ICCJ. Decizia nr. 354/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 354/2014
Dosar nr. 7116/3/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 90/ A din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC K.R. SC S. împotriva sentinţei civile nr. 1535 din 19 septembrie 2012 pronunţară de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimatul- reclamant C.R.A.D.A.I.C., dispunând după cum urmează:
Modificarea, în parte, a sentinţei, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la 28.11.2012, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Menţinerea dispoziţiei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Obligarea intimatei-reclamante la plata către apelanta-pârâtă ci sumei de 19.615,65 lei, cu titlu de cheltuielile de judecată efectuate ta fond şi în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ulterior precizată, reclamantul C.R.A.D.A.I.C. a chemat în judecată pe pârâta SC K.R. SC, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care:
- să fie obligată pârâta la piaţa sumei de 127.038 lei, din care 102.450 lei remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în perioada 01 iulie 2008-31 decembrie 2009, în incinta punctelor de lucru pe care Ie administrează, respectiv 39 de magazine tip hipermarket declarate la C.R.A.D.A.I.C. şi 24.588 lei TVA de 24%;
- să fie obligată pârâta ia plata sumei de 6.696 lei, din care 5.400 iei remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în 3 magazine de tip hipermarket nedeclarate de pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 decembrie 2009 şi 1.296 lei TVA de 24%;
- să fie obligată pârâta la plata sumei de 109.408,05 lei penalităţi de întârziere, calculate până la data de 31 mai 2011, din care 104.818,05 Iei pentru cele 39 de magazine declarate şi 4.590 lei pentru cele 3 magazine nedeclarate;
- să se dispună actualizarea sumelor datorate, cu indicele de inflaţie, de la data pronunţării sentinţei, până la data plăţii efective;
- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că obligaţia de plată a fost recunoscută de pârâtă, care a depus toate documentele necesare pentru obţinerea autorizaţiilor/ licenţe neexclusive din partea sa, reprezentări tui societăţii semnând declaraţia nr. 8714 din 21 noiembrie 2005 (declaraţie pe proprie răspundere), cât şi autorizaţiile/licenţe neexclusive nr. 8713 din 08 noiembrie 2005 şi nr. 3274 din 27 martie 2006 pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Reclamanta a emis ulterior acte adiţionale de prelungire a autorizaţiilor/licenţe neexclusive, cu anexe care cuprind informaţii privind puncte de lucru nou înfiinţate, iar în baza acestora s-au emis facturi fiscale pentru perioada 01 octombrie 2005-30 iunie 2008, recunoscute şi achitate de pârâtă la termen.
Prin sentinţa civilă nr. 1535 din 19 septembrie 2012 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
A fost admisă cererea, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 130.758 lei reprezentând remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor de către pârâtă în perioada 01 iulie 2008 - 31 decembrie 2009, cu TVA inclus, şi a penalităţilor de întârziere, în sumă de 116.204 lei.
A fost respins, ca neîntemeiat, ultimul capăt de cerere.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.249,3 lei.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:
a. Cu privire ia legitimarea procesuală activă.
Reclamanta are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, înfiinţată ca persoană juridică - asociaţie, cu avizul (Decizia nr. 4/1997) O.R.D.A., aşa cum se prevede prin Legea nr.8/1996, modificată, ia art. 124-127.
Legea nr. 8/1996 şi decizia nr. 399/2006 îi conferă calitate procesuală activă, având în vedere că anumite categorii de drepturi de autor sau conexe titularii drepturilor nu le pot exercita individual, ci este obligatorie gestiunea colectivă prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, aşa cum este C.R.A.D.A.I.C. - art. 1231 din lege prevede categoriile de drepturi pentru care este obligatorie gestiunea colectivă, printre care, la lit. f), dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, stipulând şi că pentru aceste categorii de drepturi organismele de gestiune colectivă li reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat. Mandatul acordat de titularii de drepturi, membri ai C.R.A.D.A.I.C., este astfel extins şi asupra nemembrilor, artişti români sau străini, aşa cum se prevede art. 146 lit. d) din legea română şi art. 12 al Convenţiei de la Roma - acest ultim articol prevăzând că atunci „când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere este folosită în mod direct pentru orice fel de radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare publică către public, cel care o foloseşte va plăti artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor de fonograme ori ambilor o remuneraţie echitabilă ” .
Dacă sumele de bani colectate se cuvin unor artişti interpreţi străini, aceste sume urmează a fi transmise organismului de gestiune colectivă din ţara respectivă, cu care C.R.A.D.A.I.C. a încheiat contract de colaborare, în speţă organismul de gestiune colectivă pentru artiştii interpreţi din Germania fiind GVL, care nu are legătură cu organismul indicat de pârâtă, respectiv G.E.M.Ă. - cu privire la care a depus anexe privind titlurile muzicale care nu sunt în repertoriul său.
Întrucât gestiunea colectivă a drepturilor de autor sau conexe, în anumite cazuri prevăzute expres de lege - cum este cazul comunicării publice - este obligatorie, sunt întemeiate susţinerile reclamantei privind faptul că nu este obligat să depună lista cu artiştii interpreţi care sunt membrii, repertoriul fiecărui organism de gestiune colectivă fiind raportat ia O.R.D.A. anual, actualizat, în temeiul art. 135 din Legea nr. 8/1996 modificată. Reclamanta a încheiat, cu privire la artiştii străini din Germania, un acord cu GVL, societatea artiştilor interpreţi sau executanţi din această ţară, neavând nici un raport juridic cu societatea autorilor de muzică din Germania, respectiv G.E.M.Ă., la care a făcut trimitere pârâta din cauză.
b. În ceea ce priveşte fondul cauzei.
Potrivit prevederilor de la art. 98 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost. modificată prin Legea nr. 285/2004 şi O.U.G. nr. 123/2005, artiştii interpreţi sau executanţi au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice fixarea interpretării sau execuţiilor, reproducerea, distribuirea, închirierea, împrumutul, importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau execuţiei fixate, punerea ia dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei fixate, aşa încât publicul să o poată accesa în orice loc şi orice moment ales, precum şi retransmiterea prin cablu a interpretării sau execuţiei. La acelaşi articol, la lit. g se prevede dreptul conex al acestor titulari de a autoriza radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau execuţiei.
Pentru felul de utilizare a prestaţiilor artistice menţionate sunt prevăzute remuneraţii în Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniu! audiovizual.
Pârâta este utilizator în sensul metodologiei, având spaţii de felul celor reglementate în metodologie, a semnat declaraţii pe proprie răspundere şi autorizaţii licenţe neexclusive emise de reclamant în vederea calculării remuneraţiei datorate, dar a achitat sumele datorate doar până în anul 2008.
în contractul încheiat de pârâtă cu R.P. se menţionează că aceasta „va produce pentru K. un format specific de instore Radio cu muzică care nu necesită licenţă.” Acest înscris atestă faptul că pârâta comunică public fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora, încadrându-se astfel în dispoziţiile legale citate mai înainte.
Licenţa la care se referă contractul reprezintă licenţa acordată de C.N.A., aşa cum a susţinut reclamanta, iar împrejurarea că pârâta nu are nevoie de licenţă pentru produsul furnizat de R.P. nu o exonerează de plata remuneraţiei echitabile pentru comunicare publică datorată artiştilor interpreţi, remuneraţie reglementată şi de art. 12 din Convenţia de la Roma, ce prevede că legislaţia naţională poate stabili condiţiile repartizării acestei remuneraţii.
Chiar dacă artiştii interpreţi titulari de drepturi ar cesiona drepturile lor privind comunicarea publică sau ar renunţa la ele, astfel de convenţii nu ar fi valabile întrucât gestiunea colectivă a drepturilor este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 1231din lege.
Reclamanta a solicitat sumele de bani datorate cu titlu de remuneraţie echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor, iar nu pentru radiodifuzare, pârâta făcând parte dintre utilizatorii care deţin spaţii comerciale şi comunică public fonograme în scop ambiental. Anexa Ia contractul încheiat de pârâtă, care cuprinde titlurile fonogramelor comunicate public în magazinele K., se referă la titularii de drepturi pentru muzică, membrii ia G., iar nu la artiştii interpreţi sau executanţi membrii al GVL (pentru artişti şi producători de fonograme).
De asemenea, înscrisurile emise de R.P. (către K., U.C.M.R. A.D.A. etc.) se referă la drepturile de autor pentru muzică şi nu sunt relevante în cauză.
Este neîntemeiat capătul de cerere privind actualizarea sumei, având în vedere că în situaţia în care reclamanta este nevoită să execute silit hotărârea instanţei de judecată, executorul judecătoresc poate proceda la actualizarea sumei în cadrul dosarului de executare silită.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta trebuie să suporte cheltuielile efectuate de reclamantă,conform dovezilor de la dosar.
Prin încheierea pronunţată la data de 28 noiembrie 2012 a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 1535/2012, în sensul menţionării cheltuielilor de judecată în suma de 12.249,3 lei.
Cu privire la apelul declarai de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea a reţinut următoarele:
I. Raportai la coordonatele acţiunii, calitatea procesuală activă este justificată, dar pentru alte considerente decât cele reţinute în sentinţă.
Problema calităţii procesuale active este una care se circumscrie condiţiilor cerute pentru exerciţiul acţiunii civile şl se impune a fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 109 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia „oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.
În speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant, în calitate de organism de gestiune colectivă îndreptăţit să colecteze remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial de către pârâta Kaufland România SCS în magazinele pe care le deţine, pretinzând că are calitate de mandatar al titularilor drepturilor conexe pentru care se solicită respectiva remuneraţie, aferentă unor drepturi supuse gestiunii colective obligatorii.
În condiţiile în care, prin cererea astfel formulată, reclamantul a pretins că deţine un mandat legal din partea titularilor de drepturi conexe dreptului de autor spre a colecta aceste remuneraţii şi, pe de altă parte, prin art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se stabileşte că „Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi ”, ţine de fondul pretenţiei astfel deduse judecăţii problema calificării drepturilor (a căror valorificare se urmăreşte) ca fiind din categoria celor pentru care legiuitorul a impus gestiunea colectivă obligatorie, ori a celor pentru care gestiunea colectivă are numai un caracter facultativ. Dezlegarea chestiunii referitoare la natura - legală ori convenţională - a mandatului cerut pentru gestionarea colectivă a drepturilor care fac obiectul litigiului poate fi realizată numai subsecvent soluţionării menţionatelor aspecte care privesc fondul pricinii, astfel că nu poate fi realizată în coordonatele excepţiei (lipsei calităţii procesuale active) care priveşte una dintre condiţiile de exerciţiu al acţiunii civile.
Pe de altă parte, argumentele evocate de pârâta-apelantă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active (şt reiterate în aceleaşi coordonate prin cererea de apel) au ca situaţie premisă lipsa dreptului artiştilor interpreţi străini de a încasa remuneraţia pretinsă de reclamantă (în calitate de reprezentant al titularilor acestor drepturi conexe dreptului de autor) ca urmare a faptului că „în speţă, artiştii interpreţi au renunţat la drepturile lor patrimoniale în favoarea R.P., care difuzează fonograme ce nu necesită licenţă" şi că „aceşti artişti interpreţi nu sunt reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă din Germania”.
Or, astfel de argumente ţin de fondul cauzei, pentru că ele privesc tocmai stabilirea temeiniciei dreptului a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea promovată de reclamantă.
2. Este fondată critica prin care apelanta susţine că este eronată constatarea primei instanţe în sensul că anexa la contractul încheiat între K. România SCS şi R.P. G. se referă la titularii de drepturi pentru muzică, membri G., iar nu la artiştii interpreţi sau executanţi membri ai GVL.
Respectiva anexă, depusă la filele 105-111 din dosarul de fond, conţine referiri la titlul piesei muzicale şi ia interpretul acesteia, neregăsindu-se în aceasta vreo menţiune care să justifice constatarea făcută de instanţă în termenii menţionaţi.
În ce priveşte înscrisurile eliberate de G., apelanta însăşi precizează că această entitate este organismul care are atribuţia gestionării colective a drepturilor de autor din domeniul muzical („drepturile compozitorilor") în Germania, astfel că acestea nu puteau primi vreo relevanţă în ce priveşte determinarea repertoriului gestionat de GVL (organismul care gestionează colectiv drepturile artiştilor interpreţi în acelaşi stat). Faptul că persoanele menţionate în înscrisurile care emană de Ia G. nu se regăsesc în evidenţele acestei entităţi nu poate fundamenta o constatare în sensul că drepturile lor se regăsesc sau nu în categoria celor gestionate colectiv de GVL.
Dintr-o altă perspectivă, relevant în speţă este faptul că intimatul reclamant urmăreşte valorificarea unor drepturi care aparţin unor titulari (interpreţi) străini.
Pentru a-şi justifica dreptul de a formula aceste pretenţii, intimatul reclamant a susţinut că remuneraţiile a căror valorificare o solicită corespund unor drepturi ce intră în sfera gestiunii colective obligatorii, potrivit art. 1231 din Legea nr. 8/1996 şi este, în acest sens, titularul unui mandat legal extins de gestiune.
Nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de apel intimatul reclamant nu a susţinut că ar fi îndreptăţit să colecteze aceste remuneraţii în temeiul acordului de reciprocitate încheiat cu organismul de gestiune colectivă cu atribuţii similare din Germania - GVL. La judecata cauzei în fond, acest acord a fost depus cu titlu de probă încuviinţată pârâtei relativ la apărările susţinute prin întâmpinare, iar în faţa instanţei de apel intimatul a precizat expres că a depus acest contract pentru a dovedi netemeinicia unor susţineri ale pârâtei, respectiv că „organismul de gestiune colectivă C.R.A.D.A.I.C. nu are şi nu trebuie să aibă raporturi juridice cu G., aceasta fiind o societate de gestiune colectivă pentru drepturile de autor în Germania”.
Cetăţenia străină a titularilor de drepturi conexe dreptului de autor (interpreţii) pe seama cărora reclamantul a formulat pretenţiile ce fac obiectul litigiului pendinte constituie un aspect necontestat de părţi şi atrage incidenţa prevederilor art. 146 şi 147 din Legea nr. 8/1996.
Din normele juridice enunţate reiese faptul că intră în domeniul de aplicare a legii române acele interpretări ale artiştilor interpreţi care au loc pe teritoriul României, iar titularii de drepturi conexe ce sunt cetăţeni străini beneficiază de protecţia recunoscută prin această lege în aceleaşi condiţii cu cetăţenii români numai în absenţa unor tratate, convenţii sau acorduri internaţionale la care România este parte, iar tratamentul ce le poate fi acordat (în lipsa instrumentelor internaţionale menţionate) este egal cu cei recunoscut cetăţenilor români doar sub condiţia ca aceştia din urmă să beneficieze, la rândul lor, de un tratament similar în statele respective.
Reclamând remuneraţiile aferente drepturilor conexe cuvenite interpreţilor pieselor muzicale utilizate de pârâta apelantă sub forma difuzării lor în incinta punctelor de lucru pe care le deţine, CRED1DAM a invocat prevederile legii române.
Pentru a stabili temeinicia pretenţiilor astfel formulate de reclamant, prima instanţă a făcut aplicarea reglementării naţionale, reţinând totodată şi incidenţa prevederilor art. 12 din Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi şi executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma în anul 1961.
Cum România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 76/1998, în temeiul art.147 teza 1 din Legea nr. 8/1996 reglementarea din conţinutul ei constituie baza normativă în raport de care se impunea a fi analizate pretenţiile reclamantului.
Potrivit art. 12 din Convenţie „Când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o foloseşte va plăti artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor de fonograme sau ambilor o remuneraţie echitabilă şi unică. Legislaţia naţională poate, în lipsa unei înţelegeri între cei interesaţi, să stabilească condiţiile repartizării acestei remuneraţii”.
Această reglementare se regăseşte însă în contextul prevederilor care se referă la protecţia recunoscută producătorilor de fonograme (art. 10-12 din Convenţie), iar trimiterea făcută la legislaţia naţională, în legătură cu modalitatea de repartizare a remuneraţiei aferente utilizării fonogramei, priveşte repartizarea acesteia între producători şi artiştii interpreţi ori executanţi, şi nicidecum o repartizare ce ar putea fi făcută de organismul de gestiune colectivă mandatat de titularii de drepturi conexe - astfel cum a fost interpretat de instanţa fondului.
Relevante în privinţa drepturilor recunoscute artiştilor interpreţi şi executanţi sunt prevederile art. 4, 5 şi 8 din Convenţie, iar potrivit celui din urmă articol, „Oricare stat contractant poate, prin legislaţia sa naţională, să stabilească modalităţile prin care artiştii interpreţi sau executanţi vor fi reprezentaţi, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor lor, când un număr mai mare dintre ei participă ia aceeaşi execuţie”.
Raportat la aceste reglementări, legea naţională (nr. 8/1996) devine legea aplicabilă în situaţia analizată în speţă, fiind vorba de piese muzicale care, prin natura lor, implică participarea unui număr mai mare de interpreţi (instrumentişti, vocal, etc.).
Din perspectiva legii naţionale, se impune a fi avut în vedere petitul cererii de chemare în judecată, conform, căruia remuneraţia solicitată de reclamant este aferentă drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi derivate din „comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor de lucru pe care le administrează
Nici cererea de chemare în judecată şi nici precizările ulterior depuse nu conţin vreo referire la cadrul legal pe care a fost fundamental demersul judiciar pe care reclamantul l-a iniţiat în calitate de reprezentant al titularilor de drepturi conexe.
Numai prin întâmpinarea formulată în etapa apelului, intimatul reclamam a invocat expres prevederile art. 123 lit. f) din Legea nr. 8/1996, ca reprezentând fundamentul legal ai dreptului său de a solicita pârâtei apelante plata remuneraţiilor echitabile pentru utilizarea prestaţiilor artiştilor interpreţi şi executanţi străini care se regăsesc în anexa contractului încheiat între K. România SCS şi R.P. (cu sediul în Germania).
Art. 123 alin. f) din Legea 8/1996 - pe care şi prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a cererii astfel formulate de reclamant - prevede că: „(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscui artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora", iar potrivit alin. (2) al aceleaşi norme „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (j), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat ” .
În speţă, pretenţiile reclamantei vizează remuneraţia echitabilă pentru utilizarea (comunicarea publică) a unor fonograme (ori reproduceri ale acestora) publicate în scop comercial.
O atare situaţie îşi găseşte reglementare în dispoziţiile art. 123 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, potrivit cu care: „Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: (...) f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora”.
Cel de-al doilea alineat al acestui articol prevede că „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, (...).
În raport de reglementarea expresă din cuprinsul art. 1232 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, plasarea dreptului artiştilor interpreţi şi executanţi la remuneraţie echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial în categoria celor pentru care este recunoscut un mandat legai extins în favoarea organismelor de gestiune colectivă nu s~ar putea face decât cu încălcarea acestei norme, dar şi cu neobservarea principiului general de drept care impune stricta interpretare a excepţiilor.
În consecinţă, prima instanţă a reţinut în mod eronat temeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă pe seama artiştilor interpreţi şi executanţi străini, ale căror prestaţii au fost comunicate public sub tomna fonogramelor publicate în scop comercial, în condiţiile în care acest tip de utilizare nu îi conferă calitatea - derivată din dispoziţia legii - de mandatar îndreptăţit să exercite, în temeiul art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile conexe ale titularilor menţionaţi.
Faţă de concluzia astfel reţinută cu privire la lipsa de temeinicie a dreptului subiectiv pretins de reclamantul intimat şi în absenţa unei cereri formulate de titularii de drepturi conexe arătaţi mai sus pentru valorificarea dreptului la remuneraţia echitabilă, nu există premisele necesare analizării efectelor pe care le-ar produce contractul încheiat între R.P. din Germania şi K.R.S.C.S. în privinţa obligaţiei acesteia din urmă de a plăti respectivele remuneraţii.
Urmare respingerii astfel a acţiunii, în temeiul art. 274 din C. proc. civ. se impune a fi admisă cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi ( C.R.A.D.A.I.C.), criticând-o pentru următoarele motive, în susţinerea cărora a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
1. Se ignoră complet acordul bilateral încheiat între reclamant şi GVL, cu scopul schimbului de remuneraţii şi informaţii referitoare la artiştii interpreţi ale căror prestaţii artistice sunt utilizate pe teritoriul Germaniei şi pe teritoriul României.
Acest acord bilateral dovedeşte colaborarea dintre cele două instituţii privind schimbul de remuneraţii cuvenite membrilor şi a fost folosit pentru a demonstra că reclamantul nu are şi nu trebuie să aibă raporturi juridice cu G., aceasta fiind o societate de gestiune colectivă pentru dreptul de autor din Germania, cum se şi reţine de instanţă, contrar celor susţinute de pârâtă.
Acordul bilateral (sau anexele acestuia cu artiştii străini reprezentaţi de GVL) încheiat cu GVL nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei cauze deoarece, potrivii art. 1231alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, gestiunea colectivă este obligatorie pentru comunicarea publică a fonogramelor, iar mandatul său este unul legai extins - colectarea drepturilor făcându-se atât pentru membri, cât şi pentru nemembri, artişti români sau străini - ceea ce face ca nici susţinerile intimatei-pârâte referitoare la necesitatea depunerii anexei acordului bilateral (respectiv baza de date cu artiştii pentru care cele două organisme de gestiune colectivă fac schimb de informaţii, bază de date confidenţială) să nu se justifice.
2. În ceea ce priveşte tipul gestiunii, în mod greşit s-a apreciat că pretenţiile formulate se supun gestiunii colective facultative, respectiv art. 1231 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, trecându-se totodată şi peste prevederile Convenţiei de la Roma.
Pentru fonograme gestiunea colectivă este obligatorie, în condiţiile art. 1231alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care se referă la dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică, în vreme ce în alin. (2) se menţionează că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat - ce îl conferă un mandat legal extins.
Acesta este şi sensul prevederilor Convenţiei internaţionale pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961 - art. 12 prevăzând că atunci când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru orice fel de radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o foloseşte va plăti artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor ele fonograme sau ambilor remuneraţie echitabilă.
În cazul comunicării fonogramelor publicate în scop comercial, reclamantul este mandatar al artiştilor interpreţi sau executanţi, acţionând în baza unul mandat legal extins instituit de art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Nu există o prevedere legală expresă care să oblige organismele de gestiune colectiva să depună lista artiştilor interpreţi ale căror prestaţii artistice sunt comunicate public, indiferent dacă aceştia sunt artişti români sau artişti străini, membrii direcţi sau indirecţi. De altfel, art. 146 lit. d) din Legea nr. 8/1996 se referă la interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi care au loc pe teritoriul României, fără a face deci distincţie între artiştii români şl artiştii străini, membri direcţi sau indirecţi, în această situaţie se află artiştii străini ale căror prestaţii artistice sunt comunicate public în Incinta spaţiilor pe care pârâta ie administrează.
Obligaţia de a depune lista artiştilor ale căror prestaţii artistice sunt comunicate public este instituită de art. 130 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în sarcina utilizatorilor, sarcina probei fiind răsturnată.
Potrivit Legii nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, repertoriul actualizat este raportat la O.R.D.A., conform art. 135, până la data de 31 martie a anului următor pentru cel pentru care se face raportarea, iar repertoriul gestionat este o bază de date cu caracter personal protejată de Legea nr. 677/2001.
Gestiunea colectivă facultativă a remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor este practic imposibilă, deoarece un utilizator care comunică public fonograme în incinta spaţiilor pe care le administrează nu poate să obţină autorizaţie în mod individual de la toţi artiştii ale căror prestaţii le comunică public, iar, în plus, potrivit art. 112 din Legea nr. 8/1996 „în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remuneraţie obligatorie (respectiv remuneraţia prevăzută la art. 106"), aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează”.
Prin urmare, este greşită încadrarea pretenţiilor pe care le-a formulat în categoria celor ce intră sub regimul reglementat de art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu atât mai mult cu cât Convenţia de la Roma nu face distincţie între categoriile de fonograme (după cum acestea sunt de comerţ sau publicate în scop comercial).
3. Motivele pe care se sprijină decizia sunt contradictorii şi străine de natura pricinii.
Deşi se apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost corect respinsă de instanţa de fond, totuşi, analizându-se pe fond cauza, se respinge acţiunea apreciindu-se că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1231din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Contractul încheiat între pârâtă şi Radio Point Of Sale G. nu a fost analizat cu atenţie de instanţa de apel, acesta neputând să o exonereze pe pârâtă de la plată - detailându-se argumentele care susţin această critică.
4. Cheltuielile de judecată au fost acordate de instanţa de apel integral, deşi apelul a fast admis în parte, cu indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pârâta-intimată a formulat întâmpinare prin care a răspuns criticilor formulate, arătând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 123" alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 în condiţiile în care se solicită remuneraţia aferentă utilizării unor fonograme publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, decizia nu cuprinde motive contradictorii, iar în ceea ce priveşte contractul încheiat cu R.P. G. instanţa de apel a apreciat că nu mai este necesar a fi analizat.
Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare ia aceeaşi instanţă de apel, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, gestiunea colectivă este obligatorie sau facultativă, în funcţie de natura drepturilor pretins a fi încălcate.
Astfel, art. 1235 alin. (1), introdus prin Legea nr. 285/2004, impune gestiune colectivă obligatorie pentru exercitarea unor drepturi, printre care, la lit. f), dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora; în al doilea alineat al articolului se prevede că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) (printre care deci şi cel de la lit. f), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.
Art. 1235alin. (1) prevede că pot fi gestionate colectiv mai multe drepturi, printre care, la lit. f), dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora - normă legală introdusă prin O.U.G. nr. 123/2005. Potrivit celui de-al doilea alineat t pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta a acţionat în baza unui mandat legal extins, intrând sub protecţia art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (lit. f)), care reglementează gestiunea colectivă obligatorie, şi art. 12 din Convenţia de la Roma.
Instanţa de apel a schimbat sentinţa primei instanţe cu motivarea ca în condiţiile în care în faţa primei instanţe reclamanta a solicitat obligarea la plata remuneraţiei cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor de lucru pe care pârâta le administrează, devine incident art. 1232alin. lit. f) din lege, ce instituie o gestiunea colectivă facultativă, iar în lipsa unor cereri formulate de titularii de drepturi conexe nu are temei dreptul subiectiv pretins de reclamanta-recurentă.
instanţa nu era ţinută de calificarea data de reclamantă fonogramelor pentru care a solicitat plata remuneraţiei, ci trebuia să facă o calificare a acestora, cu consecinţa determinării şi a naturii gestiunii colective, obligatorii sau facultative.
Distincţia între cele două categorii de fonograme nu a fost făcută nici de către reclamanta-recurentă, care Inclusiv în cadrul recursului include fonogramele publicate în scop comercial sub protecţia art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (lit. f)) şi, astfel, sub regimul gestiunii colective obligatorii.
Cum o astfel de analiză, necesară în stabilirea dreptului reclamantei de formulare a acţiunii, impune şi verificări de fapt, incompatibile cu judecata în recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., urmează să se dispună admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare - cu aplicarea art. 304 pct. 5 (coroborat cu art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ) şi art. 314 C. proc. civ.
Reclamanta-recurentă face referire la Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi şi executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma în anul 1961, deplasând problema în discuţie ia cea privind lipsa din Convenţie a distincţiei dintre cele două tipuri de fonograme.
Numai că ceea ce se discută este calitatea de mandatar al titularilor de drepturi conexe, titulari pentru care se recunoaşte dreptul la remuneraţie prin art. 12 din Convenţie, iar instanţa de apel a constatat, argumentat, că sub acest aspect acţiunea intră sub regimul legii naţionale, potrivit dispoziţiilor apreciate ca fiind relevante din Convenţie - fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Pe de altă parte, norma din Convenţie face referire la categoria de fonograme pentru care legea română instituie gestiunea colectivă facultativă.
2. Considerentele deciziei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a atrage incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Argumentele pentru care s-a confirmat sentinţa sub acest aspect sunt diferite, concluzionându-se în final că aspectul pus în discuţie ţine de fondul dreptului dedus judecăţii.
Critica referitoare ia faptul că nu a fost analizat cu atenţie de instanţa de apel contractul încheiat între pârâtă şi Radio Point Of Sale G. nu se circumscrie motivului de recurs sub care a fost formulată. Oricum, instanţa de apei a reţinut în motivarea deciziei că faţă de concluzia referitoare la lipsa de temeinicie a dreptului subiectiv pretins de reclamantul intimat nu există premisele necesare analizării efectelor pe care le-ar produce contractul încheiat între R.P. din Germania şi Kaufland România SCS în privinţa obligaţiei acesteia din urmă de a plăti respectivele remuneraţii.
3. Apărarea din cadru! primei critici de recurs, pe lângă faptul că este contradictorie, este înlăturată chiar de reclamanta - recurentă, care susţine că drepturile sunt solicitate în temeiul mandatului conferit de gestiunea colectivă obligatorie.
În considerarea argumentelor mai sus arătate sub pct. 1, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel - care va avea în vedere la rejudecare şi celelalte critici formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de reclamantul C.R.A.D.A.I.C. împotriva deciziei nr.90/ A din data de 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 351/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 360/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
