ICCJ. Decizia nr. 651/2014. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 651/2014

Dosar nr. 14866/3/2008*

Şedinţa publică din 26 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 31 mai 2007, sub nr. 11979/299/2007, reclamanţii N.A., S.E.E. şi N.I. au chemat în judecată pe pârâtul B.A.T., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-l oblige pe pârât să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. A situat în imobilul din Bucureşti str. T.A., sector 1.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că întregul imobil a fost până la data preluării abuzive de către stat, proprietatea exclusivă a mătuşii lor N.S., ai cărei moştenitori legali şi testamentari sunt prin decizia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 2002, le-a fost restituit în natură imobilul din Bucureşti str. T.A., sector 1, format din construcţie cu subsol, parter şi trei etaje, precum şi terenul aferent construcţiei, în suprafaţă totală de 227,10 mp, cu excepţia apartamentului nr. AA, parter şi a apartamentului nr. A, etaj 2 (care a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzarecumpărare din 1997, pârâtului B.A.T.).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

La data de 23 octombrie 2007, reclamanţii şi-au precizat cererea în sensul că au chemat-o în judecată şi pe B.N.S., soţia pârâtului B.A.T., care a semnat alături de acesta, contractul de vânzare-cumpărare din 1997.

La data de 21 iunie 2007, pârâtul B.A.T. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale active. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând că este cumpărător de bună-credinţă al apartamentului ce face obiectul litigiului, pe care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale aplicabile în materie, la data achiziţiei.

O dată cu depunerea întâmpinării, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 60 şi urm. C. proc. civ. şi ale art. 1337 şi urm. C. civ. solicitând ca, în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată, acesta să fie obligat la restituirea preţului achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1997, la plata cheltuielilor ocazionate de vânzare şi de prezentul litigiu şi la plata daunelor-interese, reprezentând diferenţa dintre preţul achitat şi valoarea de achiziţie a unui apartament similar, la preţul de piaţă al bunului.

La data de 23 octombrie 2007, pârâtul a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin care a indicat valoarea pretenţiilor formulate împotriva chematului în garanţie, respectiv 672.360 RON şi a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, faţă de valoarea imobilului în litigiu.

Pârâta B.N.S. a formulat la data de 20 noiembrie 2007, întâmpinare, prin care a invocat intervenirea uzucapiunii de 10 ani, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 1895 C. civ.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 1895 şi urm. C. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 29/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 1579 din 5 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Dosarul a fost înregistrat nr. 14866/3/2008.

În şedinţa publică din data de 10 martie 2009, pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere motivarea deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.

Prin sentinţa civilă nr. 381 din 17 martie 2009, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate, şi în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin decizia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 9 septembrie 2002, reclamanţilor le-a fost restituit, în natură, imobilul situat în Bucureşti str. T.A., sector 1, format din construcţie cu subsol, parter şi tei etaje, precum şi terenul aferent construcţiei, în suprafaţă totală de 227,10 mp, cu excepţia apartamentului nr. AA, parter, restituit în proprietate în temeiul hotărârii din 1998 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N.D. şi a apartamentului nr. A, etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, pârâţilor B.A.T. şi B.N.S.

Prin această dispoziţie, s-a stabilit că, pentru apartamentul nr. A vândut în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariţiei Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

A reţinut tribunalul că decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, este obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., după publicarea în M. Of. nr. 108/23.02.2009; dar, chiar şi anterior acestei decizii, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea în condiţiile dreptului comun este inadmisibilă, câtă vreme o lege specială reglementează modul de restituire în natură şi acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a reţinut că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Deşi procedura are caracter administrativ, principiul liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din primul Protocol Adiţional al Convenţiei, este respectat, orice persoană interesată având posibilitatea de a ataca în justiţie dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 (pe calea contestaţiei prevăzute de art. 26 din acest act normativ) şi se poate adresa instanţelor de judecată cu o acţiune privind obligaţia de a face în situaţia în care notificarea nu este soluţionată în termenul prevăzut de lege sau cu soluţionarea pe fond a notificării, conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţate în recurs în interesul legii.

A mai reţinut tribunalul că prin stabilirea de către o lege specială, în speţă Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituţii competente pentru a răspunde, în condiţiile în care deciziile sau dispoziţiile pot fi atacate în instanţă, nu se încălcă dreptul de proprietate sau accesul liber la justiţie şi că în mod constant, atât Curtea Constituţională cât şi C.E.D.O. au statuat că prin simpla stabilire a unor proceduri şi a unor termene, nu s-a încălcat liberul acces la justiţie al persoanei interesate.

S-a reţinut, de asemenea, că în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. În plus, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedete regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României).

În speţă, reclamanţii au ales procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în baza acestei legi. Prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, li s-au acordat despăgubiri pentru apartamentul revendicat în prezentul dosar, acesta fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995; reclamanţii nu au făcut dovada contestării dispoziţiei din 2002.

Tribunalul a arătat că sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001 conform cărora, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. În speţă, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat, sens în care C.E.D.O. a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite, despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.

Prin decizia civilă nr. 545A din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând, în esenţă, că prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/6.03.2009, în cauza Faimblat contra Romaniei, C.E.D.O. a constatat că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, s-a arătat că reclamanţii din acea cauză au introdus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naţionalizării imobilului dispuse în baza Decretului nr. 92/1950; acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, la data de 8 aprilie 2002, reţinându-se că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.

C.E.D.O. a constatat că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi reprezentat o cale efectivă. Însă, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de această lege specială, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă şi, dacă este cazul, chiar contencioasă, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, la momentul pronunţării acestei decizii, C.E.D.O. a constatat că Fondul Proprietatea nu era funcţional. În consecinţă, s-a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin urmare, ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă, al reclamanţilor din acea cauză, nu a fost proporţională cu scopul legitim urmărit, reclamanţii neprimind nici o despăgubire şi neavând nici o garanţie că vor obţine una în viitorul imediat.

Curtea de apel a apreciat că deşi în cauza evocată, reclamanţii formulaseră acţiune în constatare, pentru identitate de raţiune, soluţia C.E.D.O. este aplicabilă şi în cazul acţiunilor în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 3024 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva deciziei menţionate.

Cu prilejul rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 14866/3/2008*.

Prin sentinţa civilă nr. 1634 din 14 septembrie 2012 tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E., în contradictoriu cu pârâţii B.A.T. şi B.N.S. şi ca, rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.A.T., B.N.S. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că în anul 2002 în favoarea reclamanţilor a fost emisă dispoziţia de restituire în natură pentru întregul imobil care a aparţinut autorilor lor, cu excepţia apartamentului aflat în proprietatea pârâţilor, pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri; la rândul lor, pârâţii au dobândit apartamentul în 1998, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nefiind anulat.

Pornind de la premisa că, în speţă, există două titluri de proprietate valabile, al reclamanţilor, pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul şi al pârâţilor, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau de constatare a nulităţii acestuia, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, Tribunalul a apreciat că pârâţii sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură.

Astfel, apartamentul în litigiu intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, care reglementează condiţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foştilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi.

Legea specială în materie se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres reglementate de art. 18 lit. c) şi art. 29.

Reclamanţii au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, care a fost finalizată, în ceea ce priveşte apartamentul în cauză, cu recunoaşterea unui drept de creanţă, impedimentul la restituirea în natură fiind chiar înstrăinarea anterioară, de către stat, a imobilului către foştii chiriaşi, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

A reţinut tribunalul că, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligaţia de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcţie de situaţia concretă.

Prin urmare, nefuncţionalitatea procedurii de acordare a despăgubirilor nu trebuie să aibă drept consecinţă privarea noului proprietar (fost chiriaş) de bun, pentru că astfel s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, şi securităţii raporturilor juridice; mai mult, s-ar ajunge în situaţia ca, deşi Legea nr. 10/2001 interzice în mod expres restituirea în natură a imobilelor cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 de foştii chiriaşi, această dispoziţie să fie eludată prin formularea acţiunii în revendicare.

Tribunalul a constatat, prin urmare, că această cale internă specială utilizată deja de reclamanţi a fost una efectivă şi concretă (în sensul că aceştia aveau posibilitatea de a contesta în faţa instanţei refuzul de restituire în natură a apartamentului) ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe calea dreptului comun, făcându-se o totală abstracţie de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, în speţă, Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 47 A din 6 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1634 din 14 septembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 14866/3/2008*; au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON, către intimaţii-pârâţi B.N.S. şi B.A.T.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte stabilirea de către prima instanţă a situaţiei de fapt, în mod corect tribunalul a constatat că reclamanţii au urmat procedura Legii nr. 10/2001, care a fost finalizată cu dispoziţia de restituire în natură a imobilului, cu excepţia apartamentului vândut în anul 1998 pârâţilor, pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri.

Demersurile reclamanţilor efectuate în anul 1994, în vederea restituirii în natură a imobilului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au consecinţe în litigiul de faţă, care are ca obiect o cerere de revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Susţinerea conform căreia cumpărătorii au fost de rea-credinţă, deoarece aveau cunoştinţă de aceste demersuri, nu a fost reţinut, întrucât titlului acestora (nefiind atacat în condiţiile reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001), i-a fost recunoscută în mod implicit validitatea chiar de persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii.

A arătat instanţa de apel că aprecierea tribunalului în sensul că prin compararea titlurilor de proprietate pârâţii sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură, criticată de apelanţi (care au susţinut că o asemenea concluzie este greşită în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, astfel că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâţii nu avea calitatea de proprietar al imobilului), este rezultatul aplicării principiului securităţii raporturilor juridice în acord cu interpretarea obligatorie ce rezidă din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. conform căreia exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Cu referire la noţiunea de „bun”, instanţa de apel a reţinut că aceasta a cunoscut o evoluţie de natură jurisprudenţială care a culminat cu Cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), în care se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Această diferenţă esenţială de abordare a C.E.D.O. în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei, premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, urmare hotărârii din Cauza Atanasiu contra României, circumstanţele de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii, pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ şi administrativ.

A reţinut instanţa de apel că stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş. Această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în sensul că proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

În consecinţă, în speţă, reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei.

A menţionat, de asemenea, instanţa de apel că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, însă este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul); o speranţă legitimă în acelaşi sens, (dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect), ori dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

Or, tribunalul a procedat la analiza pe fond a cererii în revendicare, indicând motivele pentru care a constatat că titlul pârâţilor este preferabil, nefiind fondate criticile referitoare la reluarea argumentelor din sentinţa casată în care s-a reţinut inadmisibilitatea acţiunii cu acest obiect faţă de reglementarea specială din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la critica prin care s-a susţinut că, în rejudecare, tribunalul a ignorat dezlegările cu caracter obligatoriu date de instanţele care au soluţionat căile de atac, curtea de apel a arătat că este nefondată întrucât considerentele hotărârilor menţionate, prin care s-a dispus, respectiv menţinut, dispoziţia de rejudecare a cauzei, privesc doar admisibilitatea acţiunii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat; în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apelanţii-reclamanţi au fost fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi B.N.S. şi B.A.T., în sumă de 700 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenţii- reclamanţi N.A., N.D. şi S.E.E., solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea, respectiv interpretarea greşită a dispoziţiilor interne şi internaţionale, cum sunt: Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi practica C.E.D.O., în materia revendicărilor imobiliare, de la momentul formulării cererii de chemare în judecată (2007).

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în mod greşit s-a reţinut că demersurile pe care le-au făcut, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii în natură a imobilului, nu au consecinţe în prezentul litigiu, care are ca obiect cerere de revendicare, prin comparare de titluri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Deoarece reclamanţii au urmat şi procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, finalizată cu dispoziţia de restituire a întregului imobil în litigiu, mai puţin a apartamentului vândut pârâţilor în anul 1998 (pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), instanţa de apel a concluzionat că reaua-credinţă a pârâţilor-cumpărători, care aveau cunoştinţă de demersurile reclamanţilor, nu prezintă nicio relevanţă în condiţiile în care titlul acestora nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, în acest mod fiindu-i recunoscută validitatea de chiar persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii.

Recurenţii-reclamanţi au combătut acest raţionament arătând că, deşi li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, acestea nu au fost acordate, ceea ce îi îndreptăţeşte să formuleze cerere de revendicare imobiliară, în condiţiile dreptului comun.

Cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O., recurenţii-reclamanţi au arătat că, la formularea cererii de chemare în judecată, au avut în vedere practica de la acel moment a C.E.D.O. care, în materia acţiunilor în revendicare imobiliară, stabilea că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti sau administrative prin care se constata nelegalitatea preluării de către Stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii excitării dreptului de proprietate al proprietarilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României).

Or, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, notificarea formulată de recurenţii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul din str. T.A., a fost soluţionată printr-un act administrativ (decizia din 2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti), prin care s-a dispus restituirea, în natură, a imobilului situat în Bucureşti, str. T.A., format din construcţie plus teren, cu excepţia apartamentului nr. A, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâţilor, pentru care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Aceştia au susţinut că astfel cum s-a statuat în cauza Păduraru contra României, au un bun sau cel puţin un interes patrimonial (cu aceeaşi valoare ca şi aceea a unui bun actual) de a obţine restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în speţă s-a făcut o greşită interpretare a deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în sensul că s-a apreciat că pârâţii sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură, în considerarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în jurisprudenţa C.E.D.O., s-a arătat că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, iar ignorarea consecinţelor insecurităţii raporturilor juridice echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat atât decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 parag. 1, exclusiv în favoarea pârâţilor-cumpărători, prin invocarea unor decizii pronunţate de C.E.D.O. după anul 2007; de asemenea, în mod greşit a fost invocată decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care, la data formulării cererii de chemare în judecată, practica C.E.D.O. cu privire la acţiunile în revendicare a proprietarilor iniţiali era diferită de cea reţinută de instanţele de fond şi apel.

Acest aspect rezultă chiar din decizia recurată; instanţa de apel deşi a făcut referire şi la jurisprudenţa anterioară a C.E.D.O., a dat eficienţă deciziei pronunţate în cauza Atanasiu contra României, hotărâre pronunţată în anul 2010, în care se arată că „un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către Stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietari, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului”.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acţiune să se poată prevala, la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie şi că, în circumstanţele concrete ale cauzei, nu există conflict între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, niciuna dintre instanţe nu a avut în vedere poziţia intimaţilor-pârâţi care au formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul vândut şi care, dacă ar fi fost admisă, ar fi asigurat atât restituirea bunului către reclamanţi cât şi despăgubirea pârâţilor, la valoarea bunului.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a ignorat hotărârile judecătoreşti pronunţate în căile de atac, în primul ciclu procesual şi că argumentele de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată sunt identice cu cele prin care acţiunea fusese anterior respinsă, ca inadmisibilă, ceea ce conduce la concluzia că instanţele nu au analizat temeinic dispoziţiile legale interne şi practica C.E.D.O. de la data formulării cererii.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.

În mod corect instanţele de fond şi apel au reţinut că analiza cererii de revendicare imobiliară urmează să aibă în vedere efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun, solicitând să se dea preferinţă titlului cel mai bine caracterizat, precum şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de situaţia juridică a bunului imobil revendicat, Înalta Curte reţine că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997 ş.a.)”.

În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.

Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat.

Apartamentul nr. A, situat în imobilul din Bucureşti, strada T.A., sector 1, care face obiectul cererii de chemare în judecată a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reţinut, de altfel, şi prin decizia recurată.

Trebuie avut în vedere şi faptul că a refuza reclamanţilor calea dreptului comun de realizare a dreptului pretins, ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reţine că, prin decizia în interesul legii sus-menţionată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă a dat eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, art. 13 şi art. 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe art. 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O. a reţinut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia” (…), dar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.

Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al reclamanţilor, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.

Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

Dacă interesul patrimonial în cauză are natura juridică a unei creanţe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).

În jurisprudenţa C.E.D.O., care aşa cum a reţinut şi instanţa de apel (făcând trimitere şi la considerentele deciziei nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii), a cunoscut o permanentă evoluţie, o deosebită importanţă prezintă momentul de la care persoana care se prevalează de legile de reparaţie a devenit titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).

Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speţă, recurenţii-reclamanţi deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie Europeană a Drepturilor Omului (aspect care a fost reţinut şi de instanţa de apel), întrucât prin decizia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 9 septembrie 2002, le-a fost restituit, în natură, imobilul situat în Bucureşti str. T.A., sector 1, format din construcţie cu subsol, parter şi trei etaje, precum şi terenul aferent construcţiei, în suprafaţă totală de 227,10 mp, cu excepţia apartamentului nr. AA, parter, restituit în proprietate în temeiul hotărârii din 1998 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N.D. şi a apartamentului nr. A, etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, pârâţilor B.A.T. şi B.N.S.

Prin această dispoziţie, s-a stabilit că, pentru apartamentul nr. A vândut în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariţiei Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/200.

În egală măsură însă şi intimaţii-pârâţi B.A.T. şi B.N.S. deţin un bun în sensul convenţiei întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ori constatat nul, prin hotărâre judecătorească.

Aşa cum s-a arătat deja, deşi acţiunea în revendicare este admisibilă, soluţionarea ei se face prin analiza condiţiilor desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că nu există niciun temei legal care să justifice examinarea cererii de chemare în judecată prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O. de la data sesizării primei instanţe, aşa cum în mod nefondat au susţinut recurenţii-reclamanţi.

Pe de altă parte, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că faţă de împrejurarea că titlul de proprietate exhibat de intimaţii-pârâţi nu a fost contestat în condiţiile prevăzute de legea specială, demersurile efectuate de reclamanţi înainte de Legea nr. 10/2001, ca şi reprezentarea subiectivă a intimaţilor-pârâţi la încheierea actului nu reprezintă criterii de preferabilitate a titlurilor.

Faţă de considerente deja expuse referitoare la raportul dintre legea specială şi legea generală şi la criteriile care trebuie avute în vedere la acordarea preferabilităţii unui titlu din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atunci când ambele părţi deţin un bun, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile prin care s-a susţinut că în speţă s-a făcut greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Formularea de către intimaţii-pârâţi a unei cereri de chemare în garanţie nu reprezintă o modalitate de recunoaştere de către aceştia a pretenţiilor-reclamanţilor, fiind doar o modalitate prin care aceştia au înţeles să valorifice mijloacele procesuale puse la dispoziţie de C. proc. civ. în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu au încasat despăgubirile cuvenite pentru apartamentul în litigiu şi că prin admiterea acţiunii în revendicare, concomitent cu cererea de chemare în garanţie, formulată de intimaţii-pârâţi, aceştia din urmă nu ar fi fost prejudiciaţi, deoarece aveau posibilitatea de a primi contravaloarea bunului, nu sunt fondate în condiţiile în care constatându-se că atât recurenţii-reclamanţi cât şi intimaţii-pârâţi deţin un bun în sensul Convenţiei, în mod corect s-a dat eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice, în conformitate cu decizia pronunţată în recursul în interesul legii.

De asemenea, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi criticile prin care s-a susţinut că în speţă nu s-a procedat la o veritabilă cercetare a fondului cauzei şi respectiv că au fost nesocotite dezlegările date cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual.

Sub un prim aspect se reţine caracterul general al acestor critici.

Pe de altă parte, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, instanţele care au soluţionat apelul împotriva sentinţei prin care acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, respectiv recursul împotriva deciziei de admitere a apelului, au expus considerente exclusiv din perspectiva admisibilităţii cererii de revendicare imobiliară.

Evocarea în hotărârile pronunţate în cel de-al doilea ciclu procesual a unor argumente reţinute în decizia nr. 33/2008 ori în jurisprudenţa C.E.D.O. nu semnifică necercetarea fondului cauzei, instanţele de fond şi apel expunând în fapt şi în drept argumentele pentru care au apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 316, art. 298 şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că recurenţii-reclamanţi sunt în culpă procesuală, la cererea intimaţilor-pârâţi, îi va obliga la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanţei din 19 septembrie 2013, emise de cabinetul de avocat „G.O.M.”, aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E. împotriva deciziei civile nr. 47 A din 6 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 1.000 RON către intimaţii-pârâţi, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 649/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 87/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 624/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 631/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 632/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 649/2014. Civil