ICCJ. Decizia nr. 556/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 556/2014
Dosar nr. 9254/3/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea formulată la data de 10 martie 2009 şi înregistrată sub nr. 9254/3/2009, reclamanţii C.I. şi C.S. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă al imobilului, apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, Aleea Alexandru, sectorul 1, format din teren şi construcţie, stabilită prin expertiză, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. Au motivat că au dobândit imobilul în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar ulterior au pierdut proprietatea asupra imobilului cumpărat în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari ce au fost puşi în posesie la data de 2 iulie 2007. Au arătat că au fost de bună credinţa la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. l Î2/Î 995.
Prin sentinţa civilă nr. 1765 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata sumei de 2.183.865 lei, aşa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, reprezentând contravaloarea apartamentului cumpărat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995, pierdut în urma acţiunii în revendicare anterioare. Instanţa a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri pentru teren, reţinând că reclamanţii nu au avut un drept de proprietate asupra terenului la data evicţiunii, ci un drept de folosinţă, aşa cum a rezultata din interpretarea coroborată a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 33 din H.G. nr. 20/1996 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel reclamanţii C.I. şi C.S. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de fond pe motivul că imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, Aleea Alexandru, ap. 1 este format din construcţie, cota indiviză din părţile de folosinţă ale imobilului şi cota-parte de teren de sub construcţie, despăgubirea stabilindu-se pe baza valorii imobilului ca un tot unitar. Arată că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, pe care se află construcţia, în suprafaţă de 150,51 mp, conform art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare, iar autorităţile administrative şi fiscale au confirmat existenţa dreptului. In ce priveşte evaluarea construcţiei, motivează că trebuia realizată evaluarea construcţiei ca un tot unitar, evaluarea pe elemente componente nefiind de natură a schimba valoarea imobilului.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat ca motive de apel următoarele: soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocând faptul că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului şi în temeiul dispoziţiilor art. 1337, art. 1341 si următoarele din C. civ., care nu pot fi contrazise de dispoziţiile speciale ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, are calitate procesuală pasivă are Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, ce răspunde pentru evicţiune, iar nu Ministerul Finanţelor Publice; au fost greşit aplicate dispoziţiile imperative ale art. 501din Legea nr. 10/2001 deoarece contractul nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, imobilul fiind exceptat de la vânzare în condiţiile art. 10 din respectivul act normativ, ca monument istoric şi nu există o hotărâre care să statueze buna-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului, iar contractul nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă; instanţa de fond şi-a însuşit raportul de expertiza fără a tine seama de obiecţiunile privind diminuarea coeficientului cerere-oferta faţă de vechimea imobilului şi scăderea pieţei imobiliare, precum şi de faptul că terenul se află sub clădire, motiv pentru care, în speţă, operează îmbogăţirea fără justă cauză; pârâtul nu se află în culpă procesuală, motiv pentru care nu poate fi sancţionat prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Prin decizia nr. 579/ A din data de 11 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a schimbat, în parte, sentinţa menţionată şi a acordat reclamanţilor şi contravaloarea terenului, reţinând că aceştia au achitat preţul, atât pentru apartament, cât şi pentru terenul de 150 mp.
Prin decizia civilă nr. 3839 din 29 mai 2012, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea pronunţată în faza apelului şi a trimis dosarul spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să procedeze ia delimitarea terenului aferent construcţiei, în raport de destinaţie şi „să răspundă motivat şi neechivoc tuturor criticilor de nelegalitate".
Prin decizia civilă nr. 240/ A din data de 4 iulie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, schimbând în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1.859,100 lei către reclamanţii C.S. şi C.A.I., C.P.I., succesori ai lui C.I., decedat şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi, reţinând că prin raportul de expertiză efectuat în faza apelului, a fost stabilit un preţ de piaţă mai mic al construcţiei în litigiu, faţă de cel stabilit prin expertiza efectuată în faza fondului, raportat la suprafaţa utilă 299,85 mp şi amplasamentul construcţiei.
Instanţa de apel a păstrat dispoziţia instanţei de fond, de respingere a cererii de obligare a pârâtului la piaţa contravalorii terenului, deoarece terenul situat sub construcţie nu a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/3995, ci atribuit în baza art. 33 din H.G. nr. 20/3996 şi, deşi reclamanţii au dobândit un drept de proprietate asupra terenului, nu au achitat nici un preţ, fiind dobândit prin atribuire, tară nici o contraprestaţie ceea ce înseamnă că au beneficiat de o donaţie deghizată, iar conform art. 828 C. civ., donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite, potrivit principiului qui certat de damno vitando anteponendus est qui certat de lucro captando. Curtea de apel a mai reţinut că nu se pune problema unui teren aferent construcţiei sau altele asemănătoare, deoarece singura suprafaţă de teren dobândită de reclamanţi, în proprietate, a fost terenul situat sub construcţie.
Instanţa de apel a reţinut faptul că Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Curtea de apei a apreciat ca nefondat motivul încălcării prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinând că practica judiciară a dezlegat în mod constant în sensul că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă la contractele desfiinţate urmare a evicţiunii, în sensul că au fost lipsite de efectele specifice, ca în cazul în speţă, iar nu la contractele desfiinţate pur şi simplu (adică în sens literal), deoarece în interpretarea propusă de Ministerul Finanţelor, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ar rămâne fără nici o aplicare, contractele încheiate cu respectarea legii neputând fi desfiinţate. In speţa, reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a evicţiuni, prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prilej cu care s-a reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor la data încheierii contractului
Instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost interpretate corect de prima instanţă, deoarece pârâţii Ministerul Finanţelor Publice a pierdut procesul, deşi ar fi putut să recunoască pretenţiile reclamanţilor la prima zi de înfăţişare.
Prin motivele recursului declarat la data de 12 august 2013, întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii C.S., C.P.I. şi C.A.I. au criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel deoarece prin raportul de expertiză întocmit în apel, validat de instanţa de judecată, s-a stabilit o suprafaţă a imobilului construcţie de 270 mp, mai mică decât suprafaţa de 299,85 mp menţionată în contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, rezultând o diferenţă în minus a despăgubirilor de 46.939,7 euro. Au mai invocat reclamanţii faptul că instanţa de apel nu a acordat „din motive de neînţeles" nici suprafaţa de 150 mp, teren situat sub construcţie, menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, a cărui valoare este de 65.171 euro.
Prin recursul declarat la data de 13 august 2013, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, dat fiind faptul că nu a fost parte la încheierea contractului încheiat între Primăria mun. Bucureşti, prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, iar potrivit principiului relativităţii efectelor contractului şi în temeiul dispoziţiilor art. 1337, art. 1341, art. 1344 şi următoarele C. civ. răspunderea pentru evicţiunea totală sau parţială revine vânzătorului, dispoziţiile de drept comun invocate neputând fi înlăturate prin dispoziţiile speciale ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, deoarece obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului, deposedarea întrunind condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, în sensul dreptului comun.
- Nu sunt aplicabile prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 deoarece în speţă nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de textul de lege, astfel: contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 132/1995 care exceptează de la vânzare monumentele istorice, imobilul fiind nominalizat în Lista monumentelor istorice din municipiul Bucureşti fiind nul absolut în sensul art. 11 din Legea nr. 112/1995. De altfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui motiv, deşi prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuia „să răspundă motivat şi neechivoc tuturor criticilor de nelegalitate", Imobilul a fost vândut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 ce nu permitea decât vânzarea imobilelor dobândite cu titlu, imobilul în litigiu fiind dobândit de stat fără titlu; de asemenea, contractul nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
- soluţia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică în. Privinţa raportului de expertiză întocmit în faza apelului, deoarece deşi în raport a fost menţionată suprafaţa utilă a construcţiei de 270,26 mp, instanţa de apel a reţinut 299,85 mp, iar corecţia de 15% aplicată de expert este mică faţă de vechimea construcţiei de circa 95 de ani, fiind necesară o corecţie de 50%.
- Instanţa de apel a greşit menţinând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu există culpa procesuală a părţii care nu a dat dovadă de rea credinţă şi nici nu a declanşat litigiul, nefiind incidente prevederile art. 274 C. proc. civ.
Examinând decizia civilă în limita criticilor formulate de reclamanţii C.S., C.P.I. şi C.A.I. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, se constată că recursurile sunt nefondate, pentru cele ce succed:
1. Recursul declarat de reclamanţi.
Instanţa de apel nu a schimbat înţelesul vădit, neîndoielnic al contractului de vânzare-cumpărare, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de către reclamanţi, ci a înlăturat, motivat, pretenţiile reclamanţilor, sub ambele aspecte.
Astfel, s-au recunoscut clauzele din contract aferente, însă în ceea ce priveşte suprafaţa utilă pentru care s-au acordat despăgubiri s-a făcut referire la raportul de expertiză efectuat în apel, în care s-a indicat temeiul legal care justifica reducerea, iar pentru suprafaţa de teren s-a arătat, în esenţă, că reclamanţii doresc obţinerea unui câştig, în lipsa oricărei contraprestaţii.
Reclamanţii recurenţi nu au arătat în susţinerea cererii de recurs care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei de apel, respectiv care sunt dispoziţiile legale încălcate în soluţionarea cauzei în sensul arătat, sub ambele aspecte, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte criticile privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, întemeiat de dispoziţiile legii generale în materie de evicţiune, se constată că sunt nefondate, fiind legală hotărârea instanţei de apel care a aplicat, sub acest aspect, dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Nu pot fi primite, prin urmare, susţinerile recurentului-pârât privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
Susţinerea recurentului-pârât, în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg decât obligaţia reglementată prin normele speciale, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege şi anume cu privire la restituirea preţului actualizat, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilului, în ipotezele prevăzute de art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru care legea conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Nu este fondată nici critica greşitei aplicări a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru motivul că nu sunt întrunite condiţiile speciale cerute de textul de lege, referitoare la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să fi desfiinţat contractul încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 face referire la contracte de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce înseamnă că noţiunea utilizată vizează ambele ipoteze.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001, care justifică restituirea preţului de piaţă al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desfiinţate primit-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În interpretarea art. 50 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt două situaţii de deosebit; ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat; respectiv ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, în situaţia admiterii acţiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 501 din lege.
Textul art. 501 din lege se referă la contracte de vânzare - cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995", fiind vorba, aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s~a constatat a fi lovite de nulitate, dar care au fost „desfiinţate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea asupra bunului.
În ambele situaţii, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului, conform art. 50 alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Aceasta este ipoteza şi în cauza dedusă judecaţii, contractul de vânzare-cumpărare deţinut de reclamanţi nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fund lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare, astfel că nu-şi mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înţelesul noţiunii de „desfiinţat din cuprinsul textului în discuţie.
În aplicarea dispoziţiilor astfel art. 501 C. proc. civ. instanţa este ţinută de situaţia relevată, în care reclamanţii au pierdut imobilul în urma unei acţiuni în revendicare,în cadrul căreia s-a apreciat buna credinţă, neputând verifica valabilitatea contractului în raport de prevederile invocate ale Legii nr. 112/1995 decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată, care stipulează termenul în care această operaţiune poate fi făcută.
În ceea ce priveşte aspectele referitoare ia reţinerile instanţei de apel raportat la conţinutul raportului de expertiză, instanţa constată că: într-adevăr, deşi se face referire la raportul de expertiză şi la despăgubirea aferentă, instanţa menţionează dintr-o simplă eroare suprafaţa care a fost însă redusă - ce este supusă procedurii prevăzută de art. 2812 a coroborată cu art. 281 C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte corecţia aplicată de expert, prin raportul de expertiză confirmat de instanţă, nu s-au arătat motivele de nelegalitate, aşa cum impune art. 3021 pct. c) C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a aplicat corect şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. ia situaţia de fapt reţinută, respectiv culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii în faza fondului, motiv pentru care reţine netemeinicia susţinerilor recurentului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.A.I., C.P.I., C.S. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 240/ A din data de 4 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 553/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 557/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
