ICCJ. Decizia nr. 649/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 649/2014

Dosar nr. 4602/90/2011

Şedinţa publică din 26 februarie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 29 septembrie 2011, reclamantul F.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.R.M. şi SC R. SRL, obligarea acestora, în solidar, la despăgubiri civile, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului de 471 mp situat în intravilanul comunei M., sat O., judeţul Vâlcea, proprietatea reclamantului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. Iniţial, reclamantul a evaluat prejudiciul la suma de 110.000 RON, iar, după efectuarea expertizei, şi-a majorat pretenţiile la suma din raportul de expertiză.

Prin sentinţa civilă nr. 2794 din 5 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 140.226 RON, contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 471 mp, proprietatea reclamantului şi la 7.616 RON cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, prin titlul de proprietate din 2006, emis de Consiliul Judeţean Vâlcea, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren de 1,93 ha, în comuna M., judeţul Vâlcea. Terenul este intabulat pe numele reclamantului, la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea.

Raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a statuat că valoarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu este de 140.226 RON, pagubă evaluată pe ultimii 3 ani, anteriori promovării cererii.

Deşi pârâtul P.R.M. a fost prezent la unul din termenele de judecată, 3 noiembrie 2011, acesta nu a propus probe în apărarea sa şi nici nu s-a mai prezentat la proces. Acesta nu a răspuns interogatoriului trimis de reclamant, astfel încât au fost aplicate dispoziţiile art. 225 C. proc. civ.

Împotriva acestei soluţii, a formulat apel pârâtul P.R.M. şi cerere de aderare la apel pârâta SC R. SRL.

Prin precizarea formulată la data de 7 decembrie 2012, apelantul P.R.M. a solicitat instanţei să recalifice calea de atac (din apel, în recurs), având în vedere valoarea litigiului, iar, cu privire la fond, a susţinut motivarea superficială realizată de către instanţă şi lipsa probelor în privinţa faptei ilicite, bazată doar pe sancţiunea nereprezentării sale la interogatoriul administrat, în temeiul art. 225 C. proc. civ., deşi nu a fost niciodată citat şi nu a dispus de asistenţă juridică specializată, fiind citată doar societatea apelantă, cu menţiunea „prezentării la interogatoriu”.

A susţinut că soluţia nu se bazează pe probe, neexistând nicio dovadă că a folosit suprafaţa de 471 mp, de care se prevalează intimatul. A precizat că nu mai îndeplineşte calitatea de administrator din anul 2006, nefiind probate pretenţiile în ceea ce-l priveşte.

Întrucât intimatul nu a îndeplinit condiţia prealabilă a punerii în întârziere, condiţia instituită prin art. 1079 C. civ., a susţinut că acţiunea trebuia respinsă, ca prematură.

În ceea ce priveşte expertiza de specialitate, a invocat excepţia de nulitate, argumentând că nu sunt indicate normativele în funcţie de care s-a întocmit lucrarea sau dacă s-a respectat Codul deontologic al A.N.E.V.A.R.

Soluţia a fost criticată şi pentru faptul că expertul a calculat valoarea de piaţă a terenului, şi nu lipsa de folosinţă, multiplicând-o apoi cu 3, (pentru 3 ani), uzând de hotărârea din 29 septembrie 2005 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu valabilitate pentru acea zonă unde există o piaţă imobiliară extrem de bine dezvoltată.

Nulitatea lucrării de expertiză este raportată şi la faptul că expertul H.D. este constructor şi evaluator de imobile, iar lucrarea excede specializării sale, fiind necesară părerea unui topometrist.

Aceleaşi critici au fost reluate şi de către apelanta SC R. SRL, prin întâmpinarea şi cererea de aderare la apel, formulate la data de 7 decembrie 2012, solicitându-se, totodată, refacerea şi completarea probatoriului.

În apel, instanţa a menţinut calificarea căii de atac, având în vedere caracterul comercial al acţiunii şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 17A-C din 22 mai 2913, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de pârâtul P.R.M. şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC R. SRL.

A schimbat sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantului suma de 6.048 RON.

A respins acţiunea faţă de pârâtul P.R.M.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a solicitat lipsa de folosinţă pentru terenul ocupat de o clădire pe care societatea pârâtă a achiziţionat-o prin licitaţie publică, cu mult înainte ca acesta să devină proprietarul terenului şi asupra căruia vânzătoarea C. COOP B. avea drept de folosinţă pe toată durata existenţei construcţiei [art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005], având şi posibilitatea să-l achiziţioneze.

Culpa pârâtei constă doar în aceea că, odată cu preluarea bunului în proprietate, ar fi trebuit să clarifice şi situaţia juridică a terenului aferent, prin prisma drepturilor legale ale cooperaţiei meşteşugăreşti.

Aceasta putea să cumpere terenul aferent construcţiei, după care să-l înstrăineze societăţii, împreună cu imobilul construcţie, fapt care ar fi împiedicat ulterior reconstituirea dreptului de proprietate în beneficiul reclamantului. Până când acest teren a fost cumpărat de către cooperaţia meşteşugărească şi, ulterior, de către societatea pârâtă, s-a scurs un interval foarte mare de timp, în care, prin simpla existenţă a construcţiei, reclamantul a fost împiedicat să-şi exercite pe deplin atributele dreptului de proprietate. Această lipsă de folosinţă este pretinsă ca o simplă chirie, pe care ar fi trebuit să o încaseze, dacă ar fi fost închiriat terenul de către societate, fără a exista însă o cerere sau ofertă din partea părţilor implicate, fără o similitudine cu restul proprietăţii reclamantului sau cel puţin cu terenurile situate în vecinătatea acestei construcţii.

De asemenea, societatea comercială a susţinut că niciodată nu a efectuat activitate comercială şi, practic, nu a utilizat în nici un fel terenul, iar reclamantul nu a reuşit să probeze existenţa unei situaţii contrarii, deşi instanţa a pus în discuţie necesitatea administrării probei testimoniale.

Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia doar pe proba cu expertiză tehnică, fără a analiza obiectivitatea acesteia.

S-a reţinut că pârâtul, deşi a fost prezent la termenul de judecată din data de 3 noiembrie 2011, a refuzat să se prezinte pentru a-i fi administrat interogatoriul, deşi nu i s-a pus în vedere să se prezinte pentru probă; în şedinţa publică din data de 8 martie 2012, s-a solicitat citarea la interogatoriu a societăţii pârâte, citând-o pe aceasta în acest mod şi depunându-se interogatoriul pentru persoana fizică. Pârâtul nu a fost citat cu menţiunea „la interogatoriu”, proba fiind încuviinţată pentru societate, iar acesteia nu i s-a înaintat, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 225 C. proc. civ.

Expertul cauzei a reţinut, în lucrare, că nu cunoaşte date despre vânzări sau închirieri de terenuri în această zonă, utilizând, totuşi, metoda comparaţiei prin bonitate şi stabilind valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 471 mp, din care 166 mp reprezintă terenul ocupat de construcţie. De asemenea, a întocmit calculul pe baza hotărârii din 29 septembrie 2005 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, deşi trebuia să se informeze dacă există, la nivel local, o astfel de hotărâre.

Majorând fără temei legal valoarea metrului pătrat, expertul a stabilit, pentru suprafaţa de teren, o valoare de circulaţie de 140.226 RON, echivalând-o cu lipsa de folosinţă, în condiţiile în care apelanta a cumpărat-o, în anul 2012, cu suma de 5.000 RON.

De aceea, instanţa a dispus refacerea raportului de expertiză de către un alt expert, înlăturând astfel şi eventualele motive de nulitate a lucrării invocate de către apelantă.

În apel, au fost depuse mai multe acte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din această localitate, care atestă valori de 2500 mp pentru o suprafaţă de 1946 mp, în anul 2007; 8329,88 mp, cu o valoare de 2.000 RON, tot în acelaşi an; 1966 mp şi o construcţie, vândute la preţul de 2.600 RON, în anul 2012, etc.

De asemenea, expertul cauzei a luat în calcul şi preţurile practicate de autoritatea administrativă locală pentru închirierea construcţiilor, materializate prin hotărâri emise în anul 2007, în care chiria lunară era de 0,5 euro/mp sau 1 euro/mp, fără a fi percepute chirii pentru terenurile aferente.

Utilizând anunţurile de publicitate, expertul cauzei a aproximat chiria anuală de 1 euro şi a calculat o sumă totală de 6.048 RON, pentru suprafaţa de 457 mp, pe cei trei ani, în care reclamantul nu a putut uza de folosinţa acestui teren.

Deşi, din probe, nu a rezultat această suprafaţă de teren, instanţa a determinat-o în raport de suprafaţa achiziţionată, apreciind-o ca fiind utilă, atât pentru calea de acces, cât şi pentru desfăşurarea activităţii comerciale, uzându-se şi de planşele foto în acest sens, din care se observă utilizarea spaţiului cu titlu de depozit.

De asemenea, instanţa de fond a obligat, în solidar, ambii pârâţi la plata sumei, însă, din nici o probă, nu a rezultat că pârâtul P.R.M. a folosit în interes propriu acest teren.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.O., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 118 alin. (1) C. proc. civ., formularea întâmpinării în faţa instanţei de fond, de către pârâ­ţii P.R.M. şi SC R. SRL, era obligatorie, obli­gaţie cu privire la care aceştia au fost încunoştinţaţi prin citaţiile emise, iar, potrivit prevederilor art. 115 pct. 4 din acelaşi cod, cei doi pârâţi erau, de asemenea, obligaţi ca, prin întâmpinarea amintită, să precizeze dovezile cu care se apară împotriva fiecărui capăt de cerere.

În speţă, pârâtul P.R.M. s-a prezentat în faţa instanţei de fond, la primul termen de judecată, 3 noiembrie 2011, şi a solicitat amâna­rea cauzei pentru lipsă de apărare, cerere care i-a fost admisă, fixându-i-se, în acest scop, un nou termen de judecată, la data de 12 ianuarie 2012. Ulterior, în pofida textelor de lege, niciunul din­tre pârâţi nu s-a mai prezentat în faţa instanţei de fond, nici personal şi nici prin avocaţi, nu au formulat întâmpinare şi nici nu au solicitat probe în apărarea lor.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 138 alin. (1), art. 292 alin. (1), art. 295 şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că, în speţă, refuzul nejustificat al celor doi pârâţi de a-şi valorifica drepturile procedurale, în faţa instanţei de fond, la termenele şi în condiţiile reglementate prin aceste texte legale, reprezintă o verita­bilă sfidare a principiului bunei-credinţe cu care trebuie exercitate drepturile respective, iar admiterea de probe în apărare, solicitate direct în faza de apel, constituie o încălcare evidentă a dispoziţiilor legale invocate.

O altă critică s-a raportat la faptul că singura probă în baza căreia Curtea de Apel Piteşti îşi motivează decizia recurată, respectiv expertiza, a fost admisă şi administrată cu încălcarea flagrantă a legii, ceea ce determină nelegalitatea solu­ţiei pronunţate.

Astfel, în considerentele deciziei atacate, se reţine, contrar adevărului, că: „Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia doar pe proba cu expertiză tehnică, fără a analiza obiectivitatea acesteia”.

În opinia recurentului, după efectuarea expertizei tehnice de la fond, o nouă expertiză putea fi cerută numai la data de 28 iunie 2012, potrivit dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, expertiza tehnică pe care se întemeiază decizia recurată, fiind cerută, admisă şi administrată cu încălcarea evidentă a dispoziţii­lor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., este o probă nelegală.

Mai mult, aşa-zisa expertiză tehnică reprezintă, în sine, o grosolană încălcare a legi, întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a făcut, de către expert, prin raportare la ratele de amortizare pentru anumite perioade, deşi conform dispoziţiilor imperative ale art. 24 alin. (4) lit. a) C. fis­c., terenurile de orice fel nu figurează printre bunurile amortizabile.

Prin întocmirea expertizei în modul arătat, s-a ajuns la un cuantum derizoriu al despăgubirilor, în su­mă de doar 6.048 RON, adică de circa 24 de ori mai puţin decât suma calculată prin raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond.

Este adevărat că, urmare a obiecţiunilor formulate de reclamant, în şedinţa publică din data de 13 martie 2013, instanţa a pus în vedere expertului să stabilească lipsa de folosinţă ca chirie, abandonând modul de calcul bazat pe calcularea ratelor de amortizare a terenului, dar efectul a constat numai în schimbarea formală a expresiilor folosite, chirie, în loc de amortizare, rezultatul fiind acelaşi.

Expertul a urmărit, în mod deliberat, favorizarea părţilor adverse, fapt ce rezultă, indubitabil, din refuzul acestuia de a aplica prin­cipala metodă folosită la stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, adică metoda evaluării prin comparaţie. În acest sens, pretextul in­vocat de către expert pentru eludarea acestei metode, adică pretin­sa lipsă de „anunţuri similare în zonă”, este, evident, fals.

În realitate, expertul avea la indemnă, pentru comparaţie, chiar mai mult decât nişte simple anunţuri din diverse publicaţii, la dosar, fiind depusă o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit, irevocabil, cuantumul despă­gubirilor datorate pentru lipsa de folosinţă a unor terenuri similare în zonă.

Recurentul a invocat şi faptul că un asemenea mod de evaluare, bazat pe calcularea unei rate de amortizare, pe lângă faptul că este, flagrant, nelegal, contravine şi logicii formale, întrucât, dacă s-ar accepta existenţa unei perioade de amortizare la terenuri, ar însemna să se ad­mită o limită de timp pentru folosinţa lor, la expirarea căreia, să înceteze durata lor de „viaţă”, ceea ce nu poate fi admis.

În acelaşi sens, s-a susţinut că ex­pertul a încălcat şi metoda comparaţiei prin bonitare pentru stabilirea preţului pe metru pătrat, aplicând nejustificat coeficientul CV, coeficient pri­vind situaţia juridica a terenului - proces în curs = 0.90, deşi lipsa de folosinţă se calculează pentru perioada anilor 2006-2009, iar cere­rea de chemare în judecată a fost înregistrată la tribunal la data de 29 septembrie 2011.

Atitudinea abuzivă şi tendenţioasă a expertului culminează cu sfidarea dispoziţiilor instan­ţei de judecată, întrucât, în pofida faptului că, prin încheierea de şedinţă din data de 16 ianuarie 2013, s-a statuat că destinaţia construcţiei situate pe terenul din litigiu este aceea de „spaţiu comercial”, criteriu în raport de care trebuia să se efectueze evaluarea lipsei de folosinţă, ex­pertul şi-a permis să decreteze că imobilul construcţie în litigiu nu este spaţiu comer­cial, nu este folosit în mod curent, nu are aspect co­mercial.

Recurentul a invocat faptul că, prin sentinţa penală nr. 460 din 14 iulie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în Dosarul nr. 5944/288/2011, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale împotriva expertului C.C.M. pentru infracţiu­nea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (4) C. pen., fapta săvârşită de către acesta exact în aceleaşi condiţii, părtinitoare şi abuzive, în care a procedat la efectuarea expertizei şi în prezenta cauză.

Or, în acest context, rezultă că expertiza dispusă de către Curtea de Apel Piteşti frizează situaţia de incompatibilitate a expertului, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanţa de apel a încălcat, în mod flagrant, prevederile art. 225 C. proc. civ., statuând că, în speţă, nu sunt aplicabile dispo­ziţiile art. 225 C. proc. civ., deoarece proba cu interogatoriul pârâţilor reclamantul a solicitat-o, în scris, chiar prin cererea de chemare în judecată, cerere care le-a fost comunicată ambilor pârâţi, împreună cu citaţiile. În cadrul acestei critici, recurentul a reluat criticile formulate anterior, astfel încât nu se impune reiterarea acestora. În plus, recurentul a arătat doar că pârâtul P.R.M., asociatul unic al firmei sale, SC R. SRL, este, în fapt, şi reprezentantul acesteia.

Împrejurarea ca, începând din anul 2006, acesta nu mai figurează ca administrator în evidenţele Registrului Comerţului, figurând soţia sa, P.E., este pur formală şi, sub acest aspect, fără nicio relevanţă juridică. În realitate, însă, şi după anul 2006, acesta a acţionat (şi continuă să acţioneze şi în prezent) şi în calitate de reprezentant al firmei sale.

Prin urmare, concluzia că reprezentantul-asociat unic, P.R.M. este autorul deciziei, luată, în numele şi pentru pârâta SC R. SRL, de a nu se înfăţişa la instanţa de fond şi a nu răspunde la interogatoriul primit de la tribunal, este inevitabilă.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Sintetizând prima critică de nelegalitate formulată în cauză, instanţa de recurs reţine că, prin intermediul acesteia, se invocă în esenţă faptul că pârâţii care, în faţa primei instanţe, nu s-au prezentat şi nu au solicitat probe, nu ar mai putea solicita, în calitate de apelanţi, administrarea de probe de în apel.

Or, o asemenea teză nu poate fi primită, întrucât calea de atac a apelului are natura unei căi devolutive, ceea ce înseamnă că acesta readuce în faţa instanţei superioare toate chestiunile de fapt şi de drept care au fost dezbătute în faţa primei instanţe şi au fost soluţionate prin hotărârea acesteia, hotărâre care face obiectul apelului. În principiu, deci, apelul provoacă o rejudecare a fondului litigiului.

Efectul devolutiv al apelului ce presupune verificarea sentinţei atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care instanţa a apreciat probele administrate în cauză, şi, dacă în baza acestora, a reţinut corect raporturile juridice dintre părţi, cât şi sub aspectul legalităţii, al aplicării şi interpretării legii, rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 292 şi art. 294-art. 298 C. proc. civ.

Astfel, art. 295 alin. (1) teza I statuează că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În consecinţă, efectul devolutiv al apelului are caracter imperativ, instanţa de apel fiind obligată să examineze litigiul sub toate aspectele, de netemeinicie şi de nelegalitate, în ipoteza în care acesta este admisibil şi acest efect decurge din instituirea de către legiuitor, în anumite litigii civile, a două grade de jurisdicţie şi din raţiunea de a asigura plenitudine de jurisdicţie celei de-a doua instanţe, care exercită controlul judiciar.

În ceea ce priveşte materia probelor în apel, aceasta este guvernată de dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa va putea încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Cum, prin cererea de apel, respectiv prin cererea de aderare la apel, pârâţii P.R.M. şi SC R. SRL au solicitat fie trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului cu înscrisuri şi refacerea raportului de expertiza, fie refacerea probatoriului de către instanţa de apel, rezultă că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale ce reglementează efectul devolutiv al apelului, astfel cum au fost enunţate şi interpretate anterior acestei concluzii.

În consecinţă, motivul de recurs privind posibilitatea pârâţilor apelanţi, care, în faţa primei instanţe, nu s-au prezentat şi nu au solicitat probe, de a solicit administrarea de probe în apel este nefondat.

În acest context, devine nefondată şi critica privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora: Expertiza contrarie va trebui cerută motivat, la primul termen după depunerea lucrării, întrucât aceste text legal devine aplicabil doar în ipoteza în care s-a încuviinţat şi administrat, în faţa unei instanţe, într-o anumită fază procesuală, proba cu expertiza tehnică de specialitate, iar partea adversă ar fi avut obligaţia procesuală de a solicita proba contrarie, la primul termen după depunerea lucrării.

Cum, în cauză, proba cu expertiză tehnică evaluatorie a fost solicitată în etapa procesuală a apelului, ca probă distinctă, după punerea necesităţii acesteia în dezbaterea contradictorie a părţilor, nu poate fi aplicabil art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage caracterul nefondat al acestei critici.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin intermediul căruia se critică raportul de expertiză şi, în mod special, cuantumul despăgubirilor stabilit prin acesta, instanţa apreciază că acest motiv de recurs nu mai poate fi invocat în actuala structură a recursului, ce are natura unei căi de atac extraordinare, de reformare, ce poate fi exercitat, în mod exclusiv, pentru motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., iar analiza unui mijloc de probă excede controlului de legalitate, intrând în sfera controlului de temeinicie, impropriu căii de atac a recursului.

Astfel, motivul de recurs pe care îl invocă în realitate recurentul F.O. priveşte fostul pct. 11 al art. 304 (când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), care a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Nici critica privind atitudinea expertului desemnat în cauză şi împrejurarea că, împotriva acestuia, s-ar fi început urmărirea penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă nu constituie critici fondate, câtă vreme eventualele motive de incompatibilitate ale expertului trebuiau invocate în faţa instanţei care a dispus expertiza, iar începerea urmăririi penale s-a dispus într-o altă cauză, recurentul nefăcând dovada legăturii de cauzalitate între cele două cauze sau a faptului că expertul era radiat de pe lista oficială a experţilor autorizaţi, la momentul efectuării expertizei. Mai mult, la desemnarea acestuia, au fost respectate dispoziţiile art. 202 alin. (1) C. proc. civ., privind tragerea la sorţi; reclamantul nu a solicitat participarea unui consilier expert; iar instanţa de apel a încuviinţat obiecţiunile intimatului reclamant la raportul de expertiză efectuat cauză, aspect confirmat în conţinutul recursului, simpla nemulţumire a părţii interesate privind cuantumul despăgubirilor pretinse neputând determina reformarea hotărârii recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., de către instanţa de apel, care ar fi considerat nelegal că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii pârâtului P.R.M., instanţa reţine că acesta se bazează pe argumente de tip subiectiv, care exced cauzei, întrucât, din înscrisurile administrate ca probă la dosar, instanţa de apel a apreciat în mod corect că acesta, în calitate de persoană fizică, chemat în judecată în nume propriu, în calitate de pârât, nu a fost citat cu menţiunea „la interogatoriu”, astfel încât nu i se putea aplica sancţiunea neprezentării pentru administrarea acestei probe.

Examinând această critică prin raportare la poziţia pârâtei persoane juridice, instanţa reţine că, din citaţia existentă la dosar fond, care face dovada până la înscrierea în fals, rezultă că aceasta a fost citată cu interogatoriul propus de reclamant şi cu menţiunea de a răspunde, astfel încât, nedepunând răspunsul în termenul judecătoresc acordat, acesteia i-au fost corect aplicate dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. de către prima instanţă.

Această împrejurare nu are însă consecinţe juridice asupra soluţiei dispuse de instanţa de apel, câtă vreme, în apel, a fost menţinută soluţia privind obligarea pârâtei SC R. SRL la despăgubiri, fiind determinat doar un alt cuantum al despăgubirilor pretinse de reclamant, în baza unei probe pertinente stabilirii acestui cuantum, probă administrată în condiţii de legalitate, cu respectarea garanţiilor procesuale ale părţilor privind dreptul la apărare, egalitatea şi contradictorialitatea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că ansamblul criticilor formulate în recurs sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei nr. 17A din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În temeiul art. 316 raportat la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., instanţa îl va obliga pe recurentul reclamant F.O. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului pârât P.R.M., reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei nr. 17A din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul reclamant la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul pârât P.R.M.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 632/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 651/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 649/2014. Civil