărui drepturi sunt încălcate, le-a suportat sau le va suporta pentru revenirea la situaţia anterioară încălcării drepturilor.
Beneficiul nerealizat include veniturile pe care le-ar fi primit persoana vătămată participând, în condiţii obişnuite, la relaţiile juridice civile, dacă drepturile nu i-ar fi fost încălcate.
După regula generală, urmează a fi reparata (în urma antrenării răspunderii) atât dauna reală, cât şi beneficiul nerealizat.
În aceste condiţii, beneficiul nerealizat se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost obţinute de defunctul soţ, respectiv tată până la vârsta pensionarii, respectiv: 940 lei/ luna x 12 luni=11280 lei/ an;11280 lei/ an x 17 ani (perioada până la vârsta pensionarii) = 191 760 lei.
Motivarea instanţei de fond precum că reclamanţii, conform 1169 C. civ., nu au făcut dovada împrejurării că despăgubirile solicitate reprezintă o reparare a unor pagube născute ori descoperite după pronunţarea de către prima instanţă a hotărârii penale, reprezintă o susţinere nefondată şi subiectivă, în contextul în care dispoziţiile art. 1169 C. civ. nu prevăd asemenea condiţii inovatoare precum cele ale instanţei, aceste dispoziţii legale prevăzând doar că cel ce face o propunere înaintea judecaţii trebuie să o dovedească.
De asemenea, este nefondată şi motivarea instanţei de fond care a apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada că aceştia se aflau în întreţinerea victimei la momentul tragediei, în contextul în care R.D. era minor, R.E. nu avea niciun venit, iar celelalte două reclamante depindeau de veniturile tatălui lor.
Faptul ca toţi reclamanţii au la acest moment capacitate de muncă nu înseamnă că aceştia nu au fost lipsiţi de activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi produs fapta ilicită.
Pe de alta parte, instanţa de fond a făcut o gravă confuzie între daunele morale (reparaţie care să suplinească pierderea confortului asigurat de prezenţa soţului şi standardului de viaţă alături de acesta) şi daunele materiale solicitate, reprezentate prin lipsa activului patrimonial de sporire.
B.Ş., în calitate de intimat - pârât, în baza art. 115 C. proc. civ., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei civile nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanta.
Intimatul a invocat că apelanţii, nu au înţeles să menţioneze „hotărârea ce se atacă", conform art. 287 C. proc. civ., fapt sancţionat cu nulitatea cererii, şi că nu sunt invocate „motivele de drept pe care se întemeiază apelul" conform art. 287 C. proc. civ.
A solicitat a se verifica, invocând excepţia calităţii de reprezentant, în ce măsură procura primită de avocatul părţilor apelante îndeplineşte condiţiile legii, în sensul că acesta este mandatat prin semnătura de toţi cei patru apelanţi să declare, redacteze şi semneze apelul pentru ei, aspect important şi în lumina prevederilor art. 287 coroborat cu art. 133 C. proc. civ.
Intimatul a înţeles să reitereze inadmisibilitatea pretenţiilor, motivat de faptul că nu se încadrează în niciunul din temeiurile de drept care le-ar fi permis exercitarea căii civile, raportat la procesul penal soluţionat în mod definitiv.
În cazul dedus judecaţii, după pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă penală (04 august 2010) şi până la data introducerii acţiunii precizate (19 iunie 2012) nu s-a născut nicio pagubă materială ori morală care să necesite o nouă reluare a discuţiilor.
Cum textele de lege amintite (art. 19 şi 20 C. proc. civ.) sunt limitativ prevăzute şi de stricta interpretare, acţiunea este inadmisibilă.
S-a arătat că reclamanţii nu au făcut dovada că se aflau în întreţinerea victimei la momentul tragediei, în dosarul penal existând certificatul de naştere al lui R.D. care dovedeşte că era major la data decesului.
Instanţele din dosarul penal au ţinut cont în soluţionarea laturii civile şi de nivelul veniturilor obţinute de victimă, s-a avut în vedere că, „întrucât nu rezultă ca soţii erau despărţiţi în fapt sau că veniturile obţinute de victimă aveau altă destinaţie, instanţa apreciază că pentru repararea echilibrului distrus prin dispariţia soţului se impune a se acorda o reparaţie materială, care să suplinească şi pierderea confortului asigurat de prezenţa soţului şi standardului de viaţă alături de acesta", sens în care instanţa a acordat despăgubiri.
SC L.C.R. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
Prealabil s-a invocat că cererea de apel nu cuprinde numărul sentinţei apelate atacate şi nu sunt indicate motivele de drept pe care apelul se întemeiază.
Pe fondul cauzei, a prezentat soluţia pronunţată în cauza penală şi a susţinut că este realmente evident faptul că, la data producerii accidentului soldat cu decesul autorului reclamanţilor, aceştia au cunoscut existenţa şi cuantumul drepturilor salariale de care defunctul beneficia, aceste aspecte neconstituind în fapt un element de noutate de care reclamanţii să fi luat la cunoştinţă după data producerii tragediei.
Altă fundamentare a faptului că reclamanţii nu erau îndreptăţiţi la plata sumelor reclamate este aceea că, deşi având calitatea de succesori ai defunctului R.M., aceştia nu aveau vocaţia de a beneficia de o prestaţie periodică întrucât la data producerii accidentului aceştia nu erau minori sau majori aflaţi în timpul şcolarizării şi nu se aflau în întreţinerea legală sau chiar benevolă a victimei. Chiar şi în aceasta situaţie, reclamanţii ar fi fost obligaţi să facă proba veniturilor obţinute de victimă din munca salariată.
Susţinerea avocatului ales al apelanţilor reclamanţi potrivit căreia numitul R.D. ar fi fost minor la data producerii accidentului soldat cu decesul autorului său este eronată şi poate fi constatată printr-un simplu calcul matematic între data naşterii lui R.D., respectiv 06 iulie 1989 şi data producerii accidentului, respectiv 30 iulie 2008.
Pârâtul D.M., prin întâmpinare a solicitat respingerea ca nefondat a apelului.
Potrivit principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, dacă victima s-a constituit parte civilă în procesul penal, aceasta nu mai are dreptul de a promova ulterior o acţiune separată, cu acelaşi obiect, la instanţa civilă.
O astfel de posibilitate există numai dacă instanţa penală a lăsat acţiunea civilă nesoluţionată ori dacă victima solicită repararea unor pagube pe alt temei juridic, ori solicită pagube care s-au produs ori au fost descoperite după pronunţarea hotărârii penale, astfel cum prevăd disp. art. 20 C. proc. pen.
În cauza de faţă, atât reclamanţii cât şi intervenientele, constituiţi părţi civile în cauza penală, au primit daune materiale şi morale, instanţele penale soluţionând latura civilă prin raportare la disp. art. 998 şi urm. C. civ. În plus, după pronunţarea hotărârii penale, nu s-au născut şi nici nu au fost descoperite pagube care să justifice promovarea unei acţiuni separate la instanţa civilă.
În soluţionarea laturii civile, instanţele penale au avut în vedere că acoperirea prejudiciului încercat de moştenitorii lui R.M. să fie integrală, efectivă şi justă, urmărindu-se acoperirea prejudiciului actual dar şi a celui viitor.
Instanţele penale au ţinut cont şi de nivelul veniturilor obţinute de victima R.M. (filele 60 - 61 din sentinţa penală nr. 1585/2010 a Judecătoriei Medgidia) sens în care instanţa a precizat că "pentru repararea echilibrului distrus prin dispariţia soţului, se impune a se acorda o reparaţie materială care să suplinească şi pierderea confortului asigurat de prezenţa soţului şi a standardului de viaţă alături de acesta".
După finalizarea procesului penal, prin acţiunea civilă modificată, reclamanţii au solicitat beneficiul nerealizat compus din totalitatea veniturilor care ar fi fost obţinute de defunct până la data pensionării, luând în calcul un venit de 940 lei/ lună.
Acest venit ce rezultă din adeverinţa nr. 686 din 25 mai 2012 eliberată de angajatorul defunctului, nu are menţiunea "brut" sau "net" dar este însoţit de menţiunea "în lunile lucrate…" fapt ce conduce la concluzia că valoarea acestui venit nu se caracterizează prin certitudine.
În ceea ce priveşte susţinerile apelanţilor potrivit cu care aceştia ar fi îndreptăţiţi la plata sumelor solicitate, chiar dacă nu se aflau în întreţinerea defunctului, ci doar prin simpla lor calitate de soţie respectiv copii ai acestuia, s-au arătat următoarele:
În doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat, în referire la despăgubirile acordate persoanelor apropriate defunctului, că o primă distincţie care trebuie făcută este aceea după cum persoanele rămase au dreptul la pensie de urmaş, ori nu au acest drept.
Dacă cei îndreptăţiţi la despăgubiri au dreptul la pensie de urmaş, aceştia au obligaţia să se adreseze mai întâi autorităţilor, pentru stabilirea pensiei de urmaş şi numai dacă pensia nu acoperă integral prejudiciul încercat prin pierderea susţinătorului, pot sesiza instanţa civilă printr-o acţiune întemeiată prin disp. art. 998 - 999 C. civ., pentru obţinerea despăgubirilor complementare.
În raport de prevederile art. 86 şi urm. C. fam., este în afara oricărui dubiu că au vocaţie de a cere despăgubiri persoana/persoanele care primeau efectiv întreţinere de la defunct, sau care, deşi nu primeau efectiv întreţinere, îndeplineau, la data decesului, condiţiile cerute de C. fam. pentru a obţine întreţinere.
Nu au dreptul la despăgubiri persoanele care nu întrunesc la data decesului condiţia de a se afla în nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă din cauza incapacităţii de a munci (art. 86 alin. (2) C. fam.).
În cauza de faţă nu s-a făcut dovada că reclamanţii şi intervenientele se aflau în întreţinerea defunctului la data decesului, toţi descendenţii acestuia fiind majori la acea dată, şi nici nu s-a făcut dovada incapacităţii de muncă a vreunuia dintre aceştia.
În plus, după cum just a reţinut şi instanţa de fond, suma de 191.760 lei solicitată prin cererea modificatoare nu reprezintă un prejudiciu cert, nici sub aspectul existenţei, nici sub aspectul posibilităţii de evaluare, din perspectiva cuantumului şi a duratei în timp.
Prin decizia civilă nr. 66 din 6 iunie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de către apelanţii reclamanţi R.D. şi S.M. şi de apelanţii intervenienţi R.E. şi G.I., împotriva sentinţei civile nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 10790/118/2011, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D.M., H.S., B.S. şi SC L.C.R. SA, ca nefondat.
Excepţiile nulităţii apelului şi a lipsei calităţii de reprezentant, nu au mai fost analizate, părţile renunţând la acestea.
Curtea a reţinut că prima instanţă a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, concluzionând că cererea reclamanţilor apelanţi este admisibilă şi nu există autoritate de lucru judecat întrucât în prezenta cauză reclamanţii apelanţi şi intervenienţii solicită o sumă de bani care nu a făcut obiectul cercetării în faţa instanţei penale, respectiv beneficiul nerealizat, constând în salariul pe care l-ar fi primit defunctul până la pensionare.
Modul de soluţionare a acestor excepţii nu a fost criticat de intimaţi în cadrul unui apel. De asemenea, prin întâmpinare au fost formulate apărări ce privesc soluţia pronunţată în fondul cauzei.
În speţă este necontestat faptul că apelanţii din prezenta cauză s-au constituit părţi civile în Dosarul penal cu nr. 5144/256/2008 şi au fost despăgubiţi irevocabil cu următoarele sume de bani:
- câte 10.000 lei R.E. şi G.I. cu titlu de daune materiale :
- suma de 50.000 lei R.E. cu titlu de daune morale;
- câte 20.000 lei G.I., R.D. şi S.M. cu titlu de daune morale.
Instanţa penală a analizat calitatea fiecăruia de îndreptăţit la despăgubiri, astfel că în prezenta cauză nu sunt relevante susţinerile intimaţilor referitoare la aflarea sau nu în întreţinerea defunctului a reclamantului apelant R.D. sau cele referitoare la soţia defunctului, raportate desigur la data decesului.
Trebuie subliniat, tot în privinţa vocaţiei apelanţilor, că practica a admis că sunt datorate despăgubiri ca urmare a vătămării unui interes şi în situaţia în care defunctul întreţinea o persoană fără să aibă această obligaţie.
Obiectul prezentei cauze îl constituie un presupus „beneficiu nerealizat” al defunctului, constând în contravaloarea salariului pe care l-ar fi primit acesta până la pensionare. Apelanţii şi-au motivat acţiunea prin aceea că, în cazul răspunderii civile delictuale se datorează atât prejudiciul efectiv cât şi beneficiul nerealizat, previzibil sau neprevizibil. În opinia lor, prin acţiunea penală au obţinut prejudiciul efectiv suferit iar prin prezenta acţiune solicită beneficiul nerealizat.
În cazurile în care se acordă despăgubiri persoanelor aflate în întreţinere în cazul decesului întreţinătorului ca urmare a unei fapte ilicite, nu putem vorbi de „prejudiciu nerealizat” în sensul definit de către legea civilă.
Persoanele îndreptăţite au dreptul la daunele materiale suportate la care se adaugă daune morale menite să asigure confortul avut în timpul vieţii întreţinătorului.
În speţă, instanţa penală a analizat prejudiciul efectiv suferit prin deces, stabilind în acest sens daunele materiale - acestea constau în cheltuielile de înmormântare, eventuale cheltuieli de spitalizare, etc. şi a stabilit şi daunele morale, acestea fiind raportate, ca regulă, la nivelul de trai asigurat de către întreţinător.
O condiţie esenţială în cazul prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, este ca acesta să fie cert. Nu se poate confunda prejudiciul cert cu prejudiciul eventual. În cazul de faţă, apelanţii solicită un prejudiciu eventual, acesta depinzând de diverşi factori imposibil de identificat. Astfel, nu se cunoaşte dacă defunctul ar fi avut acelaşi loc de muncă până la pensionare şi cu acelaşi nivel salarial, nu se cunoaşte dacă nu ar fi murit anterior pensionării din diverse alte cauze etc.
Practica a stabilit în mod constant că în situaţii similare, când acţiunea civilă a fost soluţionată de instanţa penală, partea se poate adresa instanţei civile numai în cazul în care ulterior soluţionării acţiunii de către instanţa penală, se constată că paguba nu a fost integral reparată şi acest fapt rezultă din probe noi.
În speţă nu s-a invocat faptul că paguba nu a fost integral reparată (se solicită expres „beneficiul nerealizat al defunctului) şi nu s-a invocat probe noi, suma solicitată fiind cunoscută la momentul soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii R.D. şi S.M. şi intervenientele R.E. şi G.I., fără a încadra în drept motivele de recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă suplimentarea daunelor materiale deja acordate de către instanţa penală.
Instanţa penală a dispus numai asupra daunelor materiale reprezentate de cheltuielile de înmormântare şi asupra daunelor morale, nepronunţându-se asupra beneficiului nerealizat de către autor şi care se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost obţinute de acesta, până la vârsta pensionării, respectiv drepturile salariale.
Greşit au reţinut instanţele că nu au făcut dovada că se aflau în întreţinerea autorului la data decesului, R.D. fiind elev iar ceilalţi depindeau în mod real de veniturile realizate de defunct.
Prejudiciul produs este unul cert, făcându-se dovada drepturilor salariale încasate lunar iar faptul că au capacitate de muncă nu are relevanţă sub aspectul reparării pagubei.
Intimaţii-pârâţi D.M. şi B.S. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului.
SC L.C.R. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Excepţia nulităţii recursului este nefondată.
Motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate vizează greşita interpretare şi aplicare a legii în ce priveşte noţiunea de prejudiciu material şi calitatea de persoane îndreptăţite a obţine repararea acestuia.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prejudiciul, ca element al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
Prejudiciul trebuie să fie întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv recunoscut de lege sau al unui interes, care nu alcătuieşte un drept subiectiv.
Pentru ca prejudiciul, astfel cum a fost definit mai înainte să fie susceptibil de reparare trebuie însă să fie cert şi să nu fi fost încă reparat.
Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta să fie sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
Dacă prejudiciul actual este prejudiciul deja produs la data la care se pretinde repararea lui, prejudiciul viitor este acela, care, deşi nu s-a produs încă, este sigură că se va produce în viitor, el fiind, astfel, şi susceptibil de evaluare.
Prejudiciul viitor, care este cert, nu trebuie confundat însă cu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine şi deci nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Este un simplu prejudiciu eventual prejudiciul invocat de succesorii victimei şi, care la data decesului, nu întruneau condiţiile pentru primirea unei pensii de întreţinere.
Simpla invocare de către aceştia că în viitor ar fi beneficiat de salariile încasate de către defunct până la pensionare, reprezintă o simplă eventualitate care nu poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor.
Succesorii victimei, trebuie să întrunească, la data decesului, condiţia care determină însăşi naşterea dreptului la întreţinere şi anume aceea de a se afla în stare de nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci.
Succesorii, aflaţi în întreţinerea victimei, majori şi apţi de muncă, nu pot pretinde că pe viitor să li se asigure de către cel vinovat de moartea victimei aceleaşi condiţii pe care le aveau în timpul vieţii celui care presta întreţinerea, fără să se încadreze sau să se afle în situaţia de excepţie în sensul că se află în continuarea de studii, până la terminarea acestora şi fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Salariile pe care victima le-ar fi putut încasa până la data pensionării, dacă nu ar fi intervenit evenimentul decesului, nu reprezintă un prejudiciu cert ci un prejudiciu eventual, deoarece depinde de diverşi factori imposibil de identificat şi nici nu poate fi evaluat.
Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu cert şi nici dovada că reclamanţilor li s-a încălcat vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim, în mod fondat a fost respinsă acţiunea.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge excepţia nulităţii recursului şi recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii - pârâţi D.M. şi B.S.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.D. şi S.M. şi de intervenientele R.E. şi G.I. împotriva deciziei nr. 66 din 06 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 378/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 382/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
