ICCJ. Decizia nr. 377/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 377/2014

Dosar nr. 879/85/2010

Şedinţa publică din 05 februarie 2014

Asupra recursurilor civile de faţă, constată armatoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. 879/85/2010, reclamanta Biserica Greco-Catolică B. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Biserica Ortodoxă B., obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în C.F. cimitir de 806 m.p., biserică şi curte de 816 m.p., grădină de 834 m.p., casă şi curte de 3.205 m.p. şi grădină de 4.053 m.p.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost proprietara bunurilor revendicate, până în anul 1948, când au fost confiscate abuziv de Statul Român, trecând în proprietatea Bisericii Ortodoxe, în anii 1980. Biserica a fost abandonată de ortodocşi şi preluată în folosinţă de reclamantă în 1998. După această data, a fost reconstruită şi extinsă de către reclamantă.

Prin întâmpinare, pârâta a arătat că este de acord ca imobilul biserică şi curte înscris în C.F. B., în suprafaţă de 816 m.p., să fie înscris în C.F., pe numele reclamantei şi a solicitat respingerea celorlalte capete de cerere, susţinând că, din 1990, acest imobil a fost preluat şi renovat de reclamantă, care îl foloseşte şi în prezent.

Reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând anularea efectelor încheierii C.F., prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea şi să se dispună retrocedarea imobilelor către reclamantă; rectificarea C.F., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirii la situaţia anterioară de C.F.; obligarea pârâtei să-t lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în C.F. B.

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea civilă formulată şl precizată de reclamantă şi, în consecinţă:

A constatat nulitatea încheierii nr. 1863/1958 din C.F. B., ca urmare a nevalabilităţii titlului, pentru numerele top.

A dispus rectificarea C.F. B. numai în ceea ce priveşte nr. top. biserică şi curte de 816 m.p., nr. top. grădină de 834 m.p., nr. top. casă parohială şi curte de 3.205 m.p. şi nr. top. grădină de 4.053 m.p., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirii la situaţia anterioară de C.F., cu întabidarea ca proprietar a Bisericii Greco-catolice B.

A obligat pârâta, să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F. B.

Au fost respinse celelalte cereri din acţiunea formulată şi precizată de reclamantă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale de 450 RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele;

Imobilul în litigiu este compus din cimitir, biserică şi curte, casă parohială şi curte şi două grădini, anexe ale acestor construcţii bisericeşti. Imobilele au aparţinut Oficiului Parohial Greco-unit B., iar, în 1958, prin încheiere, au fost intabulate în favoarea Oficiului Parohial Ortodox Român din B. Intabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 şi a Decretului nr. 2994/1950.

Menţiunile din C.F. nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părţilor şi nici în arhiva de carte funciară. În cartea funciară, se face referire la aceste doua acte din 1950, fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătoreşti (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal şi nici nu există posibilitatea verificării acestora.

Este cunoscut faptul că, prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcaşurile de cult au fost date în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române, însă, prin acel act normativ, se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea Bisericii Ortodoxe, procedură care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cauză, întabularea nu s-a tăcut nici pe baza actului normativ sus-menţionat (pentru că nu s-a intabulat în favoarea statului) şi nici pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

Examinând excepţiile prematurităţii şi in admisibilităţii acţiunii, faţă de lipsa procedurii de conciliere prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990 şi excepţia prescripţiei acţiunii invocate de pârâtă, Tribunalul le-a constatat nefondate.

S-a reţinut că, prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut că situaţia juridică a lacaşelor de cult a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părţi, cu respectarea unor condiţii de formă specifice art. 3 alin. (2). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, prima instanţă a apreciat că acţiunea nu este inadmisibilă şi nici prematură, ci se poate soluţiona prin analizarea fondului cauzei.

Această soluţie se impune, întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluţionării amiabile a litigiului, iar condiţiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părţi un termen pentru analizarea propunerilor şi găsirea unei soluţii amiabile. în cauză, reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis, fără a obţine niciun rezultat. întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenţie de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii lăcaşului de cult, instanţa a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar fi condus ia un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită. Pentru aceste motive, excepţiile invocate au fost respinse, prima instanţă făcând trimite şi la jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cauza Parohia Greco-catolică S.B. contra României.

În ceea ce priveşte inadmisibiîitatea acţiunii, instanţa de fond a considerat că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de faţă, să formuleze cerere Ia comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcaşurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.

În ceea ce priveşte casele parohiale, Tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcaşului de cult şi supuse aceluiaşi regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, ci doar o acţiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluţie, în lipsa unui act normativ special, a cărui elaborare şi adoptare nu s-a realizat, deşi s-a manifestat această intenţie de peste 10 ani). Accesorialitatea casei parohiale faţă de lăcaşul de cult rezultă şi din H.G. nr. 53/2008, în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă şi cimitirul, ca anexe ale acesteia, formează un tot unitar.

Tribunalul a reţinut şi că acţiunea nu este prescrisă.

Conform art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la data efectuării înscrierilor, acţiunea în revendicare, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond, va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit.

În fond, acţiunea în rectificarea cărţii funciare a fost admisă pentru următoarele considerente:

Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu, care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 şi, apoi, atribuite Bisericii Ortodoxe Române.

Susţinerea pârâtei, conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcaşul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată, ţinând cont de contextul politic şi de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care, practic, cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de carte funciară este lovită de nulitate.

Aşa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ. reclamanta este îndreptăţită la restituirea lăcaşului de cult şi a casei parohiale care i-au aparţinut şi au fost preluate abuziv, fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară şi art. 1 al Protocolului C.E.D.O., cum, în mod constant, a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa recentă.

S-a apreciat că numărul credincioşilor nu are nicio relevanţă pentru existenţa dreptului de proprietate al reclamantei şi stabilirea situaţiei juridice actuale a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale.

Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, acest capăt de cerere a fost admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie şi paşnică folosinţă lăcaşul de cult greco-catolic şi casa parohială. La adoptarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere şi acordul pârâtei pentru redarea lăcaşului de cult şi faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă. S-a apreciat că aceeaşi soluţie se impune şi pentru celelalte imobile - casa parohială, curte şi o grădină -acestea fiind accesorii lăcaşului de cult.

Nu se poate reţine apărarea pârâtei, cum că a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare din dosar, întrucât acest contract nu identifică imobilele, nici administrativ şi nici prin datele de carte funciară. în contract, nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcţii (sediu C.A.P., magazie); contractul nu a fost încheiat cu proprietarul de carte funciară (care era Oficiul Parohial Ortodox B.), ci cu un neproprietar, (C.A.P. B.).

În ceea ce priveşte imobilul cimitir înscris în C.F. s-au respins toate capetele de cerere (rectificare C.F., revendicare, anulare încheiere C.F.), întrucât, în conformitate cu art. 111 pct. 10 anexa 1 din Legea nr. 213/1998 şi art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege, acesta face parte din domeniul public al localităţii.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii reclamantei numai cu privire la lăcaşul de cult, şi respingerea celorlalte capete de cerere.

În motivarea apelului, s-a arătat că instanţa a reţinut că înscrierea în C.F., s-a făcut rară titlu, situaţie ce nu corespunde adevărului. Din simpla lecturare a cărţii funciare, rezultă că pârâta este înscrisă cu titlu de drept - lege, în temeiul Decretului nr. 3811/1950 şi a Decretului nr. 2994/1950. Motivarea instanţei, prin care se reţine că reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu, care au fost apoi preluate în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 358/1948, şi atribuite Bisericii Ortodoxe Române, nu are niciun suport probatoriu. Pentru ca reclamanta să poată invoca dispoziţiile art. 480 C. civ., ar trebui sa producă un just titlu şi, în acelaşi timp, pârâta să deţină imobilul în baza unui titlu nevalabil. Or, atâta timp cât pârâta este deţinătoarea unui titlu valabil, izvorât din lege, acţiunea reclamantei este de respins.

Trecerea imobilelor în proprietatea pârâtei s-a făcut conform legii în vigoare la acel moment, în cartea funciară, pârâta figurează ca proprietar, astfel că rectificarea înscrierii nu este justificată, cum nu este justificată nici admiterea acţiunii în revendicare, reclamanta neputând opune un just titlu care să-i legitimeze acţiunea.

Prin decizia civilă nr. 150/2011, Curtea de Apel Alba lulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Biserica Greco-catolică B. şi, în consecinţă:

A. dispus anularea parţială a încheierii de intabulare din C.F. B., numai în ceea ce priveşte nr. top., biserica şi curte în suprafaţă de 816 m.p., înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra nr. top., biserica şi curte în suprafaţă de 816 m.p., nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei Biserica Greco-catolică B.

A. obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română B. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei Biserica Greco-catolică B., imobilul înscris în C.F., biserica şi curte în suprafaţă de 816 m.p., înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3.

A respins în rest celelalte cereri şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale, în faţa instanţei de fond, în cuantum de 450 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, s-a invocat ca temei de drept al acţiunii art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990, art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Prin urmare, în principal, cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Acţiunea în revendicare reglementată de acest text legal este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esenţa acţiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-şi reapropia bunul. în speţă, singura parte care reuşeşte să facă dovada proprietăţii este pârâta, care, potrivit extraselor de carte funciară, în 1958, a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci, având şi posesia lor, dreptul de proprietate fiind înscris la B+4.

Anterior pârâtei, în cartea funciară Ia B+2 şi B+3, a fost intabulat dreptul de proprietate al unui minor (ai cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată intabulata asupra imobilelor indicate în petitul acţiunii. Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispoziţiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există. În speţă, reclamanta nu şi-a intabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular.

Dreptul de proprietate ai pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 şi Decretului nr. 2994/1950, iar, la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietăţii era reglementat prin art. 645 C. civ.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar şi nu are decât parţial posesia imobilelor. în sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat, rezultă că pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în 1958, prin încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. 3811/1950 şi Decretului nr. 2994/1950. în această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acţiunea, bunurile deţinute şi preluate prin actul normativ menţionat.

Pe cale de consecinţă, acţiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun a fost constatată nefondată.

S-a reţinut, de asemenea, că unul dintre imobilele revendicate este o biserică, înscrisă în C.F. Regimul juridic al Iăcaşelor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic este reglementat de Deeretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Din perspectiva acestui act normativ, s-a reţinut că, faţă de cerinţele legale pe care le impune, pentru a se dispune restituirea lăcaşului de cult, s-ar fi impus soluţia de respingere şi cu privire la acest imobil, însă, prin întâmpinarea depusă la fond, precum şi prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică şi curte, înscris în C.F. B., în suprafaţă de 816 m.p. de sub A+3, să fie înscris în C.F., pe numele reclamantei. Faţă de această poziţie, asimilată cu o achiesare, care este irevocabilă, s-a apreciat că instanţa este ţinută de recunoaşterea pârâtei, dând, exclusiv din acest punct de vedere, o soluţie de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanţei de fond sub acest aspect.

Deşi pârâta nu a fost de acord şi cu admiterea petituiui referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantei, pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanţa de apel a apreciat că se impune şi admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecinţă a admiterii primului capăt, prin aceasta, consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei.

Cu privire la celelalte imobile care fac obiectul acţiunii de faţă (cimitir, grădină, casă şi curte, înscrise în C.F. B.), Curtea a constatat că regimul juridic şi condiţiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, care a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul revendicării imobilelor naţionalizate ce au aparţinut cultelor religioase şi a stabilit un sistem reparator, pe care l-a subordonat controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidenţa sa. Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparţinut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepţia bisericii), şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general faţă de O.U.G. nr. 94/2000, dispoziţiile C. civ. nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000.

Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că şi sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.

împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta. Biserica Greco - Catolică B.

Prin decizia civilă nr. 6530/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În considerentele deciziei, instanţa de recurs a reţinut că soluţia dată în apel este corectă numai în ce priveşte imobilele cu nr. top., cu destinaţie de grădină, întrucât procedura de restituire a unor astfel de imobile este reglementată de dispoziţii speciale, respectiv de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta nu a urmat procedura reglementată de această ordonanţă.

În ce priveşte imobilul cu nr. top., casa parohială şi curte, s-a reţinut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcaşului de cult, iar acţiunea de revendicare pe drept comun este admisibilă, nefiind incidenţă O.U.G. nr. 94/2000. Ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului sub acest aspect.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat ca Dosar nr. 879/85/2010*.

Prin decizia civilă nr. 41 din 7 mai 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. împotriva sentinţei civile nr. 654/2011, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în Dosar nr. 879/85/2010.

S-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a respins acţiunea, reclamantei Biseria Greco- Catolică Blaj el şi în ce priveşte revendicarea imobilelor înscrise în C.F. B..

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Analizând apelul declarat de pârâtă, în limitele casării, Curtea a reţinut următoarele:

Imobilul înscris în C.F. B., având nr. top., are destinaţia de casă parohială şi curte. Potrivit art. 178 alin. (3) din H.G. nr. 53/2008, casa parohială se consideră anexă a lăcaşului de cult şi urmează regimul juridic al acestuia.

Lăcaşul de cult revendicat de reclamantă este imobilul înscris în C.F. B. Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei cu privire la acest imobil, iar pârâta, prin motivele de apel, nu a criticat sentinţa sub acest aspect. Dimpotrivă, şi-a menţinut poziţia procesuală exprimată la fond, în sensul că este de acord cu acţiunea în revendicarea lăcaşului de cult.

Faţă de aceste prevederi legale, având în vedere că biserica a fost restituită şi că imobilul cu destinaţia de casă parohială urmează acelaşi regim juridic, fiind accesoriu lăcaşului de cult, Curtea a constatat nefondat apelul pârâtei cu privire la imobil, astfel că a menţinut sub acest aspect hotărârea atacată.

Referitor la imobilele cu nr. top., Curtea a reţinut următoarele:

Prin apelul declarat, pârâta a criticat hotărârea primei instanţe, în ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii în revendicare a imobilelor. Prin decizia de casare, instanţa de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale şi, în consecinţă, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun.

În aceste circumstanţe, având în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, Curtea a constatat că, în privinţa celor doua imobile, soluţia instanţei de fond, de admitere a cererii în revendicare, este nelegală.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Parohia Greco-Catolică Blaj el, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii în întregime a apelului promovat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. şi menţinerii în totalitate a sentinţei instanţei de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta Parohia Greco -Catolică B. a arătat următoarele:

Sub un prim aspect, prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6530 din 25 octombrie 2012. Prin această decizie, instanţa, admiţând recursul subscrisei, a apreciat că, în ceea ce priveşte imobilul, casă parohială şi curte, în suprafaţă de 3.205 m.p., decizia este nelegală. Cu acelaşi prilej, s-a constatat că subscrisa nu avea obligaţia de a urma procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 (cu referire la acest imobil), reţinându-se că lăcaşeîe de cult sunt expres exceptate de la aplicarea acestui act normativ.

Totodată, instanţa a reţinut împrejurarea că imobilul - casă parohială constituie un accesoriu al lăcaşului de cuit, fiind supusă aceluiaşi regim juridic, aşadar, exceptată de la parcurgerea procedurii speciale, reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fiind admisibilă.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a respins însă acţiunea în revendicare a imobilelor înscrise în C.F. B., având ram de cultură, grădină. Este adevărat că premisa de la care porneşte rejudecarea cauzei este cea reglementată de art. 315 din C. proc. civ., iar, sub acest aspect, chestiunile de drept soluţionate de instanţa de casare sunt obligatorii, însă instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că imobilele care fac obiectul prezentei cauzei formează de fapt un singur corp funciar.

Cele trei nr. topografice, astfel după cum sugerează şi ordinea cronologică, sunt situate unul lângă celălalt, formând de fapt un singur corp funciar. Practic, este vorba de casa parohială, curte şi grădina acesteia, nedespărţite de garduri şi înscrise într-o singură carte funciară.

În măsura în care raţionamentul instanţei, cu referire la nr. top, este corect, pentru identitate de raţiune, nr. top trebuie să primească acelaşi tratament juridic, fiind vorba de grădina imobilului.

În acest fel, recurenta a apreciat că s-ar asigura atât consecvenţa cu referire ia situaţii similare, cât şi respectarea dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, a declarat recurs şi pârâta Parohia Ortodoxă Română B., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recuraîe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligaţia sa de a preda în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în localitatea B., înscris în C.F.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Parohia Ortodoxă Română B. a arătat următoarele:

Soluţia pronunţată de instanţa de apel este greşită, întrucât a fost ignorată în totalitate cartea funciară a imobilului. Astfel, instanţa este în eroare, atunci când reţine că, sub A5, este înscrisă casa parohială.

În plus, nu există nici o dovadă la dosarul cauzei, din care să rezulte că, vreodată, imobilul înscris sub nr. top, în C.F. B., ar fi avut destinaţia de casă parohială şi ar fi aparţinut, cu titlu de proprietate, intimatei Parohia Greco-Catolică B. Este de necontestat faptul că această casa parohială este anexă a bisericii.

În lipsa oricărei menţiuni despre acest fapt, în Cartea Funciară, rămâne dovedit faptul că imobilul înscris sub nr. top a fost o casă. în acest sens, s-a solicitat a se avea în vedere înscrierea din extrasul de carte funciară, traducere aflată la dosarul cauzei din foaia de avere şi proprietate, în care, fără echivoc, apare, sub B2 şi 3, proprietatea unei persoane fizice, minor la data dobândirii, aî cărui nume este indescifrabil.

În Cartea Funciară, apare casă cu 3 camere din piatră şi curte. în suprafaţă de 3.205 m.p., cu menţiunea marginală că aparţine lui B3, adică minorului şi, nicidecum, vreunei instituţii de cult.

Faptul că, în anul 1958, aceste imobile au trecut în stăpânirea şi proprietatea Oficiului Parohial Ortodox Român din B., în baza unor decrete, de la proprietarul notat la B3 (nume indescifrabil minor), şi lipsa vreunei menţiuni cu privire la existenţa vreunui drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, asupra acestui imobil, determină concluzia că intimata nu a deţinut niciodată, cu titlu de proprietate, imobilul în speţă, astfel că nu a fost preluat de la intimată, ci de la o persoană fizică.

Aşa fiind, imobilul casă de piatră şi curte nu poate fi considerat casă parohială şi, deci, nu poate fi scos din proprietatea sa, atâta timp cât înscrierea în cartea funciară este legală, existând prezumţia legală a titlului valabil.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că proprietatea asupra imobilului - casă de piatră şi curte - a trecut direct de la persoana fizică înscrisă sub B3 la subscrisa recurentă.

În concluzie, imobilul înscris în C.F. B., sub nr. top, fiind o simplă casă de piatră cu 3 camere, fără nici o menţiune a destinaţiei, având proprietar persoană fizică, nu poate fi considerată anexă a bisericii, doar pentru simplul fapt ca este notat în aceeaşi carte funciară cu biserica, ce este imobil distinct, corp funciar distinct, motiv pentru care nu este sub incidenţa regimului juridic aplicabil bisericilor, prevăzut de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 şi art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008.

De altfel, nelacând dovada că ar fi deţinut cu titlu de proprietate imobilul pe care îl revendică, acţiunea este şi inadmisibilă, având în vedere că, în regim de Carte Funciară, dovada proprietăţii se face exclusiv cu Cartea Funciară.

Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, trebuie menţionat că, în al doilea ciclu procesual, limitele rejudecării apelului promovat exclusiv de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. au fost fixate prin decizia civilă nr. 6530/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul reclamantei Parohia Greco - Catolica B. şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

Astfel, s-a decis irevocabil că soluţia instanţei de apel de respingere a cererii reclamantei este corectă numai în ceea ce priveşte imobilele cu nr. top, cu destinaţia de grădină, acestea intrând sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002 şi neputând fi retrocedate pe calea dreptului comun, astfel cum solicitase reclamanta.

Prin aceeaşi decizie, s-a constatat că soluţia de respingere a cererii de revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., privind imobilul cu nr. top este nelegală, întrucât casa parohială constituie un accesoriu al lăcaşului de cult, supusă aceluiaşi regim juridic, potrivit dispoziţiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, astfel că, pentru imobilul cu această destinaţie, nu era necesară parcurgerea procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fiind admisibilă.

În acest context, apreciind că instanţa de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretenţiilor reclamantei în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top 15, compus din casă parohială şi curte, instanţa supremă a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel, reţinând că instanţa de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale şi, în consecinţă, a inadmisibiîităţii acţiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. şi, schimbând în parte sentinţa, a respins acţiunea reclamantei Biseria Greco-Catolică B. şi în ce priveşte revendicarea imobilelor înscrise în C.F. B.

Cu privire însă la imobilul înscris în C.F., constând în casă parohială şi curte, instanţa de apel a aplicat doar formal dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii.

Astfel, deşi instanţa de recurs a reţinut, în considerentele enunţate, că instanţa de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretenţiilor reclamantei în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top., instanţa de trimitere nu a făcut altceva decât să constate că biserica, fiind restituită de către instanţa de fond, imobilul cu destinaţia de casă parohială urmează acelaşi regim juridic, fiind accesoriu lăcaşului de cult menţionat, admiţând, în consecinţă, cererea reclamantei de restituire a acestui imobil.

Această constatare nu reprezintă însă o veritabilă examinare a motivelor de apel formulate de pârâta apelantă Parohia Ortodoxă Română B., respectiv o analiză particulară a fondului raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum a fost impusă de instanţa supremă, şi nu poate substitui argumentaţia necesară a instanţei de apel, garanţia motivării hotărârilor judecătoreşti fiind reglementată atât prin dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât şi prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", constituind astfel situaţia premisă pentru o judecată concretă şi. efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Dispoziţiile legale menţionate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de înfăptuire a actului de justiţie în etapele procesuale anterioare.

În plus, în interpretarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deja evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanţa să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi asupra tuturor mijloacelor de apărare ce au stat la temelia pretenţiilor invocate de părţi, ci şi necesitatea expunerii raţionamentelor pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În acest sens, în doctrina şi jurispmdenţa instanţelor naţionale, s-a admis că absenta motivării sau insuficienta acesteia în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză, poate echivala cu necercetarea fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În acest context, se observă că pârâta Parohia Ortodoxă Română B. expusese, în conţinutul motivelor de apel, mai multe argumente de fapt şi de drept relevante soluţionării cauzei deduse judecăţii, cărora instanţa de apel nu le-a răspuns prin niciun argument, nearătând nici dacă acestea au fost sau nu primite şi nici motiveie pentru care nu s-a impus examinarea lor.

În consecinţă, instanţa de trimitere va trebui să analizeze motivele de apel şi criticile de recurs expuse, precum şi apărările reclamantei; să cerceteze istoricul menţiunilor de carte funciara şi să stabilească regimul juridic al imobilului înscris în C.F. B., nr. top., sub aspectul titlurilor de proprietate asupra acestuia, identificării şi destinaţiei sale, având în vedere că recurenta pârâtă învederează că, în C.F. B. sub A5, apare casă din trei camere şi curte în suprafaţă de 3.205 m.p., cu menţiunea marginală că aparţine lui B3, adică unui minor, iar nu unei instituţii de cult; să identifice care este persoana de la care s-a preluat imobilul, în raport de susţinerile recurentei pârâte, care a învederat că preluarea bunului imobil în litigiu s-a făcut de la o persoană fizică, minor la epoca preluării, şi, nicidecum, de ia recurenta reclamantă; să lămurească orice alte elemente necesare dezlegării cauzei şi, în urma acestei analize, să expună argumentele substanţiale care vor determina deznodământul judiciar al litigiului în etapa procesuală a apelului.

În aceiaşi sens, deşi instanţa supremă a afirmat, de principiu, în considerentele deciziei de casare, că imobilul - casă parohială - este un accesoriu al lăcaşului de cult, supusă aceluiaşi regim juridic, instanţa de apel va trebui să realizeze, în baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F. B., nr. top., în sensul stabilirii destinaţiei sale, întrucât destinaţia imobilului este esenţială pentru a~i putea aplica acestuia principiul accesorialităţii.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei Parohia Greco - Catolică B., se observă că acesta repune în discuţie soluţionarea cererii privind imobilele cu nr. top, cerere ce a fost dezlegată, în mod irevocabil, de către instanţa supremă, în sensul aplicării legii speciale şi, în consecinţă, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, astfel încât aceste aspecte nu pot fi reiterate.

În acest context, se poate observa că singura critică formulată de recurenta reclamantă, care va trebui analizată de către instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, este cea privind existenţa unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identităţii imobilului înscris în C.F. B., iar soluţia admiterii recursului promovat de reclamanta Parohia Greco - Catolică B. se impune doar din considerente procedurale, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei.

Pentru considerentele expuse, constatând încălcarea art. 315 C. proc. civ., în sensul nesoluţionării, într-o manieră veritabilă, a fondului cererii, în ceea ce priveşte imobilul înscris în C.F. B., precum şi incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco -Catolică B.- şi de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. împotriva deciziei nr. 41 din 7 mai 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia I civilă; va casa decizia recuratâ şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco -Catolică B. şi de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. împotriva deciziei nr. 41 din 07 mai 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia a I-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi Curţi de Apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 376/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 38/2014. Civil. Contestaţie decizie de... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 377/2014. Civil