ICCJ. Decizia nr. 381/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 381/2014
Dosar nr. 5/02/2014
Şedinţa publică din 05 februarie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 2873/254/2012, reclamanta B.R.A., a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul L.C., să pronunţe o hotărâre prin care să constate existenţa unui drept de creanţă în favoarea sa, drept care derivă din contribuţia pe care a avut-o la edificarea şi modernizarea bunului imobil ce aparţine pârâtului, bun imobil vilă compusă din parter, 2 etaje şi mansardă situată în sat M. comuna L. str. T. jud. Constanţa, drept de creanţă pe care l-a evaluat la suma de 200.000 lei. Reclamanta a mai solicitat ca instanţa să dispună partajul datoriei comune reprezentând creditul de la BCR în valoare de 10 000 euro precum şi partajul bunului imobil teren în suprafaţă de 88 mp situat în localitatea M., jud. Tulcea şi a bunurilor mobile Opel Astra Clase achiziţionat în anul 2007, a autoutilitarei Dacia Papuc achiziţionată în anul 2005. Reclamanta a cerut ca bunul imobil teren şi bunurile mobile – auto - să-i fie atribuite pârâtului, ea urmând a primi sulta corespunzătoare cotei de contribuţie pe care o apreciez la 50% pentru fiecare dintre părţile litigante.
Judecătoria Mangalia, prin sentinţa civilă nr. 3229 din 5 decembrie 2012 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.
Pentru a decide astfel, Judecătoria Mangalia a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect partaj bunuri comune reprezentate de un teren situat în M. judeţul Tulcea, un autoturism, un credit şi constatarea unui drept de creanţă şi că, aşa fiind, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin (1) din C. proc. civ. care prevede că „cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele”. Cum acest text de lege reglementează un caz de competenţă teritorială exclusivă, care vizează acţiunile reale imobiliare, competentă să soluţioneze acţiunea reclamantei este Judecătoria Tulcea care este instanţa de la locul situării bunului imobil.
Judecătoria Tulcea, astfel investită, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 1584 din 23 aprilie 2013 pronunţată în dosarul nr. 213/327/2013 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.
Pentru a decide astfel, Judecătoria Tulcea a reţinut că, la data de 20 februarie 2013, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, renunţând la capătul de cerere care ar fi atras competenţa teritorială a Judecătoriei Tulcea, respectiv partajarea terenului situat în localitatea M., jud. Tulcea, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia, ca instanţă de la domiciliul pârâtului, astfel că, în raport de art. 5 C. proc. civ., competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Mangalia.
Prin încheierea din 18 septembrie 2013, Judecătoria Tulcea a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 1584 din 23 aprilie 2013 în sensul că acesta va cuprinde menţiunea „Trimite cauza Curţii de Apel Constanţa pentru soluţionarea conflictului de competenţă”.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1/FM din 30 septembrie 2013, soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Mangalia şi Judecătoria Tulcea, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.
Pentru a decide astfel, instanţa Curţii de Apel Constanţa a reţinut următoarele:
Prin acţiunea introdusă pe rolul Judecătoriei Mangalia, numita B.R.A. a solicitat, printre altele, partajarea unui teren deţinut în coproprietate cu numitul L.C..
Potrivit art. 17 C. proc. civ. - cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, faţă de împrejurarea că, la momentul sesizării ei, Judecătoria Tulcea era competentă să judece întreaga pricină - datorită capătului de cerere privind partajarea terenului - şi pentru că stabilirea competentei instanţei s-a făcut în raport de un criteriu ce nu este la aprecierea părţilor, nici un act de dispoziţie al acestora nu poate produce vreun efect la asupra competenţei instanţelor.
Potrivit art. 19 C. proc. civ., părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială în alte cererii decât cele prevăzute de art. 13, iar în pricina dedusă judecăţii această „convenţie” a existat în forma depunerii cererii de renunţare la judecata partajului pentru teren şi a acordului perfect al pârâtului care avea acelaşi domiciliu, ca şi reclamanta, în competenţa teritorială a primei instanţe sesizată.
Că acesta este un principiu călăuzitor al determinării competenţei instanţei stă dovadă art. 181 C. proc. civ. prin care se lipseşte de efecte în privinţa competenţei materiale actul de dispoziţie al reclamantului care, modificându-şi valoarea pretenţiilor, ar putea cere declinarea pricinii la o altă instanţă. (superioară sau inferioară în funcţie de instanţa mai întâi sesizată şi valoarea reclamantă iniţial).
De aceea, în temeiul art. 17 C. proc. civ., chiar dacă capătul de cerere care a determinat stabilirea competenţei Judecătoriei Tulcea nu mai este susţinut de reclamantă, această instanţă este competentă să soluţioneze celelalte pretenţii ale reclamantei (asemănător situaţiei privind judecata cererilor reconvenţionale sau intervenţiilor a căror judecata a fost disjunsă de acţiunea introductivă în care s-au formulat).
Împotriva sentinţei nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a I-a civilă a declarat recurs pârâtul L.C. care, invocând greşita aplicare a legii, a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.
Recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit Curtea de Apel Constanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea în condiţiile în care reclamanta a renunţat la solicitarea de partajare a terenului în suprafaţă de 88 m.p. situat în localitatea M., jud.Tulcea iar restul bunurilor de împărţit se află în localitatea L., jud. Constanta, pârâtul având domiciliul tot în comuna L., jud.Constanţa.
Recurentul-pârât a susţinut că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 C. proc. civ. potrivit căruia "Părţile pot conveni, prin înscris, sau prin declaraţie verbala, în fata instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instanţe". Practic părţile au achiesat la procesul să se judece la Judecătoria Mangalia, având in vedere ca partajarea imobilului care atrăgea competenta Judecătoriei Tulcea nu se solicita a mai fi partajat.
Deşi recurentul-pârât nu şi-a întemeiat recursul în drept, criticile formulate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii. Din interpretarea dispoziţiilor înscrise în art. 129, art. 130 şi art. 132 C. proc. civ. reiese că modificarea unei acţiuni se poate face la prima zi de înfăţişare sau în cadrul termenului acordat de instanţă în acest scop, în formele prescrise de lege.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii iar conform acestui principiu, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată, părţile fiind cele care fixează cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cât şi cel al părţilor între care se derulează litigiul.
În speţă, Judecătoria Mangalia şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea în considerarea faptului că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect partaj bunuri comune, printre care şi un teren situat în M. judeţul Tulcea, reţinând că, în această situaţie, sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin (1) din C. proc. civ. potrivit cărora „cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele”.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea iar la data de 20 februarie 2013, înainte de primul termen de judecată fixat pentru soluţionarea pricinii (11 martie 2013), care a reprezentat şi prima zi de înfăţişare, în sensul art. 134 C. proc. civ., reclamanta a depus la dosar declaraţia autentificată de renunţare la judecata cererii de partajare a bunului imobil - teren în suprafaţă de 88 m.p. aflat în localitatea M., jud.Tulcea. Pârâtul a fost de acord cu modificarea acţiunii reclamantei, sens în care, prin cererea formulată în scris, înregistrată la data de 12 aprilie 2012 Dosarul nr. 213/327/2013 al Judecătoriei Tulcea), a solicitat instanţei să ia act de renunţarea reclamantei la cererea de partajare a bunului imobil, solicitând trimiterea cauzei, spre soluţionare la Judecătoria Mangalia.
Cum reclamanta a uzat de dreptul prevăzut de lege şi şi-a modificat acţiunea, cu acordul pârâtului, la prima zi de înfăţişare la Judecătoria Tulcea, renunţând la cererea privind partajarea bunului imobil (teren) - singura care ar fi atras competenţa acestei instanţe în temeiul art. 13 C. proc. civ., - în mod greşit Curtea de Apel Constanţa, printr-o extrapolare şi greşită aplicare a legii a statuat că, chiar şi în această situaţie, Judecătoria Tulcea este competentă să soluţioneze pricina, motivând că sesizarea acestei instanţe s-a făcut în raport de un criteriu care nu este la aprecierea părţilor iar la momentul sesizării Judecătoria Tulcea, era competentă să soluţioneze întreaga pricină, datorită capătului de cerere privind partajarea terenului.
Competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată (constatarea existenţei unui drept de creanţă cu privire la imobilul situat în satul M., jud. Constanţa, aparţinând pârâtului precum şi partajul bunurilor mobile-autoturisme şi al datoriei comune reprezentând un credit bancar) se impunea a fi stabilită în favoarea Judecătoriei Mangalia, în raport de art. 5 C. proc. civ., domiciliul pârâtului aflându-se în raza teritorială a acestei instanţe.
Nu se poate reţine că, stabilind competenţa de soluţionare a acţiunii favoarea Judecătoriei Mangalia s-ar da eficienţă dispoziţiilor art. 19 C. proc. civ. într-o pricină în care aceste dispoziţii nu sunt incidente, cum eronat a apreciat Curtea de Apel Constanţa deoarece competenţa îi revine acestei instanţe, după renunţarea la cererea privind bunul imobil, în raport de norma de competenţă teritorială de drept comun prevăzută art. 5 C. proc. civ., şi nu în raport de art. 19 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 17 şi 181 C. proc. civ. pe care Curtea de Apel Constanţa le-a avut în vedere în soluţionarea conflictului negativ de competenţă sunt străine de natura pricinii şi nu-şi găsesc aplicare în stabilirea instanţei competente să judece acţiunea reclamantei, în cadrul procesual configurat de aceasta, în temeiul art. 132 C. proc. civ., când cauza se afla pe rolul Judecătoriei Tulcea.
Astfel, chiar dacă, iniţial, reclamanta, prin demersul său judiciar, a solicitat partajarea atât a unor bunuri mobile cât şi a unui bun imobil, care, în temeiul ar.13 alin. (1) C. proc. civ., atrăgea competenţa de soluţionare a acţiunii de către Judecătoria Tulcea, ca instanţă în circumscripţia căreia se afla imobilul, după modificarea acţiunii la prima zi de înfăţişare prin renunţarea reclamantei la cererea privind partajarea bunului imobil, nu mai exista nici un temei legal ca instanţa Judecătoriei Tulcea să rămână investită cu soluţionarea acţiunii.
Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, constată că recursul este fondat, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în raport de art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva sentinţei nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a I-a civilă, pe care o va modifica în sensul că va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva sentinţei nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a I-a civilă, pe care o modifică în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 38/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 39/2014. Civil. întoarcere executare. Recurs → |
|---|
