ICCJ. Decizia nr. 542/2014. Civil. Rezoluţiune contract. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 542/2014
Dosar nr. 6242/2/2012
Şedinţa de la 13 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa nr. 8.287 din 5 iunie 2012, a respins cererea formulată de SC M.H.G. SRL prin administrator judiciar A.L.I. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC F.F. SRL, cu motivarea că plata tranşei a doua din preţ de către reclamantă nu era condiţionată de demararea unor lucrări de construire a staţiei de epurare de către pârâtă, ci părţile au convenit termene concrete până la care fiecare să îşi îndeplinească obligaţiile ce îi reveneau, iar reclamanta este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată a tranşei a doua din preţ la termenul convenit.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 21 de la 24 ianuarie 2013, a respins apelul formulat de reclamanta SC M.H.G. SRL prin administrator judiciar A.L.G. SRL, reţinând că s-a apreciat corect mecanismul contractual de executare a obligaţiilor corelative asumate de părţi, precum şi ordinea de executare a acestora, atât în cazul convenţiei iniţiale, cât şi ulterior modificării contractului prin proces-verbal nr. 112 din 30 iunie 2008, iar apelanta nu a probat o situaţie de fapt contrară celei reţinute de către instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii, SC M.H.G. SRL a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că se impune rezoluţiunea contractului de furnizare mărfuri, prin restituirea de către intimată a avansului achitat de către recurentă, cu plata penalităţilor agreate contractual, iar procesele verbale se impun a fi înlăturate de instanţa de judecată, deoarece sunt întocmite pro causa.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
La data de 10 mai 2008, între părţi s-a încheiat Contractul de furnizare mărfuri nr. 1075, al cărui obiect îl constituie vânzarea unei staţii de epurare descrise în Anexa nr. 1, parte integrantă a contractului. Obligaţia intimatei, în calitate de vânzător al bunului, a constat în livrarea şi punerea în funcţiune a staţiei de epurare într-un termen de două luni de la plata avansului convenit între părţi şi de a acorda o garanţie de 12 (douăsprezece luni) de la data întocmirii procesului-verbal de punere în funcţiune, iar obligaţia corelativă a recurentei, în calitate de cumpărătoare, era de plată a preţului stabilit în valoare de 152.000 euro, în patru tranşe, aceasta achitând numai contravaloarea primei tranşe.
Plata celei de a doua tranşe nu era condiţionată de demararea lucrărilor de construire a staţiei de epurare, cum susţine reclamanta, neexistând în contract o asemenea clauză, părţile convenind termene concrete de respectare a fiecărei obligaţii: de plată şi de predare a staţiei.
Prin procesul-verbal înregistrat sub nr. 112 din 30 iunie 2008, părţile au înţeles să modifice contractul iniţial, în sensul că s-a prelungit termenul de livrare al echipamentelor, sub condiţia achitării celei de a doua tranşe al cărei termen a fost stabilit până la data de 30 iulie 2008, faţă de data de 12 iunie 2008 convenită iniţial.
În aceste condiţii, în mod corect, s-a apreciat că nu se impune rezoluţiunea contractului de furnizare de mărfuri şi restituirea avansului, întrucât, potrivit art. 1021 C. civ., partea care se consideră îndreptăţită să solicite rezoluţiunea instanţei de judecată este partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul, or, în speţa de faţă, culpa aparţine exclusiv reclamantei, manifestarea de voinţă ulterioară celei iniţiale fiind valabilă şi de natură a produce efecte juridice.
Faţă de aceste aspecte, nefondată este şi solicitarea accesorie de a obliga pârâta la plata unor penalităţi de întârziere pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate.
Procesele-verbale întocmite şi semnate de reprezentanţii ambelor părţi au angajat în mod valabil reclamanta, administratorul fiind persoana care, în raport de prevederile art. 70, 701 şi 71 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, poate reprezenta în mod valabil o persoană juridică în actele pe care le încheie, iar actele încheiate de acesta, în calitate de reprezentant legal, obligă însăşi societatea, cu atât mai mult cu cât la dosar se regăseşte copia registrului de corespondenţă aferent anului 2008.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.H.G. SRL prin administrator judiciar A.L.I. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 21 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.H.G. SRL prin administrator judiciar A.L.I. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 21 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 637/2014. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
