ICCJ. Decizia nr. 360/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 360/2014
Dosar nr. 11235/3/2012
Şedinţa publică din 4 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 aprilie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul N.M., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce urmează a pronunţa să constate că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, în baza adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012, conform notificării ANV din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii fig. comunitare din 19 iulie 2004 şi mărcii internaţionale din 25 aprilie 2000; să dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaţionale menţionate; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06 martie 3012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii sale de intervenţie, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reţinut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 5 genţi de damă ce poartă fără drept semne identice sau similare mărcii figurative comunitare din 19 iulie 2004 şi mărcii internaţionale din 25 aprilie 2000. Produsele reţinute în aeroportul Otopeni Ilfov au fost introduse pe teritoriul României de către pârâtul N.M.
Reclamanta a mai susţinut că mărcile enumerate reprezintă mărci înregistrate ale companiei B.L., cu protecţie pe teritoriul României, pentru clasa de produse 18 care include genţi, conform certificatelor de înregistrare, importul şi comercializarea neautorizată de către pârât a produselor ce poartă însemne identice sau similare mărcilor aducând atingere drepturilor exclusive ale reclamantei.
În drept, s-au invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 2235 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele.
Reclamanta este titularul drepturilor exclusiv asupra mărcilor înregistrate internaţional şi comunitar figurative din 19 iulie 2004 şi din 25 aprilie 2000, beneficiind astfel de drepturile exclusive conferite de lege titularului mărcii. Aşa fiind, s-a considerat că trebuie stabilit dacă sunt întrunite condiţiile pentru a reţine existenţa unei contrafaceri.
Instanţa a constatat că, în fapt, la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii reclamantei de intervenţie, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reţinut de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 5 produse genţi având însemne identice cu marca B. figurativă a reclamantei.
De asemenea, s-a reţinut de către instanţă că, deşi reclamanta a dovedit că este titularul unui drept exclusiv de proprietate intelectuală, nu a probat că pârâtul din cauză a dorit să efectueze importul produselor menţionate în adresa ANV (5 genţi) şi că introducerea lor în România avea ca scop comercializarea acestor produse. Dimpotrivă, pârâtul a dovedit faptul că are o familie numeroasă, conform înscrisurilor depuse la dosar, respectiv 9 persoane majore care au familii la rândul lor, produsele reţinute din bagajele pârâtului reprezentând probabil cadouri pentru familia pârâtului.
A mai constatat prima instanţă că legiuitorul a instituit o prezumţie absolută de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală la art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 344/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, prin operaţiunile vamale, nemaifiind necesar să se facă dovada riscului de confuzie sau a riscului de asociere. În cauză însă nu este vorba despre aceasta, ci despre împrejurarea nedovedită că pârâtul a importat cu intenţia de a comercializa bunurile care poartă semne identice sau similare mărcilor reclamantei. În acest sens, tribunalul a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 344/2005, conform cărora prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor.
Prin decizia civilă nr. 99/ A din 14 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.L., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a admis acţiunea, a constatat că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale în baza autorizaţiei de reţinere a bunurilor nr. 104 - 107 din 06 martie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare din 19 iulie 2004 şi internaţională din 25 aprilie 2000. A dispus interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor menţionate mai sus.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Critica pe care apelanta o aduce soluţiei pronunţate de prima instanţă vizează în esenţă aprecierea pe care acesta a făcut-o referitor la natura operaţiunii realizate de intimatul pârât şi având ca obiect bunuri protejate de mărcile al cărei titular este apelanta reclamantă şi, drept consecinţă, constatarea eronată a aplicabilităţii prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Curtea constată că susţinerile apelantei sunt întemeiate, prima instanţă reţinând corect în ce priveşte situaţia de fapt, că apelanta reclamantă este titular al drepturilor exclusive asupra mărcilor înregistrate internaţional şi comunitar menţionate în cerere, considerând, însă, fără temei că bunurile introduse în ţară de intimatul pârât se încadrează în situaţia la care face referire art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Potrivit textului legal menţionat, prevederile acestei legi (care stabileşte situaţiile şi condiţiile în care autorităţile vamale pot să intervină, prin reţinerea mărfurilor şi/sau suspendarea operaţiunii de vămuire, pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire) nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.
Sub un prim aspect, Curtea observă ca fiind justă susţinerea apelantei potrivit cu care aprecierea cu privire la caracterul comercial/necomercial al acţiunii intimatului pârât trebuie să se facă prin raportare nu numai la cantitatea de bunuri protejate prin marca al cărei titular este apelanta (cinci genţi), ci la totalitatea bunurilor aflate în posesia pârâtului (141 de produse), o atare apreciere nefiind echivalentă cu o depăşire a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a susţinut intimatul pârât.
Aceasta, întrucât situaţia de fapt este cea care rezultă pe baza probelor administrate la solicitarea părţilor şi numai pe baza acesteia şi prin încadrarea sa în ipoteza avută în vedere de textul de lege aplicabil este posibil a se determina dacă dreptul subiectiv pretins de reclamant a fost sau nu încălcat de pârât şi, deci, pot fi valorificate pretenţiile (obiectul) urmărite prin pornirea acţiunii civile.
Or, în cauză, ignorarea aspectului la care face referire apelanta, legat de numărul total al bunurilor aflate în bagajul pârâtului potrivit constatărilor autorităţilor vamale, ce trebuie avut în vedere pentru a stabili temeinicia susţinerile apelantei reclamante şi raportarea doar la cele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată ar echivala cu stabilirea eronată a situaţiei de fapt.
Împrejurarea că fiecare dintre titularii mărcilor cu care semnele existente asupra bunurilor descoperite asupra intimatului pârât erau similare ori identice a ales să acţioneze separat, prin sesizarea instanţelor de judecată cu cereri distincte, nu are relevanţă sub aspectul la care s-a făcut referire anterior.
Curtea constată că prima instanţă s-a raportat la situaţia de fapt astfel cum aceasta rezulta din înscrisurile de la dosar, însă a apreciat fără temei că activitatea intimatului pârât nu avea un caracter comercial, iar bunurile descoperite asupra intimatului pârât nu au fost achiziţionate în scop comercial, ci pentru a fi oferite drept cadouri membrilor familiei sale, deci se încadrau în ipoteza reglementată de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Chiar reţinând aspectul legat de numărul mare al membrilor familiei intimatului (care a susţinut că are şase copii majori, având la rândul lor familii, dar nu a depus la dosar decât certificatele de naştere la copiilor săi, născuţi din mai multe căsătorii) Curtea apreciază ca fiind, în mod evident neverosimilă afirmaţia acestuia privind destinaţia bunurilor reţinute de organele vamale, chiar prin raportare la numărul foarte mare al acestora (spre exemplu, 64 de rochii de damă şi 33 de genţi din numărul total de 141 de produse).
Înlăturarea acestei susţineri permite concluzia că bunurile introduse în ţară de intimat nu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, ce priveşte bunurile „aflate în bagajul călătorilor” în care este exclusă aplicarea dispoziţiilor acestei legi, ca urmare a faptului că aspectul legat de numărul mare de produse are caracterul unui indiciu material „că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.
Altfel spus, prezumţia simplă privind intenţia intimatului de comercializare în România a bunurilor, născută din faptul achiziţionării unui număr foarte mare de produse (141), dar foarte puţin diversificate (constând numai în genţi, bluze şi rochii toate de damă şi treninguri de copii), care în condiţii obişnuite şi rezonabile nu se regăsesc astfel în bagajul unui călător, conduce la înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, contrar celor reţinute de prima instanţă.
Prin urmare, ţinând seama de cele expuse anterior, reţinând ca dovedită împrejurarea că bunurile reţinute de la pârât de organele vamale făceau obiectul unei operaţiuni comerciale, lato sensu al unui import, Curtea constată că sunt admisibile pretenţiile reclamantei de a fi dispuse împotriva pârâtului măsurile solicitate prin cererea de chemare în judecată, anume de a interzice acestuia să nu mai importe şi să nu comercializeze neautorizat produsele purtând semne identice sau similare mărcilor internaţionale al căror titular este reclamanta.
Reţinând cele arătate anterior, Curtea consideră că sunt fără temei apărările intimatului în sensul că instanţa de judecată nu a fost învestită cu o acţiune în contrafacere, dat fiind că nici o menţiune la prevederile Legii nr. 84/1998 nu se regăseşte în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci doar în cererea de apel reclamanta face referire la acestea.
Sub acest aspect, este de observat, pe de o parte, că raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la temeiul de fapt pe care se întemeiază pretenţiile reclamantei, acţiunea promovată de reclamantă nu putea fi decât una întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998, aceste dispoziţii fiind cele care reglementează sfera în care poate acţiona titularul unei mărci, pentru protejarea drepturilor conferite de aceasta, împotriva terţilor ale căror acţiuni îi încalcă aceste drepturi, sediul materiei fiind reprezentat de prevederile art. 36 din lege.
Pe de altă parte, împrejurarea că reclamanta nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată decât dispoziţiile art. 11 şi 17 din Legea nr. 344/2005 şi pe cele ale Regulamentului CE nr. 1383/2003 nu fac decât să confirme natura acţiunii ce s-a dorit a se promova. Aceasta, întrucât aceste dispoziţii nu puteau constitui, singure, temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, ci doar justificau interesul special al acesteia, în situaţia de fapt circumstanţiată prin cerere, de a promova în termenul prevăzut de art. 11 „acţiunea civilă” la care aceste prevederi fac referire, acţiune ce nu poate fi decât cea în constatarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală, în cazul mărcilor acţiunea în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea nr. 84/1998.
De altfel, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din Regulamentului nr. 1383/2003, în cazul în care, în termen de zece zile lucrătoare de la data primirii notificării de suspendare a acordării liberului de vamă sau de reţinere, biroul vamal menţionat la art. 9 alin. (1) nu este informat că, în conformitate cu articolul 10, a fost iniţiată o procedură prin care să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul naţional, sau nu a primit acordul titularului prevăzut la art. 11 alin. (1), după caz, se acordă liberul de vamă sau, după caz, se suspendă măsura de reţinere sub rezerva îndeplinirii tuturor formalităţilor vamale.
În concluzie, Curtea consideră că în nici un caz nu se poate reţine vreo modificare a cererii de chemare în judecată în afara limitei prevăzute de lege, în plus instanţa având posibilitatea şi obligaţia de da o corectă încadrare în prevederile dreptului material pretenţiilor reclamantului din cererea de chemare în judecată. Împrejurarea că o astfel de apreciere a instanţei s-ar fi produs în prezenta cauză fără ca intimatul pârât să-şi expună un punct de vedere privind acest aspect este fără relevanţă. Aceasta, întrucât în faţa primei instanţe acţiunea promovată de reclamantă a fost considerată neîntemeiată şi ca, urmare, respinsă, iar în faţa instanţei de apel intimatul a avut posibilitatea să combată susţinerile apelantei, apărarea sa fiind însă întemeiată pe aceleaşi argumente de fapt şi de drept arătate în faţa primei instanţe.
În aceste condiţii, Curtea constată, analizând susţinerile apelantei reclamante din perspectiva prevederilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, că acestea sunt întemeiate, rezultând din probele administrate că intimatul pârât a importat, urmând să comercializeze, bunuri având semne identice cu cele asupra cărora reclamanta are un drept exclusiv de proprietate intelectuală, în condiţiile în care nu a existat autorizarea din partea titularului dreptului la marcă, acţiunea reclamantei fiind deci întemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.M., criticând decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt şi de drept străina aceleia cu a cărei soluţionare a fost investita.
Deşi nu a constituit temeiul de drept al acţiunii introductive şi nici nu a fost modificat sau completat temeiul legal, totuşi instanţa depăşindu-si limitele cu care a fost investita, face aplicarea disp. art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr 84/1998, aşa cum rezulta din decizia recurată.
Acest temei legal a fost invocat din oficiu de către instanţa, care astfel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, a dat mai mult decât s-a cerut şi a pronunţat o decizie netemeinica şi nelegală.
Instanţa face în prezenta cauza şi în persoana sa - persoana fizica, ce călătoreşte şi are bagaje de pasager - aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, cu ignorarea faptului că masurile solicitate de către reclamanta nu sunt aplicabile bunurilor aflate în bagajul calatorilor.
Se retine un fapt nereal în sarcina recurentului parat şi anume aceea ca ar fi recunoscut folosirea unor semne identice cu cele ale reclamantului.
Instanţa a admis apelul declarat de apelanta-reclamanta, deşi aceasta nu a depus probe în susţinerea solicitărilor din acţiune şi nici din apel, simpla afirmaţie "reclamanta a depus la dosar planşe foto cu produse genţi" neputând fi considerată o proba concludenta, pertinenta şi utila cauzei, apta sa duca la admiterea apelului şi la pronunţarea unei soluţii temeinice şi nelegale.
Nu se poate pronunţa în mod temeinic şi legal o hotărâre prin care instanţa sa dispună unele masuri în baza unei concluzii de săvârşire a unei fapte de contrafacere, deşi nu s-au administrat nici un fel de probe în acest sens, nu au fost depuse cel puţin planşe foto ale fiecăreia dintre cele 5 genţi care fac obiectul acestui dosar şi nici nu s-a făcut de către o persoana autorizata - expert în proprietate industriala cu competenta în materia mărci - o comparaţie între semnele respective şi semnele distinctive apropriate de către reclamanta conform certificatelor de înregistrare invocate - între semnele distinctive constând printre altele şi din cuvântul B. aflat pe bunurile reţinute din bagajele sale şi semnele protejate conform certificatelor de marca invocate, în limita produselor şi serviciilor pentru care s-a acordat în concret protecţia şi în limita caracteristicilor definitorii ale acestor mărci. Acea comparaţie trebuie efectuata cel puţin din punct de vedere grafic, cromatic, semantic, conceptual, vizual. De asemenea nu s-au administrat probe din care sa rezulte ca în mintea consumatorului mediu exista riscul de confuzie între produsele sale şi mărcile înregistrate ale reclamantei, incluzând riscul de asociere, pentru ca sa se poată concluziona ca ne aflam în cazul unei contrafaceri, aşa cum dispune textul legal,
În mod greşit s-a pronunţat instanţa, folosindu-se de prezumţii fără acoperire atunci când a constatat (fără a fi administrat probe specifice) ca mărfurile reţinute aduc atingere asupra drepturilor exclusive de proprietate intelectuala ale reclamantei. Că este aşa, rezulta în mod evident din faptul că, aşa cum rezulta din cuprinsul hotărârii recurate, nu se face nici măcar o singura referire în concret la elementele constitutive ale fiecăruia dintre semnele protejate ca marca, invocate de către apelanta-reclamanta şi la care dintre acestea se refera instanţa atunci când trage concluzii cu privire la identitate sau asemănare raportat la semnul aflat pe produsele în discuţie, dar se pronunţa cu privire la o încălcare.
Instanţa a apreciat în mod greşit probele administrate de către apelanta-reclamantă si le-a dat o cu totul alta interpretare.
Reclamanta nu a dovedit ca recurentul a efectuat importul produselor aflate în bagajul său de calator adică cele 5 genţi care fac obiectul prezentului dosar; ca a introdus în România aceste produse, cu intenţia şi în scopul de a le comercializa, ori ca a procedat în acest mod cu alta ocazie; că are calitatea de comerciant, ca desfăşoară activităţi comerciale, că face importuri şi comercializează astfel de produse.
Fără temei legal, instanţa, fără a administra probe specifice, folosindu-se de prezumţii fără acoperire a înlăturat o evidenţa fără putere de tăgada, a susţinut că bunurile care au fost aduse de recurent în bagajele sale de calator „ar face parte din trafic de comercializare” deci nu s-ar încadra în limitele premise la transportul de calatori. Această concluzie este de neadmis de vreme ce recurentului i s-au verificat bagajele la urcarea în avion, a primit acceptul de a efectua călătoria cu transportul de calatori, a îndeplinit condiţiile impuse de această categorie de transport, a plătit taxele aferente potrivit tarifelor companiei de transport aerian, deci aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 în cazul său este evidenta şi nu poate fi răsturnată prin prezumţii.
Fără temei legal, instanţa apreciază ca nu ar fi aplicabile prevederile cu privire la mărfurile aflate în bagajul calatorului, deşi, acesta este fără dubiu în cazul său, iar dovada este chiar adeverinţa emisa de către Biroul Vamal Otopeni Calatori.
În mod netemeinic şi nelegal instanţa dispune în sarcina sa, persoana fizica, o interdicţie în abstract aceea de a nu face import şi de a nu comercializa produse de vreme ce recurentul nu are calitatea de comerciant şi nu desfăşoară activităţi comerciale, neexistând vreo dovada ca ar proceda astfel.
Nelegal instanţa dispune în sarcina sa, persoana fizica, o interdicţie în abstract, nu numai cu privire la marca B. cu analiza căreia a fost investita, ci se extinde asupra "mărcilor" fără a denumi în concret la ce anume s-ar referi interdicţia.
În mod netemeinic şi nelegal instanţa deşi ar fi trebuit sa se pronunţe numai asupra a ceea ce reclamanta însăşi a solicitat în cuprinsul acţiunii introductive care face obiectul prezentului dosar şi cu care a fost investita, adică doar eu privire la cele 5 genţi pe care se găseşte printre altele şi cuvântul B., ea se extinde şi asupra altor produse, care nu au nici măcar o legătura cu reclamanta şi cu drepturile ei de proprietate, ceea ce este în mod evident nelegal potrivit reglementarilor legale aplicabile.
În mod netemeinic şi nelegal instanţa admite pretenţia apelantei reclamante de a se răsturna sarcina probei, adică aceea ca recurentul sa facă o "dovada negativa" aceea ca nu are calitatea de comerciant. Este cunoscut faptul ca acela care face o susţinere la instanţa trebuie sa o şi dovedească, deci apelanta-reclamanta trebuia sa facă ea dovada pretenţiei sale.
În mod netemeinic instanţa emite prezumţia ca a ”achiziţionat un număr foarte mare de produse, dar foarte puţin diversificate (constând numai din genţi, bluze, rochii, toate de dama şi treninguri de copii), care considera ca în condiţii obişnuite şi rezonabile nu s-ar putea regăsi în bagajul unui calator, astfel încât nu ar face aplicarea dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005” invocat de recurent.
Instanţa s-a limitat la a lectura şi concluziona trunchiat şi parţial actul întocmit de autoritatea vamala, luând drept corecta denumirea data de agentul vamal, fără a verifica daca ceea ce s-a numit intr-un fel sau altul în document corespunde realităţii, respectiv a produselor reţinute, şi fără sa constate ca exista mare diversitate cu privire la forma, culoarea, dimensiunea, tipul produselor pe care recurentul le-a luat pentru membrii numeroasei sale familii şi a aparţinătorilor.
Înalta Curte a constatat nefondate excepţia tardivităţii recursului şi recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondată excepţia tardivităţii recursului având în vedere că hotărârea instanţei de apel a fost comunicată recurentului la data de 21 iunie 2013 conform dovezii de comunicare aflată la fila 56 a dosarului de apel, astfel că potrivit art. 301 raportat la art. 303 alin. (2) şi art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., ultima zi în care putea fi declarat recursul era 8 iulie 2013.
Recursul a fost declarat la data de 29 mai 2013, iar motivarea recursului a fost trimisă atât prin poştă la data de 6 iulie 2013, fiind înregistrată în evidenţele instanţei la data de 9 iulie 2013, cât şi prin poşta electronică la data de 6 iulie 2013, act înregistrat la instanţă la 8 iulie 2013.
În aceste condiţii, ţinând cont şi de prevederile art. 104 C. proc. civ. este nefondată excepţia tardivităţii recursului, atât din perspectiva formulării, cât şi a motivării acestuia.
În ceea ce priveşte fondul recursului, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 304 partea introductivă C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situaţiile prevăzute de pct. 1-9.
Astfel, în recurs nu pot fi invocate motive de netemeinicie cu privire la hotărârea instanţei de apel.
Recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. în susţinerea recursului.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit acestui text de lege modificarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecăţii ori înţelesul acestuia, instanţa de apel a reţinut un cu totul alt act juridic sau alt conţinut.
Motivul de modificare şi-ar găsi aplicarea dacă instanţa ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locaţiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligaţii în sarcina unei părţi, deşi la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligaţii, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.
Recurentul nu a invocat în motivarea în fapt motive care să se circumscrie punctului 8 al art. 304 aşa cum a fost prezentat anterior, ci a criticat în realitate modul de interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză. Aceasta reprezintă o critică de netemeinicie iar nu de nelegalitate şi nu poate fi formulată în recurs conform părţii introductive a art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nefondată susţinerea potrivit căreia în mod nelegal instanţa de apel s-ar fi raportat la prevederile art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 84/1998, deşi nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată şi nici în apel.
În acţiune reclamantul a indicat ca temei de drept, printre altele, prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005.
Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 face trimitere la dovada formulării unei acţiuni civile în justiţie de către titularul dreptului care pretinde că mărfurile reţinute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.
Această acţiune este reprezentată tocmai de acţiunea în contrafacere reglementată de art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, primul petit încadrându-se în alin. (2) iar cel de-al doilea petit în alin. (3) lit. b) şi c).
Pârâtul nu s-a apărat în faţa primei instanţe de fond în sensul că petitul cererii aşa cum a fost formulat nu s-ar încadra în prevederile legale invocate expres în acţiune.
Dacă ar fi existat această problemă oricum instanţa ar fi putut califica acţiunea în temeiul art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Mai mult, reclamanta a menţionat expres prevederile art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 84/1998 ca temei al acţiunii în contrafacere formulată, atât în concluziile scrise formulate în faţa primei instanţe, dar şi în motivele de apel.
Recurentul a susţinut acest motiv de recurs invocând faptul că instanţa a dat ceea ce nu s-a cerut/mai mult decât s-a cerut, caz reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele petitului acţiunii motivarea în fapt nu poate fi încadrată în aceste prevederi, motiv pentru care instanţa de recurs a analizat aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia au fost încălcate prevederile art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât instanţa de apel nu ar fi făcut analiza identităţii/ similarităţii existente între produsele reţinute ca fiind contrafăcute şi mărcile înregistrate ale reclamantei, invocate în acţiune, potrivit criteriilor consacrate în jurisprudenţa în materie, şi că nu ar fi dispus efectuarea unei expertize pentru a se dovedi identitatea/similaritatea.
Cu privire la aspectul identităţii dintre semnele existente pe genţile care fac obiectul acestui dosar şi mărcile figurative ale reclamantei, se poate observa că pârâtul nu a contestat acest lucru nici prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe şi nici în apel.
Pârâtul a menţionat expres în aceste întâmpinări că i s-au reţinut din bagajele sale anumite bunuri printre care 5 genţi pe care se regăseşte, ”printre altele, şi denumirea B.”.
Este de remarcat că mărcile înregistrate invocate de către reclamantă sunt mărci figurative care constau în imprimeul materialului care constituie faţa genţilor în cauză (iar nu în ”denumirea B.”), despre care atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut că sunt identice cu semnele aflate pe genţile reţinute din bagajele pârâtului.
Faţă de cele reţinute de prima instanţă sub acest aspect pârâtul nu a formulat critici în întâmpinarea formulată în apel, nu a arătat concret de ce nu ar fi identice, ce criteriu de comparaţie nu ar fi îndeplinit, şi nu a solicitat administrarea de probe suplimentare pentru a combate cele susţinute de către apelant şi cele reţinute deja de prima instanţă, trecând peste faptul că analiza semnelor şi mărcilor aflate în conflict se face direct de către instanţa de judecată potrivit criteriilor consacrate în jurisprudenţa în materie, iar nu prin administrarea unei expertize.
Ceea ce a susţinut pârâtul, în subsidiar, de altfel, a fost aceea că nu ar exista probe materiale ale genţilor în cauză, susţinere care a fost combătută de către reclamantă în faţa primei instanţe prin depunerea planşelor fotografice, proba care a fost coroborată de către instanţa de apel cu constatările autorităţii vamale.
Pârâtul nu a solicitat administrarea altor probe în apărare pentru a demonstra că vreuna dintre cele 5 genţi care fac obiectul acestui dosar nu ar purta însemne identice mărcilor înregistrate a căror încălcare se pretinde prin acţiune.
De asemenea, pârâtul nu a invocat faptul că produsele în cauză ar fi fost originale (produse cu acordul titularului mărcii), iar nu contrafăcute, şi că nu s-ar situa în domeniul de aplicare al art. 1 din Legea nr. 344/2005, pârâtul nedepunând de altfel la dosar nici contestaţia pe care pretinde că a făcut-o împotriva actului de reţinere a mărfurilor întocmit de autoritatea vamală, pentru a se vedea argumentele folosite în susţinerea acesteia.
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. (1) părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
În consecinţă nu se poate reţine încălcarea prevederilor legale cu privire la modalitatea administrării probatoriului în cauză de către instanţa de apel.
Înalta Curte a constatat nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine greşita interpretare a legii, şi anume a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, referitor la reţinerea instanţei de apel a faptului că nu este aplicabilă în cazul pârâtului excepţia prevăzută de acest text de lege, întrucât există indicii materiale că mărfurile aflate în bagajul său ar face parte dintr-un trafic comercial.
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 ”prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”
Astfel, potrivit acestor prevederi legale, dacă există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu mai este relevant faptul că bunurile, cu privire la care există suspiciuni că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, s-ar afla în bagajele călătorilor sau s-ar încadra în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import.
Instanţa de apel a ajuns la această concluzie reţinând că pârâtul a adus în bagajul său, potrivit constatărilor agenţilor vamali (probă necontestată în ceea ce priveşte cantitatea mărfurilor), 141 de produse purtând semne identice a diferite mărci înregistrate, cu privire la toate existând suspiciunea că ar fi fabricate fără acordul titularului mărcii.
În întâmpinarea formulată în primă instanţă şi apel pârâtul nu s-a apărat în sensul contestării faptului că cele cinci genţi care fac obiectul dosarului nu ar purta semne identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantei, dimpotrivă a recunoscut că pe cele 5 genţi ”se regăseşte, printre altele şi denumirea B.”, nu a susţinut că nu ar fi produse contrafăcute (fabricate fără acordul deţinătorului mărcii) ci originale, nu a contestat cele reţinute de către autoritatea vamală cu privire la semnele existente pe celelalte 136 produse găsite în bagajul său, semne identice sau similare altor mărci cunoscute, cu privire la care exista suspiciunea că ar încălca drepturile exclusive de proprietate intelectuală existente asupra acestora.
De asemenea, nu a contestat cele reţinute de către autoritatea vamală cu privire la genul căruia îi erau destinate produsele aflate în bagajele sale, sau categoria de vârstă, date utilizate de către instanţa de apel pentru a ajunge la concluzia că produsele aflate în bagajele sale nu erau diversificate.
Ca atare, instanţa de apel ajungând la această concluzie în urma analizei şi interpretării probelor administrate în cauză, este nefondată susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi răsturnat sarcina probei.
Or, în recurs trebuie susţinute critici de nelegalitate faţă de decizia atacată. Nu se poate susţine nelegalitatea deciziei atacate invocând propria culpă dedusă din neformularea apărărilor în termenele prevăzute de lege.
Faptul că obiectul prezentului dosar îl reprezintă doar 5 genţi purtând semne identice mărcilor înregistrate B. nu înseamnă că referirea instanţei de apel la toate mărfurile din bagajele reclamantului pentru a aprecia dacă bunurile au fost introduse în ţară în vederea comercializării ar fi nelegală.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri care defineşte noţiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităţilor vamale, precum şi bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu aceloraşi autorităţi, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoţite, în momentul plecării călătorului.
În acelaşi sens sunt prevederile art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, conform cărora „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale.”
Este nefondată susţinerea recurentului în sensul că nu s-a dovedit că ar fi importat mărfurile în cauză aflate în bagajul său de călător, atâta timp cât a importa înseamnă a introduce în România mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb. Ca atare, simpla aflare în bagajul său a acestor mărfuri străine achiziţionate dintr-o ţară străină (terţă în sensul legii) este suficientă pentru a proba importul atâta timp cât recurentul pârât nu a susţinut că s-ar fi aflat în bagajul său întrucât a plecat cu ele din România sau dintr-o altă ţară din Uniunea Europeană.
De asemenea, atâta timp cât cantitatea foarte mare a bunurilor importate aflate în bagajul său cu privire la care există suspiciunea că sunt mărfuri contrafăcute a dus la concluzia că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu era necesar a se face probe suplimentare că recurentul ar fi comerciant sau ar fi comercializat chiar şi ilicit cu altă ocazie acest gen de mărfuri.
Interpretarea probelor administrate de către instanţa de apel pentru a reţine faptul că mărfurile în cauză fac parte dintr-un trafic comercial raportat la cantitatea bunurilor aflate în bagajul reclamantului şi înlăturarea apărărilor pârâtului în sensul că ar fi fost cumpărate pentru familia sa extinsă nu ţin de legalitatea hotărârii atacate ci de temeinicia acesteia şi, astfel, această critică nu poate fi invocată în recurs potrivit art. 304 partea introductivă C. proc. civ., aşa cum s-a menţionat mai sus.
Simpla neîndeplinire a acestei cerinţe legale, de a nu exista indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial face inaplicabilă excepţia de la aplicarea sancţiunii pentru introducerea în România dintr-o ţară terţă a unor mărfuri cu privire la care planează suspiciunea că ar fi contrafăcute.
Nu are nicio relevanţă cu privire la aplicarea Legii nr. 344/ 2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, faptul că recurentul a trecut prin controlul de securitate al bagajelor la urcarea în avion, obiectul celor două controale nefiind identic.
Nu este fondată susţinerea recurentului potrivit căreia în mod nelegal s-ar fi dispus în sarcina sa interdicţia de a face import şi de a comercializa produse, deşi este persoană fizică şi nu este comerciant, şi nu numai cu privire la marca B. cu analiza căreia a fost învestita, ci asupra mărcilor în general fără a denumi în concret la ce anume s-ar referi interdicţia.
Aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei atacate, instanţa de apel a admis acţiunea, a constatat că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale în baza autorizaţiei de reţinere a bunurilor nr. 104 - 107 din 06 martie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare din 19 iulie 2004 şi internaţională din 25 aprilie 2000. A dispus interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor menţionate mai sus.
Astfel, instanţa de apel a dispus interdicţia importului şi a comercializării neautorizate de către pârât doar a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor care făceau obiectul prezentei cauze şi anume cele protejate conform înregistrării din 19 iulie 2004 (comunitară) şi din 25 aprilie 2000 (internaţională).
Referitor la dispunerea în sarcina unei persoane fizice necomerciant a interdicţiei de a face import şi de a nu comercializa produse purtând semne identice sau similare mărcilor în cauză, şi această măsură este legală atâta timp cât, aşa cum s-a reţinut anterior importul înseamnă introducerea în ţară de mărfuri străine, activitate care nu este condiţionată de deţinerea calităţii de comerciant în sens restrâns, iar interdicţia de a comercializa bunurile are drept scop evitarea înstrăinării acestora, inclusiv cea ilicită, care are loc fără respectarea normelor legale de comercializare în sens strict.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul N.M. împotriva deciziei nr. 99/ A din 14 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 354/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 378/2014. Civil → |
|---|
