ICCJ. Decizia nr. 72/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 72/2014
Dosar nr. 63300/3/2011
Şedinţa de la 16 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 4580 din data de 9 aprilie 2012, a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, a admis, în parte, capătul doi formulat de reclamanta SC B.A. SRL prin administrator judiciar G. SPRL în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti, a obligat pârâta la plata sumei de 159.531,72 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, cu motivarea că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea penalităţilor convenite de părţi prin clauza penală, creditorul nefiind obligat să demonstreze prejudiciul, culpa debitorului este prezumată, iar penalităţile inserate în condiţiile art. 1066 C. civ. sunt aplicabile numai între părţile contractuale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 35 de la 28 ianuarie 2013, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti, reţinând că faptul generator al penalităţilor de întârziere este nerespectarea obligaţiilor de plată în termenul convenit, reclamanta a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă prin transmiterea către pârâtă a unei concilieri, iar, cu privire la cererea de chemare în garanţie, nu s-a demonstrat culpa virării cu întârziere a sumelor de bani provenite de la Ministerul Dezvoltării regionale şi Locuinţei.
Împotriva acestei decizii, pârâta Primăria Sectorului 1 a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare la plata penalităţilor de întârziere, iar, în subsidiar, în situaţia respingerii recursului şi a menţinerii hotărârilor instanţelor de fond şi de apel, admiterea cererii de chemare în garanţie astfel cum a fost formulată, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că nu se poate reţine culpa Primăriei Sectorului 1 în executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată ce reveneau în sarcina Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului şi pentru facturile fiscale aferente anului 2010, aceasta nu datorează penalităţi de întârziere, întrucât nu au fost facturate, neavând un caracter cert, nu sunt înregistrate în evidenţele contabile ale Primăriei şi, ca atare, nu sunt datorate. Totodată, cu privire la penalităţile aferente facturii fiscale din 1 septembrie 2009, în mod eronat s-au adăugat la cuantumul acestora prin omologarea calcului reclamantei, câtă vreme factura nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, nu s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 720 C. proc. civ., iar culpa virării cu întârziere a sumelor de bani aparţine exclusiv Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului prin raportate la motivele de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
În speţa dedusă judecăţii, răspunderea contractuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor în termenele contractuale revine exclusiv părţilor contractuale, reclamanta trebuind să dovedească numai existenţa contractului, faptul că obligaţia nu a fost executată, iar culpa debitorului, în raport de prevederile art. 1082 C. civ., este prezumată.
Reclamanta a făcut dovada preexistenţei unui contract valabil încheiat şi a neexecutării obligaţiei de către recurenta-pârâtă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală sau postcontractuală fiind o răspundere delictuală, care excede obiectului prezentei cauze.
Cu privire la penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine că acestea au fost prevăzute de părţi în contractele de prestări servicii încheiate între acestea şi, potrivit acestora, în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 14.1. (14 zile de la emiterea facturilor), partea în culpă are obligaţia de a plăti penalităţi echivalente cu 0,15% din plata neefectuată pe zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei.
Aşadar, în mod corect s-a reţinut că faptul generator de obligaţii este neexecutarea contractului, iar, conform reglementărilor contabile, recurentei îi revenea obligaţia de a calcula şi a înregistra pe venituri, în contabilitate, penalităţile de întârziere, dacă acestea sunt prevăzute în contractele comerciale.
Constatând că sunt îndeplinite toate condiţiile acordării de despăgubiri, iar culpa în neexecutarea obligaţiilor de plată revine recurentei, Înalta Curte va înlătura primul motiv de recurs ca nefondat.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs privind obligarea pârâtei, în mod eronat, la plata penalităţilor aferente facturii fiscale din 1 septembrie 2009, Înalta Curte reţine că, în calculul acestora, au intrat toate facturile achitate cu întârziere, chiar dacă acestea nu mai puteau fi solicitate în cadrul primului capăt de cerere, întrucât debitul era stins.
Înalta Curte va înlătura şi susţinerile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., întrucât o interpretare în sensul că, în prezentul litigiu, nu s-ar fi realizat încercarea de conciliere prevăzută de articolul anterior menţionat pentru a se putea promova acţiunea în faţa instanţelor judecătoreşti ar fi extrem de rigidă. Aceasta şi în considerarea faptului că prevederile textului menţionat privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, în schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate în respectivul articol, începând cu alin. (2) şi nu reprezintă condiţii cerute imperativ de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare, dovadă care în speţă nu s-a făcut.
Nefondat este şi ultimul motiv de recurs potrivit căruia culpa virării cu întârziere a sumelor de bani aparţine exclusiv Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, deoarece, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, chemata în garanţie a efectuat plăţi, la nivelul anilor 2009 - 2010 în valoare de 995.908,76 RON, care reprezintă 50% din valoarea contractată.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti împotriva Deciziei nr. 35 din 28 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti împotriva Deciziei nr. 35 din 28 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 69/2014. Civil. Acţiune în anulare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 276/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
