ICCJ. Decizia nr. 553/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 553/2014
Dosar nr. 39575/3/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2014
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2495/299/2007 reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâţii G.M., A.J. şi A.V., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 12,13, 24 şi 25 din imobilul situat în Calea Victoriei.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, format din teren şi construcţie având parter, subsol şi şapte etaje, a fost proprietatea mamei sale N.N., fiind dobândit de aceasta prin actele autentice de vânzare - cumpărare nr. x/1921 şi nr. y/1938, precum şi prin autorizaţia de construcţie din 10 septembrie 1940.
Imobilul a fost în mod abuziv trecut în patrimoniul statului prin expropriere, iar prin cerere înregistrată în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a solicitat restituirea imobilului, cererea fiindu-i însă respinsă la data de 21 decembrie 1998.
În acelaşi an, reclamanta a formulat acţiune în revendicare împotriva C.G.M.B., iar prin sentinţa civilă nr. 10180/1998 s-a dispus admiterea acţiunii sale, pârâtul C.G.M.B. fiind obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întregul imobil situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 1.
În baza acestei hotărâri, reclamanta a fost pusă parţial în posesia imobilului, apartamentele revendicate prin prezenta acţiune fiind excluse de la punerea în posesie, motivat de faptul că la data punerii în posesie erau înstrăinate chiriaşilor, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
S-a susţinut de reclamantă că înstrăinarea apartamentelor către pârâţi s-a făcut cu rea credinţă în perioada în care aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului şi de către stat care nu a avut niciodată un titlu legal de proprietate asupra apartamentelor vândute.
S-a solicitat de reclamantă ca în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor să se constate că titlul său este preferabil, fiind mai vechi şi provenind de la adevăraţii proprietari ai imobilului, pe când titlurile pârâţilor au date ulterioare şi au fost încheiate cu o persoană juridică care nu avea calitatea de proprietar a bunului vândut.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pârâta A.J. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA, solicitând ca, în ipoteza în care ar cădea în pretenţii, să fie obligaţi chemaţii în garanţie să-i restituie preţul actualizat al imobilului achitat în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâta G.M. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la plata preţului de circulaţie a apartamentului ce i-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, în ipoteza în care acţiunea formulată de reclamantă împotriva sa ar fi admisă.
Pârâtul A.V. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea cheltuielilor necesare şi utile, reprezentând sporul de valoare adus apartamentului din imobil, evaluată provizoriu la suma de 25.000 RON şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra apartamentului până la achitarea acestor despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 10482 din 11 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, invocată de pârâta G.M. la termenul de judecată din 04 septembrie 2008 şi, pe cale de consecinţă, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, din care rezultă că valoarea cumulată a apartamentelor revendicate prin acţiune depăşeşte valoarea de 500.000 lei prevăzută de textul de lege mai sus menţionat (reglementarea în vigoare la data pronunţării sentinţei).
La Tribunalul Bucureşti cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a III-a Civilă, iar prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 03 iunie 2009, instanţa a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii de revendicare şi prescripţia dreptului material la acţiune, invocate de pârâtele A.J. şi G.M. prin întâmpinare şi a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.J.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile revendicarea de drept comun, iar aspectele legate de legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii se impun a fi analizate cu ocazia soluţionării fondului litigiului dintre părţi, neputându-se pune în discuţie pe calea unei excepţii procesuale existenţa vreunui caz în care legea ar închide părţii interesate accesul la un anumit mijloc procesual pentru neîndeplinirea unei condiţii de formă sau de fond pentru promovarea acţiunii.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a reţinut că susţinerile formulate de pârâta G.M., prin apărător, în argumentarea acestei excepţii, sunt fundamentate pe o calificare proprie dată de aceasta acţiunii deduse judecăţii, calificare care nu are nici o legătură cu motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2025 din 24 noiembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţi, ca fiind lipsite de interes.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Calea Victoriei, prin moştenire, de la fostul proprietar - N.N. - conform certificatului de moştenitor nr. 29/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliului General al Municipiului Bucureşti, acesta din urmă fiind obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Calea Victoriei, colţ cu str. Manu (fostă Lemnea).
În baza acestei hotărâri, prin dispoziţia nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului mai sus menţionat, sens în care s-a procedat şi la punerea în posesie a acesteia, mai puţin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată, din probele administrate rezultând că imobilul situat în Calea Victoriei, a fost proprietatea autoarei reclamantei N.N., conform actului de vânzare - cumpărare din 06 iunie 1921, actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1932 şi actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. y/1938; a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin expropriere şi a fost restituit reclamantei în proprietate prin sentinţa civilă nr. 10960/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
S-a reţinut că pârâţii ocupă din acest imobil apartamentele menţionate în petitul acţiunii, situaţie în care s-a apreciat că şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată.
Pe fondul acţiunii, instanţa a reţinut că reclamanta beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, doar cu privire la partea din imobil ce i-a fost restituită prin dispoziţia nr. 190/1999, nu şi cu privire la apartamentele legal înstrăinate pârâţilor.
S-a apreciat că reclamanta nu mai poate formula o cerere de restituire în natură a apartamentelor deoarece nu a solicitat în termenul legal constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare, iar în compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, criteriul datei mai vechi a înscrisului constatator nu poate fi aplicat, acesta având relevanţă doar în ipoteza în care titlurile ce se compară provin de la acelaşi autor, ceea ce nu este cazul în speţă.
Din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, instanţa de fond a reţinut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de alege între calea prevăzută de acest act normativ special şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
S-a reţinut de asemenea, că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a considerat că persoanele care au dobândit cu bună - credinţă un imobil naţionalizat nu ar trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ele greutatea responsabilităţii statului care a confiscat acele bunuri şi că atenuarea vechilor inechităţi nu trebuie să creeze altele noi.
S-a subliniat că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă şi că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată numai dacă aceasta contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În situaţia în care pârâtul deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care poate fi o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, restituirea în natură nu mai este posibilă, acţiunea reclamantei impunându-se a fi respinsă.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a apreciat că cererile de chemare în garanţie formulate de pârâte se impun a fi respinse ca lipsite de interes, având în vedere faptul că obligaţia de garanţie nu este funcţională decât în măsura în care evicţiunea s-a produs.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta V.E., continuat după decesul acesteia de succesorii săi V.N. şi V.L.
Prin decizia civilă nr. 144/ A din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta V.E. şi continuată de succesorii acesteia, reclamanţii V.N. şi V.L. împotriva pârâţilor G.D.M., A.J. şi A.R. şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele 12, 13, 24 şi 25 din imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 1. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Din probele administrate a rezultat că prin sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 10960/1998, definitivă şi irevocabilă s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase autoarei apelanţilor reclamanţi, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei colţ cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1, cu terenul aferent.
În baza acestei sentinţe s-au restituit efectiv autoarei reclamantei partea din construcţiile situate în Calea Victoriei colţ cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1, respectiv cele care la data restituirii - 02 mai 2000 - nu erau înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi terenul, cu excepţia terenului situat sub construcţie aferent apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar apelanţii reclamanţi, continuând cererea formulată de autoarea lor, revendică de la pârâţi apartamentele nr. 12, 13, 24 şi 25 din imobil, cu terenul aferent, invocând dreptul lor de proprietate asupra imobilului, recunoscut prin sentinţa civilă mai sus menţionată, ineficacitatea Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Din probe a rezultat că aceste apartamente au fost înstrăinate pârâţilor (respectiv autorilor lor decedaţi în cursul soluţionării cauzei), în baza Legii nr. 112/1995.
La instanţa de fond, pârâţii au invocat în apărare, printre altele, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei pentru formularea acţiunii, susţinând, pe de o parte că nu există dovezi privind calitatea reclamantei iniţiale V.C. de succesoare a fostului proprietar al imobilului, iar, pe de altă parte, că nu există identitate între imobilul restituit acesteia şi apartamentele revendicate prin acţiune.
Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a respins această excepţie, reţinând, pe baza actelor de stare civilă depuse la dosar, a expertizei efectuată în cauză şi mai ales, faţă de sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă şi irevocabilă, că reclamanta are calitate procesuală activă în calitate de moştenitor al fostei proprietare a imobilului, dar şi faptul că apartamentele vândute pârâţilor fac parte din imobilul ce a aparţinut autoarei reclamantei.
Pârâţii nu au formulat apel principal împotriva sentinţei instanţei de fond şi nici nu au aderat la apelul formulat de reclamantă, situaţie în care dezlegarea dată de prima instanţă acestor probleme de drept a intrat în puterea lucrului judecat, aceleaşi probleme de drept nemaiputând fi invocate în apel de pârâţi ca simple apărări.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a apreciat că se impune respingerea acţiunii reclamantei, reţinând, în esenţă, că aceasta are un bun doar cu privire la partea de imobil ce nu a fost înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, iar în condiţiile în care nu a solicitat în termenul prevăzut de lege constatarea nulităţii actelor pârâţilor nu poate beneficia de restituire în natură, conform deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Dând valenţă deciziei în interesul Legii nr. 33/2009, Curtea constată că în analiza titlului exhibat de către reclamantă, aceasta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, pentru întregul imobil situat în Calea Victoriei colţ cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1 şi nu doar pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european - CEDO - s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
În speţa dedusă judecăţii s-a dovedit că există o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care s-a dispus expres în sensul restituirii bunului către autoarea apelanţilor reclamanţi, respectiv sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă şi executorie, ce reprezintă bun actual în sensul Convenţiei Europene şi jurisprudenţei Curţii Europene şi se bucură, fără îndoială, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Pe baza principilor generale ale dreptului internaţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că ingerinţa statului în exercitarea dreptului unei persoane nu este una justificată decât dacă este legală, urmăreşte un scop legitim şi nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie să existe între interesul comun protejat şi interesul particular asupra căruia se intervine.
Din probele administrate în cauză rezultă că deşi dreptul de proprietate al autoarei reclamanţilor a fost recunoscut de o instanţă de judecată încă din anul 1998, nici aceasta şi nici succesorii săi nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi.
Există o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea dreptului lor de proprietate, rezultând din vânzarea de către stat a apartamentelor în litigiu către chiriaşi, ingerinţă ce a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii acestora şi cerinţele interesului general.
Repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de reparaţie, restituirea în natură a imobilului către reclamanţi fiind, practic, unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea apartamentelor către pârâţi.
Aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare - cumpărare neanulate, deoarece, spre deosebire de reclamanţi, au la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern, anume formularea unei acţiuni, în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va dispune admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 12, 13, 24 şi 25 din imobilul situat în Bucureşti,Calea Victoriei, sector 1.
Restul dispoziţiilor sentinţei vor fi menţinute ca fiind legale şi temeinice, în condiţiile în care nu au fost atacate prin prezentul apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii A.J., A.R. şi G.D.M.I.
În motivarea recursului pârâtele A.J. şi A.R. au arătat următoarele.
A) În mod greşit, instanţa de apel nu a luat în considerare apărările recurenţilor, având în vedere calitatea lor de terţi dobânditori de buna-credinţa cu titlu oneros ai apartamentelor, precum şi faptul ca în speţa sunt incidente şi dispoziţiile speciale ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Cererea de restituire în natura formulata de către apelanţii-reclamanţi este nelegala şi netemeinica, având în vedere faptul ca recurenţii pârâţi au calitatea de terţi dobânditori de buna-credinţa cu titlu oneros ai apartamentelor iar în speţa sunt incidente şi dispoziţiile speciale ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În speţa, în condiţiile în care vânzarea-cumpărarea apartamentelor s-a realizat în anul 1998, este indubitabil faptul ca recurentele pârâte nu au cunoscut şi nici nu ar fi putut sa cunoască la aceea epoca, faptul ca statul nu ar fi putut sa le vândă în mod valabil apartamentele.
Anterior momentului încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1195, recurentele au efectuat toate demersurile necesare pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului, cat şi pentru a afla daca se formulase o cerere de restituire în natura pentru apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriaş.
Pana la momentul încheierii de către A.J. şi A.D., în calitate de autor al recurentei A.R., a contractelor de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 intimata-reclamanta nu a întreprins nici un demers judiciar pentru a încerca sa îşi valorifice, fata de recurente, pretinsul drept de proprietate prin restituirea în natura a imobilului, astfel încât la momentul cumpărării de către recurente a apartamentelor în baza legii speciale nu exista înregistrata o cerere de restituire în contradictoriu cu recurente.
Sentinţa civila nr. 10160 din 19 iunie 1998 a fost pronunţata de Judecătoria Sector 1 Bucureşti intr-o cauza în care recurentele nu au fost parte şi a fost ulterioara cumpărării celor doua imobile prin contractele de vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998, respectiv din 09 aprilie 1998
În aceasta situaţie, titlul de proprietate deţinut de recurente, confirmat implicit prin nepromovarea unei acţiunii în constatarea nulităţii absolute în baza Legii nr. 10/2001, urmează sa fie preferat titlului invocat de intimaţii-reclamanţi, aceasta având posibilitatea de a obţine exclusiv despăgubiri prin echivalent pentru aceste apartamente în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
De altfel, în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul ca recurentele ar beneficia de un mecanism legal mai eficace decât procedura legilor de reparaţie aplicabile în cazul intimaţilor-reclamanţi. Aceasta teza a instanţei de apel nu este susţinuta de nicio motivare în hotărârea atacata şi nici situaţia existenta la acest moment. În egala măsura, în vederea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, principiul protejării dreptului de proprietate dobândit de terţul dobânditor de buna-credinţa cu titlu oneros a fost consfinţit şi de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, norma legala de imediata aplicare şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecata, în conformitate cu care, nu se restituie în natura imobilele înstrăinate foştilor chiriaşi prin contracte de vânzare-cumpărare validate de către instanţele judecătoreşti prin hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care au fost respinse cererile privind constatarea nulităţii absolute a contractelor încheiate în baza legii nr. 112/1995.
Or, daca s-ar considera ca, deşi sunt valabile actele juridice încheiate cu buna-credinţa prin care s-au înstrăinat imobile preluate fără titlu valabil, totuşi terţul dobânditor ar putea fi cu succes evins de proprietarul iniţial pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, dispoziţiile speciale ar fi lipsite de raţiune, aceasta norma legala devenind lipsita de conţinut şi neproducând efectele juridice avute în vedere de legiuitor.
Având în vedere faptul ca titlul recurentelor, în calitate de terţi dobânditori de buna-credinţa este preferabil celui al intimaţilor-reclamanţi, în mod greşit instanţa de apel prin hotărârea recurată a dispus admiterea acţiunii în revendicare.
B) Intimaţii-reclamanţi nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru a obţine restituirea în natura a imobilului.
În mod eronat instanţa de apel a apreciat faptul ca intimaţii-reclamanţi ar avea un bun, raportat la hotărârea judecătoreasca prin care s-a dispus expres restituirea bunului către autoarea intimaţilor-reclamanţi, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat faptul ca un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportau la « bunul» său, în sensul în care aceasta noţiune este definita prin jurisprudenţa instanţei de contencios european.
În baza jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de « bun» poate acoperi atât «bunuri actuale» cat şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puţin o «speranţa legitima» de a obţine utilizarea efectiva a unui drept de proprietate. Speranţa de a vedea recunoaşterea supravieţuirii unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein contra Germaniei [G.C.], nr. 42527/98, § 83, CEDO, 27 iunie 2001; Jasiuniene contra Lituaniei, nr. 41510/98, §§ 40-44, 6 martie 2003; Malhous împotriva Republicii Cehe, nr. 33071/96, 13 decembrie 2000,), şi se înţelege de la sine a unui titlu care stabileşte acest drept condiţional stingându-se din nerealizarea condiţiei (Mărio de Napoles Pacheco împotriva Belgiei, Hotărârea nr. 7775/77, şi Lupulet împotriva României, paragraful133).
Mai mult, în cauzele în care România este implicata (Paduraru contra România, Porteanu contra România, Străin contra România), Curtea considera ca se poate vorbi de un "bun" în ipoteza în care înainte de vânzare imobilului conform Legii nr. 112/1995, a existat o hotărâre judecătoreasca, chiar nedefinitiva, prin care sa se constate nevalabilitatea titlului statului.
Or, aşa cum am menţionat mai sus intimata-reclamanta nu a obţinut niciodată o hotărâre care sa constate nevalabilitatea titlului statului, anterior cumpărării de către recurenţi a imobilului, astfel ca aceasta nu se poate prevala de deţinerea unui "bun" în sensul Convenţiei.
Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu pot fi interpretate în sensul ca ar impune statelor contractante o obligaţie generala de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte sa ratifice Convenţia.
Prin Hotărârea din data de 12 Octombrie 2010 în cauza "Maria Atanasiu şi alţii împotriva României" (singura hotărâre "pilot pronunţata în materia imobilelor preluate abuziv), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca, daca interesul patrimonial în cauza este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimoniala" decât daca are o baza suficienta în dreptul intern. De exemplu, când este confirmat printr-o jurisprudenţa bine stabilita a instanţelor.
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca existenta unui „bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu daca, printr-o hotărâre definitiva şi executorie, anterioara vânzării către foştii chiriaşi, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi daca în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 si, mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Instanţa de contencios european a apreciat ca transformarea intr-o „valoare patrimoniala" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionata de întrunirea de către partea interesata a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea cailor de atac prevăzute de lege. în speţa noastră, nici o instanţa sau autoritate administrativa interna nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui în natura imobilul în litigiu anterior înstrăinării acestuia către foştii chiriaşi. în aceste condiţii, ţinând cont ca intimaţii-reclamanţi nu ne pot opune un „bun" în accepţiunea Convenţiei, aceştia pot beneficia exclusiv de un drept la despăgubire prin echivalent bănesc, astfel cum de altfel a şi solicitat şi chiar a obţinut prin hotărâre judecătoreasca definitiva şi irevocabila.
Prin urmare raportându-ne la normele şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin admiterea acţiunii în revendicare formulata de către intimata-reclamanta, s-au încălcat inclusiv dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
C) În mod eronat a interpretat instanţa de apel dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţata de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, Decizia nr. 33/2008, cat şi existenta în patrimoniul reclamantei a unui «bun» în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acţiunea în revendicare trebuia sa fie soluţionata prin raportare atât la dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, Decizia nr. 33/2008, cat şi la existenta, în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi a unui «bun» în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În speţa, în mod corect prima instanţă de fond a soluţionat acţiunea în revendicare prin respingerea acesteia.
Cu toate ca Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu duce automat la respingerea ca inadmisibila a acţiunii, neconstituind un veritabil fine de neprimire pentru acţiunea în revendicare, cererea intimatei-reclamant trebuia sa fie analizata inclusiv prin raportare la considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii şi la circumstanţele speciale ale cauzei.
Cu toate ca prin aceasta decizie nu se tranşează problema admisibilităţii acţiunii în revendicare, se consacra aplicabilitatea în materia revendicării a regulii „specialia generalibus derogant", şi se arata ca : „Nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul intr-o atare acţiune sa se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi trebuie sa i se asigure accesul la justiţie".
Astfel, în realitate, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţata în recursul în interesul legii nu a fost consacrata inadmisibilitatea de plano a acţiunii în revendicare, însă s-a stabilit ca urmează ca aceasta sa fie determinata concret în funcţie de circumstanţele speciale ale fiecărei spete în parte şi prin raportare la existenta unui „bun", a unei „valori sau interes patrimonial" sau a unei „speranţe legitime" în sensul Convenţiei europene şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aceste condiţii instanţa investita cu soluţionarea acţiunii în revendicare trebuie sa aibă în vedere situaţia speciala a apartamentelor în litigiu. În consecinţa se impunea respingerea acţiunii în revendicare după cum în mod corect instanţa de fond a soluţionat pricina.
În motivarea recursului pârâtul G.D.M.I. a arătat următoarele.
Susţinerea instanţei de apel cum ca prin sentinţa nr. 10180/1998 Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti autoarei reclamanţilor i s-ar fi restituit întregul imobil în cauza şi ca acest act ar constitui temeiul pentru care reclamanţii ar avea un,,bun" în sensul jurisprudenţei CEDO este eronata pentru ca:
1. Legea 112/1995, în vigoare la acea data nu permitea instanţelor sa dispună restituirea decât pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate deja foştilor chiriaşi, deci hotărârea instanţei trebuie interpretata raportat la efectele legale pe care le-ar fi putut produce la data la care a fost emisa.
2. Hotărârea în cauza daca s-ar fi pronunţat, prin absurd, şi cu privire la apartamentele ce fuseseră înstrăinate deja, ar fi fost nelegala pentru ca dreptul de proprietate asupra apartamentelor înstrăinate ne mai aparţinând paratului C.G.M.B., acestui parat i-ar fi lipsit calitatea procesuala pasiva.
Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este nelegală susţinerea instanţei, in legătura cu necesitatea formulării unui apel principal sau incident cu privire la omologarea sau nu a raportului de expertiza prin care s-a concluzionat ca nu exista identitate intre imobilul solicitat de părţi în aceasta acţiune şi cel pentru care s-a dispus restituirea prin sentinţa Judecătoriei sectorului I, întrucât nu avea interes, hotărârea nefiind pronunţata cu referire la aceasta proba.
Este greşita susţinerea instanţei conform căreia ar trebui sa formuleze cerere de a recupera preţul pieţei pentru imobil, atât timp cat titlul său nu a fost anulat.
Motivarea instanţei cum ca ”repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de reparaţie"este de asemenea nelegala, prin aceasta instanţa încălcând atribuţiile puterii judecătoreşti, atâta timp cat printr-un act legiuitorul a consacrat un anumit algoritm pentru soluţionarea unui gen de litigii, expres determinate, situaţia de fapt ce ar urma în cazul admiterii sau respingerii unei cereri, în contextul legislativ vizat excede controlului judecătorului, raţiunile de oportunitate fiind atributul exclusiv al puterii legislative.
Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare în termenul legal, invocând la ultimul termen de judecată excepţia nulităţii recursurilor.
Înalta Curte a constatat nefondate excepţia nulităţii recursurilor şi recursul declarat de către pârâtul G.D.M.I. şi fondat recursul declarat de către pârâţii A.J. şi A.R. pentru considerentele expuse mai jos.
Referitor la excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte a reţinut că recursul formulat de către pârâtul G.D.M.I. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9, iar recursul formulat de către pârâtele A.J. şi A.R. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9, fiind invocate de către fiecare dintre recurenţi motive de fapt care se încadrează în aceste prevederi, inclusiv sub aspectul condiţiei ca acestea să fie motive de nelegalitate, conform părţii introductive a art. 304 C. proc. civ., aşa cum se va arăta mai jos, în cadrul analizei în concret a temeiniciei motivelor de recurs.
Ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată excepţia nulităţii recursurilor.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul G.D.M.I., sunt nefondate criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se susţine reţinerea eronată a instanţei de apel a faptului că reclamantele ar avea un bun prin raportare la sentinţa civilă nr. 10180/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
După cum se poate observa din contractul încheiat de autoarea pârâtului G.D.M.I. (nr. 5721/19824 din 21 octombrie 1998 prin care P.M.B. - SC H.N. SA vinde către G.M. ap.12 şi 13) aceasta a cumpărat apartamentele revendicate de către reclamante de la acest pârât ulterior momentului la care această sentinţă a devenit irevocabilă, astfel că nu au nicio relevanţă asupra constatării faptului că reclamantele au un bun în baza acestei sentinţe, eventualele prevederi ale Legii nr. 112/1995 care nu ar fi permis restituirea imobilelor înstrăinate deja către chiriaşi.
La data pronunţării sentinţei apartamentele înstrăinat autoarei acestui pârât se afla încă în proprietatea statului. Astfel, dimpotrivă, autoarea sa a cumpărat imobilul de la un neproprietar, atâta timp cât la data încheierii contractului era admisă în mod irevocabil acţiunea în revendicare formulată împotriva statului.
Acesta este motivul pentru care este legală decizia de admitere a acţiunii faţă de acest pârât, legea specială (art. 50, 501, Legea nr. 10/2001) prevăzând şi modalitatea de despăgubire a persoanelor care au cumpărat de la stat imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale căror contracte au fost desfiinţate, termen în care intră, conform interpretării date în practica judiciară, şi pierderea imobilului în favoarea fostului proprietar în urma formulării unei acţiuni în revendicare.
Referitor la susţinerea în sensul că în mod nelegal ar fi reţinut instanţa de apel că ar fi trebuit să formuleze un apel principal sau incident cu privire la omologarea sau nu a raportului de expertiza prin care s-a concluzionat ca nu exista identitate intre imobilul solicitat de părţi în aceasta acţiune şi cel pentru care s-a dispus restituirea prin sentinţa Judecătoriei sectorului 1, Înalta Curte a constatat că această susţinere este inexactă. Instanţa de apel a reţinut că nu s-a atacat hotărârea primei instanţe de fond sub aspectul calităţii procesuale active din punctul de vedere al identităţii dintre imobilul restituit potrivit sentinţei nr. 10180/1998 şi imobilul din care fac parte apartamentele revendicate de la pârât.
Prima instanţă de fond a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză, raportându-se la faptul că în executarea sentinţei nr. 10180/1998, prin dispoziţia nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în proprietatea reclamantei V.C. a imobilului mai sus menţionat, sens în care s-a procedat şi la punerea în posesie a acesteia, cu excepţia apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. În acest proces verbal sunt menţionate în mod expres contractele pârâţilor.
Este nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Recurentul pârât a invocat în susţinerea acestui temei de drept faptul că instanţa de apel ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când a apreciat că mecanismul de despăgubire a chiriaşilor cumpărători care au pierdut bunul în favoarea foştilor proprietari este mai favorabil faţă de situaţia acestora din urmă, şi că astfel bunul în natură ar trebui restituit foştilor proprietari, cu ignorarea prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001.
Aşa cum se reţine în doctrină referitor la interpretarea art. 304 pct. 4 C. proc. civ., există exces de putere în cazul în care puterea judecătorească săvârşeşte un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, de exemplu atribuie valoare legală unor texte abrogate sau nu acordă nicio valoare unui text care are valoare legală.
În speţă, în cazul recurentului pârât G.D.M.I. nu s-a pus problema înlăturării de la aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 care prevedeau situaţiile în care nu se restituie în natură imobilele foştilor proprietari având în vedere că reclamantele au făcut dovada că au un bun, conform sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliului General al Municipiului Bucureşti, acesta din urmă fiind obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Calea Victoriei, colţ cu str. Manu (fostă Lemnea) anterior edictării Legii nr. 10/2001.
De asemenea pârâţii au la rândul lor un bun, conform contractelor de vânzare neanulate.
Această problemă de drept nu este reglementată de Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, trebuie aplicate prevederile dreptului comun art. 480 C. civ. pentru a fi dezlegată.
Faptul că aplicând dreptul comun, în stabilirea preferabilităţii dreptului de proprietate instanţa de apel a ales, printre argumentele utilizate în subsidiar, să facă trimitere la posibila modalitate de despăgubire a fiecăreia dintre părţi, în cazul pierderii bunului, nu înseamnă că a intrat în domeniul de activitate al legislativului.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către pârâtele A.J. şi A.R., acesta va fi analizat din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că deşi au invocat în susţinerea primului motiv de recurs şi prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au invocat în fapt motive care să se încadreze în acest text de lege.
Înalta Curte a reţinut că titlul de proprietate al acestora asupra apartamentelor nr. 24 şi 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1, este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998 (ap. 25, cumpărător A.J.) şi de contractul de vânzare cumpărare din 9 aprilie 1998 (ap. 24, cumpărător A.V.).
Atâta timp cât aceste contracte sunt valabile, nefiind anulate, pârâtele au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Reclamanţii îşi justifică dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (irevocabilă la data pronunţării ca urmare a neatacării acesteia cu apel), prin care a fost admisă acţiunea în revendicare a imobilului din Calea Victoriei, colţ cu str. Manu (fostă Lemnea) în contradictoriu cu Consiliul General la municipiului Bucureşti.
Recurenţii pârâţi A. nu au fost părţi în cadrul acelui litigiu, deşi deveniseră proprietarii apartamentelor în cauză cu mai mult de două luni înainte de a se pronunţa hotărârea invocată de către reclamanţi în dovedirea faptului că au un bun actual.
Având în vedere numărul de Dosar nr. 10960/1998, sub care a fost înregistrată acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C., care reflectă numărul mare de cauze înregistrate până la acel moment în anul 1998 pe rolul judecătoriei, existând indicii puternice în sensul că a fost înregistrată către jumătatea anului 1998, mai aproape de pronunţarea sentinţei (19 iunie 1998), decât anterior încheierii contractelor pârâţilor A. (9-10 aprilie 1998), ţinând cont şi de atitudinea pasivă a reclamanţilor care nu au manifestat interes să ofere elemente de certitudine cu privire, cel puţin, la data aproximativă a înregistrării acelui dosar, se poate chiar reţine că acţiunea în revendicare a fost formulată după ce aceşti pârâţi deveniseră proprietarii apartamentelor în cauză, fără ca aceştia să fie chemaţi în judecată.
Totuşi acest aspect, al formulării acţiunii anterior sau ulterior încheierii contractului prin care pârâţii A. au devenit proprietarii apartamentelor revendicate în cauză nu are relevanţă în operaţiunea comparării titlurilor de proprietate, putând influenţa cel mult stabilirea bunei sau relei credinţe a acestora la data încheierii contractului. Acest aspect ar fi fost relevant în cazul formulării cererii de constatare a nulităţii contractului pentru cauză ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză, situaţie în care pârâţii cumpărători sunt prezumaţi a fi cumpărători de bună credinţă.
În executarea acestei hotărâri, prin dispoziţia nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în proprietatea reclamantei V.C. a imobilului mai sus menţionat, sens în care s-a procedat şi la punerea în posesie a acesteia, mai puţin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. În acest proces verbal sunt menţionate în mod expres contractele pârâţilor.
Având în vedere că reclamanţii au obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naţionalizat anterior, potrivit jurisprudenţei CEDO (de ex. cauza Porţeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), şi aceştia au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, astfel că este nefondat motivul de recurs prin care se susţine contrariul.
În ceea ce priveşte data de la care reclamanţii se pot prevala de acest bun, ţinând cont de situaţia specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea prin care statul a fost obligat la restituirea bunului a devenit irevocabilă, şi anume 19 iunie 1998, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudenţa CEDO ”135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).”
Ca atare, mutatis mutandis reclamanţii se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Întrucât atât reclamanţii cât şi pârâţii A. se prevalează de un bun, reprezentat de apartamentele nr. 24 şi 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.
Aşa cum reiese din cele expuse mai sus titlul de proprietate al pârâţilor A. este anterior dreptului de proprietate de care se pot prevala reclamanţii ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, şi ca atare din această perspectivă este preferabil.
Titlul pârâţilor este preferabil şi aplicând principiul stabilităţii raporturilor juridice, raportat la faptul că, deşi se află în posesia hotărârii judecătoreşti irevocabile care a generat în patrimoniul reclamanţilor noul drept de proprietate din iunie 1998, nu au făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâţii A. (proprietari ai apartamentelor în cauză din aprilie 1998), până în 2007, anul formulării acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulităţii contractelor acestora în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (para. 37).
De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Răţeanu contra României (para. 23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".
Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.
Această situaţie nu se verifică în cazul de faţă, având în vedere, pe de o parte, faptul că reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru apartamentele pe care statul prin reprezentanţii săi a fost obligat să le restituie, dar s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru întrucât apartamentele fuseseră înstrăinate anterior unor cumpărători de bună credinţă.
Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că în prezent este în vigoare Legea nr. 10/2001 care prevede modalitatea de despăgubire a foştilor proprietari ai unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu valoarea de circulaţie stabilită potrivit standardelor internaţionale.
Astfel, este neîntemeiată acţiunea în revendicare a apartamentelor nr. 24 şi 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1 formulată împotriva pârâţilor A., fiind admisă în mod nelegal de către instanţa de apel.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-3 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii A.J. şi A.R., va modifica, în parte, decizia în sensul că va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanţii V.N. şi V.L. împotriva pârâţilor A.J. şi A.R. privind revendicarea apartamentelor nr. 24 şi 25 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, Calea Victoriei, va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului G.D.M.I. împotriva aceleiaşi decizii, va menţine restul dispoziţiilor sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii.
Admite recursul declarat de pârâţii A.J. şi A.R. împotriva deciziei nr. 144/ A din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia în sensul că respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanţii V.N. şi V.L. împotriva pârâţilor A.J. şi A.R. privind revendicarea apartamentelor nr. 24 şi 25 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, Calea Victoriei nr. 139.
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului G.D.M.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 543/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 556/2014. Civil → |
|---|
