ICCJ. Decizia nr. 425/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 425/2014
Dosar nr. 30958/3/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 19 august 2008, reclamanta Ţ.R., a solicitat instanţei - în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi R.A.A.P.P.S. - să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 15.000 m.p. situat în Bucureşti, str. Ţ. pe care îl ocupă în mod abuziv şi să-şi ridice construcţiile edificate pe proprietatea sa, iar în caz de refuz să fie împuternicită să le ridice pe cheltuiala pârâţilor, aceştia fiind constructori de rea credinţă. Reclamanta a mai arătat că înţelege să despăgubească pârâţii cu contravaloarea construcţiei, în situaţia în care se va dovedi că aceştia sunt constructori de buna credinţă.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl revendică, de la numita D.C., astfel cum rezultă din xerocopia contractului de vânzare cumpărare autentificat la fostul notariat de Stat al Sectorului 1 din 08 octombrie 1992.
Contractul, se arată, a fost transcris în Registrul de publicitate imobiliară, realizându-se în acest mod şi opozabilitatea faţă de terţi a tranzacţiei, inclusiv faţă de pârâţi care la momentul 1992 nu aveau înscris vreun drept de proprietate asupra terenului în litigiu, începând cu anul fiscal 1992 şi până în prezent (adică de peste şaisprezece ani) imobilul figurând cu rol fiscal deschis, la Administraţia Finanţelor Sector 1, pe numele proprietarului Ţ.R.
La rândul său, vânzătoarea D.C. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, transcris în Registrul de publicitate imobiliară, de la numitul D.D. căruia, în baza Legii nr. 18/1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în calitate de moştenitor a lui D.N.A., prin decizia din 20 februarie 1992 a Primăriei Municipiului București.
Chiar dacă pârâta, mai arată reclamanta, şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului din str. Ţ. dreptul lor de proprietate asupra terenului de 15.000 m.p. din Ţ., este opozabil pârâtelor căci l-a intabulat înaintea acestora, deci l-a făcut opozabil faţă de terţi încă din anul 1992. Or, în acest caz se aplică principiul qui prior în tempore prior în iure.
Ca atare, dreptul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al pârâtelor pentru faptul că din înscrisurile anexate, rezultă că D.D. a dobândit proprietatea asupra terenului în litigiu prin lege, modalitate prevăzută de art. 645 C. civ. Or, titlul său de proprietate a fost emis în baza Deciziei nr. 117 din 20 februarie 1992 a Primăriei Municipiul București care la rândul ei a fost emisă în baza Legii nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului.
Acest titlu este un titlu valabil care nu a fost desfiinţat niciodată fie pe cale administrativă, fie pe cale judecătorească.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1019 din 3 mai 2012, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S.
A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Ţ.R. şi în consecinţă a obligat pârâta R.A.A.P.P.S., să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul teren situat în București, str. Ţ., în suprafață de 11793 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauză.
A respins cererea vizând obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul situat în București, str. Ţ., ca nefondată.
A obligat pârâta R.A.A.P.P.S. de a ridica construcțiile aflate pe imobilul teren situat în București, str. Ţ. în suprafață de 1.1793 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul P.G.C., în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, în caz contrar abilitând reclamanta a ridica construcțiile pe cheltuiala pârâtei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 15.000 m.p. situată în București, str. Ţ. în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numita D.C. şi autentificat din 08 octombrie 1992, contract transcris în Registrul de Transcripțiuni.
Din conținutul acestui contract, rezultă că terenul a făcut obiectul restituirii către autorii vânzătoarei în temeiul legii fondului funciar, aspect confirmat de adeverința emisă de Primăria Sector 1 din 26 februarie 1992 şi de decizia emisă de Primăria Municipiului București, la data de 20 februarie 1992.
Prin H.G. nr. 854 din 28 septembrie 2000, pârâta R.A.A.P.P.S. a primit în administrare serele şi terenul aferent acestora situate în strada Ţ., în suprafață de 11.793 m.p., numărul poștal dobândit ulterior fiind X, pe strada Ţ., așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București sub din 07 august 2001, teren intabulat pe acest număr C.F. Încheierii C.F. emisă de Judecătoria sector 1 în Dosar nr. 3552 din 09 martie 2002.
Schimbarea numărului X, din numărul Z, pe strada Ţ. este confirmată şi de adresa emisă de Primăria Municipiului București din 08 iulie 2010, suprafața de teren menționată la adresa din str. Ţ. nr. X fost numărul Z, fiind de 11.793 m.p.
Din conținutul acestor înscrisuri, mai reţine tribunalul, rezultă că pârâta R.A.A.P.P.S. deține suprafața de 11.793 m.p. situată în str. Ţ. nr. X, fostă str. Ţ. nr. Z, schimbarea adresei poștale intervenind în anul 2001.
Din adresa emisă de Primăria Municipiului București din 12 ianuarie 2011, rezultă că terenul identificat prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, este compus din imobilul pentru care s-a atribuit numărul poștal X, pe strada Ţ., în baza H.G. nr. 854 din 28 septembrie 2000, şi o secțiune pe strada Ţ.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S., Tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, din concluziile raportului de expertiză rezultând că pârâta este administrator al imobilului din str. Ţ.
În raport de cele reținute, tribunalul a constatat că pentru imobilul situat în str. Ţ., sector 1, pârâtul Statul roman nu a putut prezenta un titlu de proprietate, astfel că în prezenta acțiune în revendicare suntem în ipoteza în care numai una din părți prezintă titlu, respectiv reclamanta, astfel că aceasta este îndreptățită a se bucura de prerogativele proprietății în temeiul art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege.
Cu privire la imobilul teren situat în București, str. Ţ. sector 1, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui titlu de proprietate astfel că acțiunea în revendicare a acestui imobil a fost respinsă ca nefondată.
Cât priveşte construcțiile cu destinația de sere, identificate prin raportul de expertiză, din conținutul acestui raport s-a reţinut că pârâta R.A.A.P.P.S. nu a făcut dovada edificării acestora în temeiul unei autorizații de construire, fiind ca atare un constructor de rea credință cu consecința obligării sale în temeiul art. 494 C. civ. potrivit cu care, dacă construcțiile au fost edificate de o altă persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le păstra pentru sine sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâţii Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A.A.P.P.S., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă care, prin decizia nr. 146A din 22 aprilie 2013, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, într-un litigiu anterior, iniţiat de aceeaşi reclamantă (care – în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. – a solicitat ca pârâta să fie obligată, urmare comparării titlurilor, să-i lase în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 15.000 m.p. situat în Bucureşti, str. Ţ. nr. Z) s-a reţinut cu putere de lucru judecat că Ţ.R., nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiţie obligatorie în exercitarea acţiunii în revendicare.
Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că D.N.A., persoana de la care reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate, a înstrăinat terenul în discuţie către Banca R., în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945.
Ca atare, actul invocat de reclamantă ca titlu, a fost încheiat cu un neproprietar.
Cât priveşte critica referitoare la incidenţa în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, aceasta nu a fost reţinută, faţă de susţinerile reclamantei în sensul că, în dosarul anterior, s-a solicitat compararea titlurilor avându-se în vedere terenul aflat în posesia pârâtei din str. Ţ. nr. Z şi nu terenul pârâtei din str. Ţ. nr. X, cum s-a solicitat în prezentul dosar. Astfel, această împrejurare împiedică reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, datorită unei diferenţe formale de obiect între cele două cauze.
Totuşi, Curtea a constatat că, în ambele cauze, titlul invocat de reclamantă pentru revendicarea terenului de 15.000 mp este contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu numita D.C. şi autentificat din 08 octombrie 1992. Vânzătoarea D.C. a dobândit terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare transcris de la D.D. care îl dobândise prin moştenire de la D.N.A.
Principiul puterii de lucru judecat, se arată, împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, dată în alt proces.
Statuarea, prin hotărâre irevocabilă, că reclamanta nu poate invoca un drept de proprietate rezultând din titlul invocat în litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 7360 din 8 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi anume, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 8 octombrie 1992, se impune în prezenta cauză ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, fiind inadmisibil a se contrazice, printr-o nouă hotărâre, cele reţinute irevocabil cu privire la aceeaşi stare de fapt.
Or, prin hotărâre irevocabilă s-a constatat că terenul în litigiu a fost înstrăinat de autorul lui D.D. prin act autentic în anul 1945, şi că prima subdobânditoare, D.C., cât şi reclamanta în calitate de a doua subdobânditoare au achiziţionat de la un neproprietar, situaţie în care reclamanta nu a justificat dreptul de proprietate pentru bunul revendicat, condiţie obligatorie în exercitarea acţiunii în revendicare.
În această situaţie, conchide instanţa de control judiciar, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit că intimata reclamantă din prezentul dosar nu justifică un drept de proprietate cu privire la terenul în litigiu, contractul de vânzare – cumpărare invocat nefiind apt să-i transmită acest drept, există putere de lucru judecat cu privire la această chestiune şi nu se poate ca în prezentul proces să se ajungă la o concluzie contrară, cu înfrângerea principiului mai sus expus.
Invocarea unor noi acte de către pârâta R.A.A.P.P.S. prin care tinde să îşi probeze dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, nu înlătură această concluzie, avându-se în vedere faptul că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare din primul dosar a fost motivată prin lipsa dreptului de proprietate al reclamantei, rezultând din împrejurarea că titlul invocat nu îi conferea acest drept, situaţie în care aceasta nu poate promova cu succes o nouă acţiune în revendicare, întemeiată pe acelaşi titlu, indiferent de apărările pârâtei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta Ţ.R., care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, se arată, deşi instanţa a înlăturat corect excepţia autorităţii lucrului judecat, a reţinut totuşi că prin hotărâri anterioare, date într-o altă cauză, s-a statuat irevocabil asupra faptului că reclamanta nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, raţionament absolut contradictoriu.
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind indicate motivele de fapt şi de drept care au format convingerile instanţei.
Astfel, susţine reclamanta, probele nu au fost analizate în „contradictorialitatea lor” şi nu există o concordanţă între motivare şi probele administrate, putându-se vorbi de o lipsă a motivării, pe fond.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă face trimitere la anumite probe administrate în cauză care, în opinia sa, fac cu prisosinţă dovada că a dobândit imobilul printr-un act valabil şi ca atare, este îndreptăţită să se bucure de prerogativele proprietăţii, conform art. 480 C. civ.
- decizia din apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, cu încălcarea normelor de drept substanţial şi procesual, încălcare ce îmbracă mai multe aspecte, cu referire atât la soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat cât şi pe fondul acţiunii în revendicare, la modalitatea de comparare a titlurilor.
Dezvoltând critica, recurenta aduce din nou în discuţie respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat, pentru ca mai apoi, în considerente, instanţa să reţină – greşit, în opinia sa – puterea de lucru judecat a hotărârii date în litigiu anterior.
Or, se arată, nu este îndeplinită cerinţa legală a triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, cerută de art. 1201 C. civ. de la 1864, pentru a putea fi admisă excepţia „autorităţii lucrului judecat” aşa cum, în mod corect, a apreciat tribunalul.
Compararea titlurilor, conchide recurenta-reclamantă, s-a făcut de asemenea cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care Statul român nu a putut prezenta un titlu de proprietate nici cu privire la teren şi nici cu privire la construcţiile edificate pe acesta.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Se constată că, în dezvoltarea criticilor formulate împotriva deciziei dată în apel, recurenta face o regretabilă confuzie între puterea lucrului judecat şi autoritatea de lucru judecat, noţiuni care nu pot fi apreciate ca sinonime.
Astfel, aşa cum în mod constant s-a reţinut, atât în doctrină, cât şi în practica instanţelor judecătoreşti, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, ce determină ca un nou litigiu între aceleași părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, să nu mai fie posibil.
Ca atare, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepţiei „autorităţii lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces este între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi este întemeiat pe aceeaşi cauză.
Aceste elemente ale autorităţii lucrului judecat, care-i determină şi efectele, rezultă din dispoziţiile art. 1201 C. civ. de la 1864, text ce se referă expres la tripla identitate: eadem conditio personarum, eadem res şi eadem causa.
Pe de altă parte, conceptul mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică şi faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).
Ca atare, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă situaţie nefiind necesară îndeplinirea triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză.
În speţă, este adevărat că nu este îndeplinită tripla identitate – prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1864 – de părţi, obiect şi cauză, pentru a se pune în discuţie autoritatea de lucru judecat, soluţia dată de instanţa de apel nefiind de altfel pronunţată în baza acestei excepţii.
Ceea ce a aplicat însă instanţa de control judiciar în cauza dedusă judecăţii, este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile pronunţate în litigiu anterior.
Astfel, prin decizia nr. 7360 din 8 iulie 2009, (dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 811 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, formulată de reclamanta Ţ.R., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. având ca obiect terenul în suprafaţă de 15.000 m.p. din Bucureşti, str. Ţ.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa supremă a reținut că acţiunea în revendicare nu se poate întemeia, direct şi nemijlocit, decât pe existenţa dreptului de proprietate, drept care însă nu a fost dovedit în cauză.
Astfel, s-a reţinut că persoana de la care reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate, D.N.A., a înstrăinat terenul către Banca R., în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945.
Ca atare, atât prima subdobânditoare, D.C., cât şi reclamanta, în calitate de a doua subdobânditoare, au încheiat actele exhibate ca titlu, cu un neproprietar.
În consecinţă, în litigiul anterior, instanţa supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiţie obligatorie în exercitarea acţiunii în revendicare.
Or, decizia atacată, în mod corect reţine puterea de lucru judecat a acestei hotărâri şi împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluţie contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat.
Aşa fiind, soluţia cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.
Cum, excepţia – de fond – a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepţii peremptorii şi dirimante, de natură a paraliza acţiunea reclamantului, instanţa admiţând-o, nu se mai poate pronunţa cu privire la niciun alt aspect al pricinii.
Ca atare, instanţa a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii, exclusiv în temeiul acestei excepţii absolute, de ordine publică, neputându-se reţine nici temeiul prevăzut de teza 1 a art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ţ.R. împotriva deciziei nr. 146/A din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 424/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 427/2014. Civil → |
|---|
