ICCJ. Decizia nr. 358/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 358/2014
Dosar nr. 10735/62/2010
Şedinţa publică din 04 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2008 pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. 15918/197/2008, reclamanţii T.D.B.J. şi T.M.Ş.N. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ., art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii municipiul Braşov, prin primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor de a le preda în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 476,88 m.p., înscrisă în C.F. Braşov, nr. cadastral X, sau contravaloarea acesteia la preţul pieţei, de a le plăti contravaloarea la preţul pieţei, conform standardelor internaţionale de evaluare, a construcţiilor - în prezent demolate - înscrise iniţial în C.F. Braşov, nr. top. XX, precum şi a diferenţei de teren de la 886,32 m.p. la 476,88 m.p., adică a 409,44 m.p. din imobilul ce a fost situat în Braşov, str. G.L., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 14/S din 14 ianuarie 2013 pronunţată în Dosar nr. 10735/62/2010, Tribunalul Braşov, secţia 1 civilă a respins acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe prin declinare de la Judecătoria Braşov.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea dedusă judecăţii reprezintă o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, prin care reclamanţii solicită obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie un imobil teren şi de a le plăti contravaloarea construcţiilor demolate ce s-au aflat pe acest teren.
La solicitarea expresă a instanţei, reclamanţii, prin reprezentant convenţional, au precizat că nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv, nu au formulat notificare în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de acest text de lege.
Tribunalul a mai reţinut că revendicarea imobiliară presupune compararea titlurilor exhibate de părţi, ori, raportat la data la care au avut Ioc înscrierile, se constată incidenţa Decretului-lege nr. 115/1938, guvernat de principiul forţei probante absolute a înscrierii în C.F., sintetizat la art. 32 din acest act normativ, text de lege potrivit cu care, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, respectiv, dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietari ai imobilului, pentru a putea promova acţiunea în revendicare, şi nici nu au solicitat constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâtului.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii suprafeţei de teren revendicate, Tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 din vechiul C. civ. tinde întotdeauna - şi nu poate avea alt rezultat - la reparaţia în natură, necunoscând reparaţia în echivalent.
Aceasta din urmă este creaţia legilor speciale de reparaţie (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001), însă reclamanţii nu pot invoca în beneficiul lor prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu au înţeles să uzeze de calea deschisă de acest act normativ, deşi imobilul preluat intra sub incidenţa acestui act normativ, raportat la momentul preluării şi la modalităţile de preluare (Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, acte de preluare ce sunt prevăzute expres de art. 1.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007).
Instanţa de fond a apreciat, totodată, că reclamanţii nu pot invoca în mod simultan atât prevederile legii generale (C. civ.), cât şi pe cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001), întrucât, pe de o parte, este aplicabil principiul potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant), iar pe de altă parte aceştia nu se pot prevala de legea specială, întrucât nu au înţeles să uzeze de procedura de restituire prevăzută de aceasta şi care debutează cu formularea notificării.
Chiar dacă nici Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu exclud, de plano, posibilitatea formulării unor acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa reţine, totodată, că atari acţiuni trebuie să rămână circumscrise, respectiv, să se întemeieze în drept pe dispoziţiile dreptului comun, măsurile reparatorii prevăzute de legea specială nefiind deschise persoanelor care nu au înţeles să recurgă la calea specială; cu alte cuvinte, atâta vreme cât au înţeles să renunţe la beneficiul legii speciale, persoanele care ar fi avut calitatea de persoane îndreptăţite în înţelesul acesteia nu se pot prevala de măsurile reparatorii în echivalent pe care numai legea specială le prevede, nefiind admisibil un „amalgam" între dreptul comun şi legea specială.
Aceeaşi este şi situaţia capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcţiilor preluate şi demolate, precum şi a diferenţei de teren până la suprafaţa de 886,32 m.p., valoarea de circulaţie a acestora, determinată potrivit standardelor internaţionale de evaluare, fiind un criteriu prevăzut exclusiv de Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, reglementare necunoscută dreptului comun şi la care, din motivele arătate mai sus, reclamanţii nu pot recurge.
Nu mai puţin, restituirea unui imobil preluat de Stat prin echivalent în modalitatea restituirii unui alt imobil în compensare este, de asemenea, o modalitate de restituire prevăzută numai de legea specială, o atare cerere constituind o modificare de acţiune, motiv pentru care instanţa a constatat tardivitatea depunerii acesteia.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii T.D.B.J. şi T.M.Ş., arătând că în anul 1991, urmare a scoaterii din funcţiune, construcţia a fost demolată, iar terenul a fost trecut în C.F. Braşov, ca proprietate a Statului Român.Ulterior, terenul a făcut obiectul unor comasări, schimburi de terenuri, afectat de detalii de urbanism şi sistematizare, astfel încât nu mai poate face obiectul restituirii în natură.Evaluarea celor două imobile, casă şi teren, a fost realizată prin expertiza tehnică întocmită de expert Z.C.
Cât priveşte condiţiile preluării imobilului, instanţa de fond nu face nici o referire legată de acest aspect.
Preluarea imobilului în litigiu în baza Legii nr. 4/1973 şi a Decretului nr. 223/1974 este neavenită, măsura contravenind Constituţiei din 1965, C. civ. şi declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Textul art. 481 asigură protecţia dreptului de proprietate, care poate suferi atingeri numai în caz de deposedare pentru o cauză ce se înscrie în noţiunea de utilitate publică, ce echivalează cu o expropriere. Norma constituţională consacră principiul preeminenţei dreptului internaţional, dacă legile interne consacră o situaţie nefavorabilă. Neparcurgerea procedurii administrative, prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu poate duce la lipsirea apelanţilor de despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi ca urmare a deposedării autorilor lor de imobilul pe care l-au deţinut în proprietate. Raportându-se şi la cuprinsul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este admisibilă acţiunea în revendicare, implicit în acordarea de despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia nr. 39/Ap din 15 mai 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 886,32 m.p., care formează obiectul litigiului, a fost înscris iniţial în C.F. Braşov, iar ulterior a fost înregistrată construcţia şi dezmembrarea acesteia pe apartamente. Cele patru apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 223/1974. în anul 1991, construcţia a fost demolată, iar terenul a făcut obiectul unor comasări, schimburi de terenuri, astfel încât nu mai poate face obiectul restituirii în natură, fiind afectat de detalii de urbanism şi sistematizare.
Critica privind lipsa de analiză a condiţiilor de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi a Legii nr. 4/1973, este nefondată, întrucât excede cadrului procesual supus judecăţii, instanţa nefiind sesizată cu o cerere în acest sens, prin care să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Simpla analiză a nevalabilităţii titlului statului nu ar fi prezentat efectul scontat de reclamanţi, sub aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun şi a înlăturării Legii nr. 10/2001, deoarece acest act normativ recunoaşte dreptul la reparaţie, indiferent de natura titlului statului, cu condiţia de a se urma procedura administrativă prealabilă.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca acţiune imobiliară petitorie, prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanţa de fond, întrucât reclamanţii nu sunt titularii unui bun sau unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Pe de altă parte, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480,481 C. civ., tinde la reparaţia în natură şi nu la reparaţia în echivalent.
Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanţilor care au stat în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, pe care nu sunt în măsură să o invoce, raportându-se la raţionamentul Curţii Europene.
Decizia nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, astfel cum susţin şi reclamanţii, însă stabileşte că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus deroganf fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale. Aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale, poate fi înlăturată, dacă acestea contravin convenţiei europene, atât din perspectiva accesului la justiţie, cât şi al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul acordării de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcţiilor preluate şi demolate, precum şi a diferenţei de teren la valoarea de circulaţie, deoarece criteriile şi modalitatea de evaluare sunt prevăzute exclusiv de Legea nr. 10/2001, pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, lege la beneficiile căreia reclamanţii nu au recurs.
Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu pot fi considerate de plano ca fiind iluzorii, însă acestea trebuie mai întâi solicitate pe calea procedurilor interne. Ori, nu este suficient ca legea să consacre un drept de restituire, fiind necesar ca acest drept să fie recunoscut de autorităţi, care să constate daca sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru acordarea acestui drept.
Parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În aceste condiţii existenţa legii speciale, de care reclamanţii nu au uzat, exclude promovarea unei acţiuni în despăgubiri pe calea dreptului comun.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţie, textul protejează dreptul de proprietate asupra unui bun, dar şi speranţa legitimă de a obţine un bun. Cu toate acestea, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că speranţa legitimă, protejată în aceeaşi măsură ca şi dreptul de proprietate, deja obţinut, este o creanţă certă, cel puţin din punct de vedere al existenţei, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obţine un bun.
Dacă însă, dreptul de a obţine un bun este supus, ca în cazul de faţă, potrivit legii interne, unor condiţii a căror îndeplinire este discutabilă, se va considera că persoana în cauză nu are un bun actual şi nici o speranţă legitimă de a-1 obţine, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este aplicabil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii T.D.B.J. şi T.M.Ş.N.
În susţinerea recursului, reclamanţii au arătat că hotărârile anterioare au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ., art. 1, 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 20 din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, în mod greşit s-a apreciat că în lipsa constatării nevalabilităţii titlului statului, nu se mai poate dispune obligarea acestuia la plata despăgubirilor solicitate.
Având în vedere că în cauză s-a făcut dovada preluării construcţiei şi terenului de către stat fără o justă despăgubire, cererea de acordare a despăgubirilor este întemeiată şi nu impune compararea titlurilor.
Preluarea imobilului s-a făcut în baza unor acte administrative care, nefiind comunicate, nu au putut fi atacate în justiţie, iar în prezent sunt abrogate, sens în care instanţele trebuiau să se raporteze la condiţiile de preluare în baza unor legi ce contraveneau dispoziţiilor legale în vigoare atât la momentul preluării, cât şi în prezent.
Imposibilitatea de restituire în natură impune acordarea de despăgubiri, iar Legea nr. 10/2001 contravine, sub acest aspect, dispoziţiilor art. 481 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană care, astfel, trebuie aplicate cu prioritate.
Pe de altă parte, legea specială de reparaţie nu reglementează un mecanism susceptibil să ducă la acordarea efectivă de despăgubiri, ceea ce face ca obţinerea unei asemenea reparaţii din partea statului, să fie iluzorie.
Nici decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a instanţei supreme nu exclude admisibilitatea unei astfel de acţiuni, implicit în acordarea de despăgubiri, cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Concluzionând, recurenţii-reclamanţi arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că aceştia nu sunt titularii unei creanţe echivalente cu o „speranţă legitimă" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. şi că nu li se poate imputa acestora faptul că stabilirea despăgubirilor se realizează după alte criterii decât cele legale.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, s-a stabilit împrejurarea că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite. În soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este necontestat că acţiunea reclamanţilor are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv, la 6 noiembrie 2008.
Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei „speranţe legitime" în legătură cu acesta.
În cauză reclamanţii nu au un „bun" în sensul arătat, după cum nu au nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului invocat. Astfel, aceştia nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aşa încât nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Pe de altă parte, reclamanţii nu au nici o „speranţă legitimă", întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor, ceea ce nu se regăseşte în cauză.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză şi dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.
Ideea reţinută în jurisprudenţă instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri(a se vedea cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, respectiv, nu au formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, şi nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Noţiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu au nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu le conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
În atare situaţie, în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare, nu au nici o relevanţă consideraţiile recurenţilor-reclamanţi legate de faptul că instanţele au apreciat greşit că în lipsa constatării nevalabilităţii titlului statului nu se poate dispune obligarea acestuia la despăgubiri, ori că în mod greşit nu au analizat condiţiile de preluare a imobilului în litigiu.
Ceea ce interesează în speţă este împrejurarea că aceştia nu au uzat de procedura legii speciale de reparaţie şi că momentul introducerii acţiunii este ulterior apariţiei acestui act normativ, sens în care demersul judiciar este ineficient.
Situaţia este pe deplin aplicabilă şi în cazul acordării de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcţiilor preluate şi demolate, precum şi a diferenţei de teren la valoarea de circulaţie, deoarece criteriile şi modalitatea de evaluarea sunt cele prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, lege de beneficiile căreia recurenţii-reclamanţi nu s-au prevalat.
Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituţia României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.
Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."
În speţă, însă, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, nu se pune problema conflictului între legea naţională, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, ca atare, nici a încălcării art. 20 alin. (2) din Constituţie sau a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Aceasta deoarece, pentru a putea invoca garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv, conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun" sau o „speranţă legitimă" în sensul textului convenţional menţionat, ceea ce nu este cazul, aşa cum deja s-a arătat. Altfel spus, analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, pe care o invocă recurenţii-reclamanţi, este întotdeauna subsecventă constatării existenţei unui „bun" ori a unei „speranţe legitime" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenţiei, condiţie neîndeplinită în speţă.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă dispoziţiile în materie ale Convenţiei Europene în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala de motivul nefuncţionalităţii legii speciale pentru a justifica solicitarea bunului în litigiu, fie şi prin echivalent, pe altă cale în afara procedurii şi a termenelor prevăzute de legea specială, singura care reglementează regimul juridic al bunului revendicat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.D.B.I. şi T.M.Ş.N. împotriva deciziei nr. 39/Ap din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov,. secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 357/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 361/2014. Civil → |
|---|
