ICCJ. Decizia nr. 624/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 624/2014
Dosar nr. 34/54/2013
Şedinţa publică din 21 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2287 din 15 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3888/207/2009, Judecătoria Caracal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât şi a admis acţiunea formulată de reclamanţii I.P. şi I.C., în contradictoriu cu pârâtul N.I., astfel cum a fost precizată şi completată; a fost omologat raportul de expertiză; s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 43,47 mp, situată în Caracal, str. T.V., teren care se învecinează la N, N.I., E, rest proprietate reclamanţi, S, str. T.V. şi V, N.I.; de asemenea, pârâtul a fost obligat să-şi retragă gardul ce desparte proprietatea sa de cea a reclamanţilor cu 0,27 m, în punctul cardinal S (str. T.V.) şi 1,94 m, în punctul cardinal N (G.P.) pe vechiul aliniament, stabilit prin sentinţa civilă nr. 4968/2002, urmând ca acest aliniament să fie cel marcat pe schiţa anexă a raportului de expertiză, astfel încât, la S, terenul proprietatea reclamanţilor să aibă lăţimea de 8,12 m, iar la N, să aibă lăţimea de 7,94 m.
S-a mai dispus obligarea pârâtului să îşi ridice fundaţia de ciment amplasată pe terenul revendicat de reclamanţi, precum şi la plata către reclamanţi a sumei de 943 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâtul N.I. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 42 din 10 februarie 2011, Tribunalul Olt, secţia civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 19,73 mp teren şi să-şi retragă gardul, pe vechiul amplasament stabilit prin sentinţa civilă nr. 4968/2002; a fost respins capătul de cerere privind ridicarea fundaţiei, iar intimaţii reclamanţi au fost obligaţi la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelantul pârât.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţii I.C., I.P. şi pârâtul N.I.
Prin decizia civilă nr. 1015 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi pârât, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Olt.
În consecinţă, cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, la data de 25 iulie 2011, sub nr. 3888/207/2009*.
Prin decizia civilă nr. 155 din 28 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a admis apelul declarat de apelantul pârât N.I. (decedat pe parcursul judecării cauzei, continuate de moştenitorii N.M., N.C., N.S.T., N.A., N.M.A.), împotriva sentinţei civile nr. 2287 din 15 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria Caracal, în Dosar nr. 3888/207/2009, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi I.P. şi I.C.; a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că s-a înlăturat menţiunea privind obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor suprafaţa de 43,47 mp; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei; s-a dispus obligarea intimaţilor să plătească apelanţilor suma de 2.259 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, au formulat cerere de revizuire pârâţii N.M., N.C., N.S.T., N.A., N.M.A., prevalându-se de dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii, s-a arătat că există contradicţie de hotărâri, anume între sentinţa civilă nr. 4968 din 22 octombrie 2002, pronunţată de Judecătoria Caracal în Dosarul nr. 5609/2004, rămasă definitivă şi irevocabilă (prin decizia nr. 3505/2003 a Curţii de Apel Craiova) şi decizia nr. 155 din 28 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 3888/207/2009*.
S-a susţinut că motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 7 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează încălcarea principiului puterii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, făcând astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri, întrucât fiecare dintre părţi se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din această situaţie nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri.
Revizuenţii au mai învederat că instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar care să implice o verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri, fără a putea realiza o judecată în fond a cererilor asupra cărora au existat hotărâri contradictorii.
Faţă de cele menţionate, au apreciat că sunt întrunite condiţiile privind admisibilitatea cererii de revizuire, în sensul că hotărârile contradictorii sunt pronunţate în cauze (litigii) diferite, care au avut acelaşi obiect, cauză şi părţi.
Prin decizia civilă nr. 2573 din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, cererea de revizuire a fost respinsă ca tardiv formulată.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de revizuire a reţinut că potrivit art. 324 alin. (1) C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, pct. 2 şi pct. 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2), de la pronunţarea ultimei hotărâri.
Totodată, s-a apreciat că pentru determinarea hotărârilor care pot fi atacate cu revizuire, trebuie avute în vedere hotărârile care s-au pronunţat asupra fondului în cadrul procesului respectiv, iar nu hotărârile prin care soluţia a rămas definitivă sau irevocabilă.
În cauză, a fost invocată contradicţia dintre sentinţa civilă 4968 din 22 octombrie 2002 a Judecătoriei Caracal, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3505/2003 a Curţii de Apel Craiova şi decizia 155 din 28 iunie 2012 a Tribunalului Olt, irevocabilă prin decizia 11192 din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova.
Pe de altă parte, s-a observat că atunci când instanţa de recurs procedează la respingerea recursului sau admite recursul, modificând decizia şi menţinând hotărârea primei instanţe, nu se poate considera că a fost evocat fondul.
Având în vedere aceste aspecte, curtea de apel a constatat că hotărârile definitive pretins potrivnice invocate în cauză sunt sentinţa Judecătoriei Caracal nr. 4968 din 22 octombrie 2002 şi decizia 155 din 28 iunie 2012 a Tribunalului Olt, acestea fiind cele prin care s-a evocat fondul.
Astfel cum deja s-a arătat, pentru motivul de revizuire invocat, dispoziţiile art. 324 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că termenul de o lună curge în cazul de faţă (hotărârile pretins potrivnice, nefiind pronunţate în recurs) de la comunicare.
Cum decizia definitivă 155 din 28 iunie 2012 a Tribunalului Olt, atacată în cauză, a fost comunicată revizuenţilor la data de 19 iulie 2012, iar cererea de revizuire a fost formulată la data de 21 decembrie 2012 (data poştei), instanţa a constatat că termenul legal de o lună a fost depăşit, astfel că, cererea de revizuire a fost respinsă ca tardiv declarată.
Împotriva acestei decizii, revizuenţii au promovat recurs, prevalându-se de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înainte de dezvoltarea criticilor concepute de revizuenţi pentru susţinerea motivului de nelegalitate invocat, aceştia au formulat cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
În motivarea acestei cereri, recurenţii au susţinut că au fost împiedicaţi să exercite calea de atac a recursului, printr-o împrejurare mai presus de voinţa lor.
Astfel, se învederează că în cuprinsul cererii de revizuire au solicitat ca actele de procedură să le fie comunicate la reprezentantul lor convenţional, SC G.A. SA, din Craiova, str. A.I.C.
Reprezentantul convenţional, deşi a primit decizia recurată nu a procedat la exercitarea căii de atac a recursului şi nici nu i-a înştiinţat în timp util pe revizuenţi că le-a fost comunicată decizia recurată, ci abia la data de 9 mai 2013, în prezenţa numitului I.C.L., reprezentantul convenţional le-a predat decizia pronunţată de instanţa de revizuire.
Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte ca a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În cel din urmă caz, alin. (2) din acelaşi text, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.
Prin urmare, recurenţii susţin că sancţiunea decăderii nu operează în anumite situaţii prevăzute de lege, respectiv dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze în termenul legal printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Se mai arată de către recurenţi că prin sintagma „împrejurare mai presus de voinţa ei”, legiuitorul a înţeles să reglementeze acele situaţii, de natură obiectivă, care au condus la o imposibilitate de exercitare a dreptului în termenul prevăzut de lege, asimilabil forţei majore.
În speţa dedusă judecaţii, această împrejurare este cea privind necomunicarea deciziei pronunţate de instanţa de revizuire de către reprezentantul lor convenţional, recurenţii necunoscând efectuarea comunicării de către instanţă la acest reprezentant convenţional, motiv pentru care solicită repunerea în termenul de exercitare a căii de atac a recursului.
Totodată, recurenţii, prin memoriul de recurs, au procedat la dezvoltarea criticilor formulate împotriva deciziei recurate, însă, dată fiind prioritatea soluţionării cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune redarea acestora.
Cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului este neîntemeiată, potrivit celor ce urmează.
Astfel cum rezultă din înscrisurile şi lucrările cauzei, Înalta Curte constată că recurenţii revizuenţi în cuprinsul cererii de revizuire adresată Curţii de Apel Craiova au indicat în mod explicit şi fără echivoc că pentru comunicarea actelor de procedură ale cauzei înţeleg să recurgă la instituţia procesuală a domiciliului ales, procedând, în deplină concordanţă cu prevederile art. 93 C. proc. civ., şi la indicarea persoanei desemnate cu recepţionarea actelor de procedură; ca atare, comunicarea actelor de procedură ale cauzei urma a se realiza la reprezentatul convenţional al acestora, SC G.A. SA, la adresa din Craiova, str. A.I.C., persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, indicată în persoana avocatului A.M.G.
În ce priveşte comunicarea deciziei recurate, se constată că la dosar se regăsesc dovezile de îndeplinire a procedurii comunicării către revizuenţi a deciziei civile nr. 2573 din 19 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, actul de procedură fiind îndeplinit în mod valabil la data de 2 aprilie 2013 faţă de toţi revizuenţii, cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 100 C. proc. civ., comunicare ce s-a îndeplinit în acord cu prevederile art. 93 C. proc. civ., la domiciliul ales indicat de revizuenţii înşişi, potrivit celor arătate.
Ca atare, procesul-verbal de comunicare fiind legal întocmit şi, în consecinţă, actul procedural al comunicării pe deplin valabil, acesta are aptitudinea de a declanşa curgerea termenului legal de recurs, de 15 zile de la comunicare, termen ce s-a împlinit la data de 18 aprilie 2013.
Recursul în cauza de faţă a fost declarat însă la data de 23 mai 2013 (data poştei, conform art. 104 C. proc. civ.).
Dată fiind depăşirea termenului de declarare a recursului, recurenţii au formulat prezenta cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, întemeiată pe dispoziţiile art. 103 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.
Textul invocat dispune în sensul decăderii părţii din dreptul de a mai efectua actul de procedură pe care legea îl supune unui termen legal imperativ, precum este termenul de exercitare a recursului. Totodată, pentru evitarea, în condiţiile legii, a sancţiunii decăderii este prevăzut remediul repunerii în termenul de exercitare a unei căi de atac ori de îndeplinire a oricărui alt act de procedură pentru care este prevăzut un termen imperativ, anume, în cazul în care partea împotriva căreia curge acel termen dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să exercite calea de atac ori să efectueze actul de procedură în termenul legal, cererea de repunere în termen trebuind ea însăşi să fie formulată în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.
Prin cererea de repunere în termen, recurenţii au învederat că împrejurarea mai presus de voinţa lor ar fi fost neînştiinţarea de către propriul reprezentant convenţional la care aceştia au şi avut domiciliul ales, cu privire la efectuarea comunicării deciziei recurate de către instanţa de revizuire, împrejurarea care a încetat la 9 mai 2013 când le-a fost comunicată efectiv decizie recurată.
Ca atare, prin raportare la data de 9 mai 2013, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termen formulată la data da 23 mai 2013, chiar prin memoriul de recurs, a fost formulată în termenul prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând însă această cerere şi motivele invocate de recurenţi ca fiind împrejurări mai presus de voinţa lor, Înalta Curte apreciază că cererea de repunere în termen este neîntemeiată.
Sintagma „împrejurări mai presus de voinţa părţii” din art. 103 C. proc. civ., vizează doar forţa majoră, ceea ce presupune indicarea şi dovedirea de parte a unor piedici absolute, obiective şi fără culpa sa ori a unor împrejurări extraordinare şi invincibile.
De aceea, invocarea unor motive şi împrejurări imprevizibile şi relativ invincibile, care puteau fi depăşite sau evitate (piedici relative şi subiective, dar care exclud culpa debitorului) nu pot fi asimilate noţiunii de forţă majoră, ci se circumscriu noţiunii de caz fortuit, ceea ce nu se încadrează în dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. şi, ca atare, nu permit reţinerea caracterului întemeiat al cererii de repunere în termen.
Astfel, recurenţii revizuenţi se află în situaţia de a invoca o împrejurarea imprevizibilă (neaducerea la cunoştinţa lor de către reprezentantul convenţional a comunicării de către instanţă a deciziei recurate), însă aceasta nu este decât o piedică relativ invincibilă şi subiectivă, pentru că aceasta putea fi evitată sau depăşită de către recurenţi fie optând pentru comunicarea actelor de procedură la propriul lor domiciliu, fie procedând la alegerea mai diligentă a reprezentantului convenţional ori a celui la al cărui domiciliu optează a-i fi comunicate actele de procedură, în aplicarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ. (alegerea de domiciliu putând opera şi în absenţa calităţii de mandatar al părţii a celui la care se efectuează comunicarea acetelor de procedură, la solicitarea expresă a părţii).
Cum cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului nu este întemeiată, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat, în aplicarea dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 328 alin. (2) raportat la art. 301 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.
Respinge ca tardiv recursul formulat de revizuenţii N.A., N.M.A., N.M., N.C. şi N.S.T. împotriva deciziei nr. 2573 din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 623/2014. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 631/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
