ICCJ. Decizia nr. 557/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 557/2014
Dosar nr. 3017/107/2010
Şedinţa publică din 18 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea formulată la data de 23 martie 2010 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub Dosar nr. 3017/107/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, întemeiată de prevederile art. 480 C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi Constituţia României, reclamanţii R.M. şi P.E. au solicitat constatarea nelegalităţii măsurii de naţionalizare asupra imobilelor înscrise în C.F. Alba Iulia, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în Statul Român şi SC A. SA, precum şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1994, emis pe numele SC A. SA, anularea încheierii de intabulare a pârâtei SC A. SA asupra imobilelor în cauză şi intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor, obligarea pârâtei SC A. SA să predea reclamanţilor imobilele în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, precum şi constarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare şi grevare subsecvente.
Reclamanţii au invocat că autorii lor au fost proprietari ai imobilelor în litigiu, aşa cum rezultă din CF Alba Iulia şi autorizaţia de construire din anul 1943, naţionalizate în baza Legii nr. 119/1948, act emis cu încălcarea prevederilor Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Imobilul a fost preluat de SC A. SA care a procedat la vânzarea unor părţi din imobil în favoarea celorlalţi pârâţi, asupra cărora au fost instituite ipoteci.
Prin sentinţa civilă nr. 1029 din data de 9 mai 2012, Tribunalul Alba a respins acţiunea, ca nefondată, apreciind că, în raport cu Decizia 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, nu poate fi introdusă o acţiune întemeiată de dreptul comun, prevalând dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, iar reclamanţii nu au un drept de proprietate recunoscut prin hotărâre judecătorească sau decizie emisă în procedura administrativă.
Instanţa de fond a reţinut că notificarea reclamanţilor, întemeiată de prevederile Legii nr. 10/2001, a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 287 din data de 12 septembrie 2006 a A.V.A.S. prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dispoziţie ce a rămas definitivă urmare a perimării acţiunii ce a făcut obiect al Dosarului nr. 529/107/2008. Tribunalul a mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1637/2003, pronunţată de Judecătoria Alba Julia în Dosarul nr. 5469/2002, irevocabilă, s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, în baza unui titlu valabil, motiv pentru care operează autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile menţionate, care a stabilit caracterul valabil al titlului de preluare a imobilului de către stat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii motivând, în sinteză, că nu există autoritate de lucru judecat nici în raport de hotărârea prin care a fost soluţionat Dosarul nr. 529/107/2008, nici faţă de sentinţa civilă nr. 1637/2003, ambele pronunţate de Judecătoria Alba Iulia, în care au fost soluţionate cereri cu obiecte şi temei juridice distincte de ale cauzei de faţă.
Reclamanţii au motivat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat tară titlu, motiv pentru care şi-au păstrat calitatea de proprietari, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi deşi au parcurs calea Legii nr. 10/2001, finalizată cu Decizia nr. 287/2006 emisă de A.V.A.S. Bucureşti, au dreptul să solicite restituirea în natură a imobilului, în temeiul Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pronunţată în recurs în interesul legii şi hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului ce au constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu funcţionează eficient, iar Fondul „Proprietatea" nu este funcţional.
La termenul din 27 iunie 2013, calea de atac a fost recalificată ca apel, în temeiul art. 282 alin. (1) C. proc. civ., faţade obiectul juridic al acţiunii şi valoarea obiectului material.
Prin decizia civilă nr. 53 din data de 4 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a motivat că instanţa de fond a stabilit în mod corect, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că în concurs cu normele dreptului comun se aplică prioritar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, după a cărei adoptare, în sensul Deciziei nr. 33/2008, pronunţate în recurs în interesul legii, nu mai este posibil recursul la acţiunea în revendicare, decât în situaţia în care reclamanţii se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
A mai reţinut instanţa de apel că existând o diferenţă esenţială în cauza pilot Măria Atanasiu contra României, faţă de practica anterioară, în legătură cu interpretarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, referitoare la cerinţa existenţei bunului în patrimoniul reclamantului.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire, chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi imobilul, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate al pârâtului, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Potrivit hotărârii Curţii din cauza Atanasiu contra României, pronunţată la data de 12 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar şi a fost dispusă, în mod expres, restituirea bunului.
Instanţa de apel a considerat că reclamanţii au doar un drept de creanţă, valorificabil pe calea Legii nr. 10/2001, iar nu un „bun actual" sau un „interes patrimonial" în legătură cu imobilul revendicat, deoarece antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate în anul 1964, în temeiul Legii nr. 119/1948, iar prin sentinţa nr. 1637/1948 a Judecătoriei Alba Iulia s-a constata că imobilul a trecut în proprietatea statului cu respectarea cerinţelor legale.
A mai reţinut curtea de apel că prin respingerea acţiunii în revendicare nu sunt încălcate dispoziţiile art. 44 din Constituţia României care se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate şi nici ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Deoarece reclamanţii nu au dovedit că sunt titularii unui bun actual sau ai unei speranţe legitime, nu se mai impune analiza existenţei vreunui alt drept de proprietate în patrimoniul pârâţilor şi nici dacă se încalcă sau nu principiul securităţii raporturilor juridice, condiţii specificate în Decizia nr. 33/2008.
Prin recursul formulat la data de 6 august 2013, precizat la data de 7 august 2013, reclamanţii au criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele motive:
Reclamanţii au invocat că prin hotărârea pronunţată se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din probatoriul administrat rezultând existenţa unui conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce rezidă în faptul că reclamanţii nu au obţinut încă despăgubirea efectivă, prin echivalent, în procedura specială prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În lumina Deciziei nr. 33/2001, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu înlătură a priori promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiate de dreptul comun, cu atât mai mult cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă" (cauza Pădurarii contra României), iar Fondul Proprietatea nu funcţionează de manieră eficientă (Julescu contra României).
Reclamanţii au invocat faptul că au un bun actual şi o speranţă legitimă ce trebuie să fie analizate din perspectiva anterioară Hotărârii Măria Atanasiu contra României, dat fiind faptul că au promovat acţiunea în revendicare la data de 23 martie 2010, anterior hotărârii din data de 12 octombrie 2010.
În speţă, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, adoptat după ce România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, a fost declarată abuzivă preluarea făcută în temeiul Legii nr. 119/1948, iar prin Decizia nr. 287/2006 emisă de A.V.A.S. s-a recunoscut dreptul de proprietate al antecesorilor asupra imobilului revendicat.
Totodată, faţă de dezlegările Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamanţii au susţinut că au calitatea de titulari ai unei speranţe legitime care poate fi considerată un bun în sensul jurisprudenţei Curţii şi în concordanţă cu art. 1 din Primul protocol Adiţional la Convenţie, exprimată în existenţa creanţei recunoscută prin decizie administrativă prin care se recunoaşte părţii un drept la reparaţie, iar neexecutarea deciziei reprezintă o ingerinţă în sensul art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, a stabilit că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care stabileşte în ce condiţii pot fi restituite aceste imobile persoanelor îndreptăţite.
În soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată faptul că acţiunea reclamanţilor are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada de reformă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv, la 23 martie 2010.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie.
Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i~a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. I din Primul Protocol la CEDO, ori nu poate invoca existenţa unei „speranţe legitime" în legătură cu acesta.
În consecinţă, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de apel, în sensul că este recunoscută acţiunea în revendicare de drept comun, în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, raportat la care reclamanţii nu justifică calitatea de titular al unui „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.
Deşi acţiunea reclamanţilor a fost introdusă anterior datei de 12 octombrie 2010, a fost soluţionată în mod corect, sub imperiul interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noţiunii de „bun", prin hotărârea pronunţată în cauza pilot, Măria Atanasiu contra România, aplicabilă în speţă în temeiul principiului activităţii legii în vigoare.
În speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare.
Reclamanţii nu au un „bun" în sensul arătat, după cum nu au nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului invocat. Astfel, aceştia nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi să se fi dispus restituirea, aşa încât nu deţin un „bun" în sensul art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi jurisprudenţei Curţii Europene pe acest aspect.
De altfel, anterior prezentei cereri, reclamanţii au promovat o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1637/2003 a Judecătorie Alba.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au nici o „speranţă legitimă", întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern.
Înalta Curte subliniază faptul că existenţa, în patrimoniul reclamanţilor, a dreptului de a obţine despăgubiri cu privire la imobilul preluat în mod abuziv de stat nu conferă dreptul de a promova acţiunea în revendicare ce poartă asupra dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu asupra creanţei ca bun ce ar putea fi recunoscut reclamanţilor şi care, nici ea, nu are caracterul de certitudine pe care îl conferă numai determinarea întinderii dreptului în urma parcurgerii integrale a procedurii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/1995.
Pentru acest motiv, reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie, ce constă în calitatea de titular al acestuia sau într-o speranţă legitimă de a obţine proprietatea respectivului bun.
Totodată, recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala de motivul nefuncţionalităţii legii speciale pentru a justifica solicitarea bunului în litigiu, aceasta fiind supusă cerinţelor mai sus detaliate.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Înalta Curte urmează să respingă şi cererea de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat, formulată de intimata SC A. SA, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că partea nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri doveditoare în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.M. şi P.E. împotriva deciziei nr. 53 din data de 4 iulie 2013 a Curţii de Apel Alba Iuia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 556/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 558/2014. Civil → |
|---|
