ICCJ. Decizia nr. 741/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 741/2014
Dosar nr. 2693/1/2005
Şedinţa publică din 4 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 6 mai 2003, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul O.O.B.D., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa, a solicitat instanţei, ca prin hotărâre ce o va pronunţa să anuleze Dispoziţia nr. 728/2003 emisă de pârât şi să-i restituie în natură terenul în suprafaţă de 341,92 mp, situat în Staţiunea Mamaia, lot 21, careul 60 sau un alt lot de aceleaşi dimensiuni, în aceeaşi staţiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 688 din 27 mai 2004 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat reclamantul la 4.000.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această soluţie prima instanţă a reţinut că actul de vânzare-cumpărare prin care mama reclamantului a achiziţionat terenul în litigiu a fost încheiat sub imperiul Deciziei nr. 25/1905 a Consiliului comunal al primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, în cuprinsul căreia se stipula că terenurile situate în zona plajei din Staţiunea Mamaia se vor vinde cu condiţia construirii de către cumpărători, într-un anumit termen, preţul urmând a fi plătit în 4 rate anuale; ambele condiţii erau prevăzute sub sancţiunea desfiinţării contractelor.
Această convenţie conţinea un pact comisoriu expres de gradul IV ce avea ca efect desfiinţarea ei necondiţionată, fără intervenţia instanţei judecătoreşti.
În aceste condiţii, nu era necesară adoptarea vreunui act normativ în acest sens, iar Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1951 a Sfatului Popular al oraşului Constanţa nu constituie în sine un act de dobândire a proprietăţii de către stat pentru că nu individualizează în concret imobilul.
Pe de altă parte, trecerea dreptului de proprietate de la dobânditorul cumpărător înapoi la stat nu poate avea loc decât în cadrul unui raport juridic concret.
Apărarea referitoare la forţa majoră a fost înlăturată, cu motivarea că actul a fost încheiat la 29 ianuarie 1936, războiul s-a declanşat în iunie 1941, iar pentru intervalul dintre cele 2 momente nu s-a făcut dovada intenţiei de construire sau a demersurilor efectuate în acest sens.
S-a mai reţinut că îndeplinirea clauzelor contractuale nu a intervenit nici după încetarea acestor evenimente şi că susţinerile referitoare la arestarea reclamantului şi a familiei sale din raţiuni politice sunt înlăturate chiar de actele depuse de acesta la dosar, din care rezultă că detenţia a început în 1960, cu mult după încheierea contractului şi după expirarea termenului de construire.
Prin Decizia nr. 1127/C din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel constanţa a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant pentru următoarele considerente:
Prin actul de vânzare transcris sub nr. 570 din 29 ianuarie 1936 autoarea reclamantului, numita P.I.C., a cumpărat de la Primăria Constanţa un teren în suprafaţă de 341,92 mp. identificat în planul de sistematizare al Plajei Mamaia ca fiind lotul 21, careul nr. 60. Actul de vânzare-cumpărare nu a fost depus la dosar de către reclamant, deşi potrivit art. 1169 C. civ. acesta avea obligaţia să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în litigiu.
Conform extrasului din Registrul opis alfabetic Dosar nr. 206/1936 fond Tribunalul Constanţa, actul încheiat de autoarea reclamantului cu Primăria Constanţa a avut ca obiect un loc de casă situat pe Plaja Mamaia.
Din considerentele Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al oraşului Constanţa rezultă că terenurile cuprinse între lacul Siutghiol - Marea Neagră - Lacul Tăbăcărie şi satul Mamaia au fost cedate de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa. Prin Decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei oraşului Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria Constanţa a luat în primire aceste terenuri şi a hotărât vânzarea loturilor rezultate din parcelare cu condiţia expresă a edificării unei locuinţe de către cumpărător în termen de 4 ani.
Printr-o decizie ulterioară, din 5 decembrie 1924, acest termen a fost prelungit la 6 ani, iar prin cea din 19 ianuarie 1926 s-a acordat posibilitatea achitării preţului de vânzare a acestor loturi în 4 rate anuale, sub sancţiunea desfiinţării contractului pentru neplată.
Din coroborarea considerentelor reţinute rezultă că actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant în justificarea dreptului său de proprietate a fost încheiat sub imperiul acestei decizii pentru că privea un lot de teren inclus în suprafaţa cedată Primăriei municipiului Constanţa de Ministerul Domeniilor. Dovada că în cuprinsul acestui act nu era inclusă clauza referitoare la desfiinţarea de drept a contractului în cazul nerespectării de către cumpărător a obligaţiilor asumate trebuie făcută de reclamant, acesta fiind cel care contestă existenţa pactului comisoriu de grad 4, deşi recunoaşte prin acţiune că autoarea sa avea obligaţia de a construi pe terenul cumpărat.
În mod corect a reţinut instanţa de fond existenţa în cuprinsul titlului autoarei reclamantului a pactului comisoriu de grad IV, care a avut drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.
Pactele comisorii reprezintă clauze contractuale exprese referitoare la rezoluţiune, prin care se derogă de la prev. art. 1021 C. civ., care consacră caracterul juridic al rezoluţiunii, şi care urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
În speţă, părţile au prevăzut desfiinţarea de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiilor asumate de cumpărător, fără îndeplinirea niciunei formalităţi şi fără curs de judecată, iar potrivit voinţei exprimată a acestora şi disp. art. 969 C. civ., această sancţiune intervine indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa cumpărătorului.
Imposibilitatea executării obligaţiei datorită intervenţiei războiului - apreciat ca un caz de forţă majoră - nu s-a reţinut întrucât posibilitatea realizării construcţiei a existat atât anterior declanşării, cât şi după terminarea acestuia, iar reclamantul nu a făcut dovada existenţei altor împrejurări de natură a împiedica executarea obligaţiilor născute în sarcina autoarei sale conform contractului de vânzare-cumpărare.
Redobândirea de către vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat este efectul rezoluţiunii contractului pentru neexecutarea obligaţiei asumate de cumpărător, iar nu al Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa - prin care titlul autoarei reclamantului a fost declarat "desfiinţat şi reziliat de plin drept". Acest act administrativ este doar materializarea dreptului creditorului de a invoca pactul comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art. 1021 şi 1079 C. civ., fără a avea drept consecinţă desfiinţarea convenţiei de înstrăinare şi pierderea dreptului de proprietate al debitorului cumpărător.
Instanţa de apel a validat constatarea instanţei de fond care a reţinut că autoarea reclamantului nu avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză.
Împotriva deciziei mai sus menţionată a declarat recurs reclamantul care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că actul de vânzare-cumpărare în baza căruia autoarea reclamantului a dobândit terenul conţinea un pact comisoriu de grad IV, câtă vreme acest act nu a fost depus la dosar şi nu s-a aflat niciodată în posesia cumpărătoarei.
Sub acest aspect a arătat că instanţa de apel a preluat concluziile eronate ale referatului care a stat la baza Dispoziţiei de respingere nr. 728/2003 - contestată în cauză - care se sprijină exclusiv pe clauzele cuprinse în actul de vânzare-cumpărare.
Recurentul reclamant mai susţine că greşit instanţele de fond au interpretat şi aplicat prevederile dispoziţiilor art. 1020 şi urm. C. civ., motivarea fiind total eronată.
De asemenea, se arată că în mod greşit s-a reţinut valabilitatea Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa, prin care s-au declarat nule toate actele de vânzare-cumpărare de terenuri din Staţiunea Mamaia pe care nu s-a construit în termen de 6 ani. Instanţa trebuia să analizeze cauzele pentru care beneficiarul vânzării nu a putut îndeplini obligaţiile asumate şi existenţa culpei exclusive a acestuia iar respectiva decizie este un act administrativ unilateral. În aceste condiţii desfiinţarea actului de vânzare-cumpărare se putea dispune numai de către instanţa de judecată.
În fine, se susţine că nu au fost analizate motivele care justifică needificarea construcţiei pe terenul în litigiu, respectiv starea de tensiune creată de iminenţa războiului existentă în perioada 1936 - 1941, ocupaţia trupelor sovietice ulterioară datei de 23 august 1944 şi măsurile abuzive de naţionalizare dispuse ulterior anului 1948, deci perioadă frământată de evenimente ce prevedea un trist şi incert viitor.
Examinând decizia recurată în raport de criticile menţionate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Mai întâi, Înalta Curte subliniază împrejurarea că potrivit extrasului din Registrul opis alfabetic Dosar nr. 206/1936 (fond Tribunalul Constanţa) actul încheiat de autoarea reclamantului cu Primăria Constanţa a avut ca obiect un loc de casă situat pe Plaja Mamaia.
Potrivit art. 1169 C. civ. recurentul reclamant avea obligaţia să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în litigiu, ceea ce nu s-a întâmplat, însă raportat la înscrisul mai sus indicat, nu există dubii asupra individualizării bunului în litigiu.
Preluarea imobilului de către stat s-a realizat în temeiul Deciziei nr. 22043/1958, emisă de vânzător, ca urmare a dorinţei acestuia de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 29 ianuarie 1936 de autoarea reclamantului, P.I.C., în calitate de cumpărător, pact care a fost recunoscut de părţile contractante, deşi înscrisul doveditor al contractului de vânzare-cumpărare nu a fost depus la dosar.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare prin prisma neexecutării culpabile de către cumpărătoare a obligaţiei de a edifica construcţia cu destinaţie de locuinţă în termenul convenit în contract, motiv pentru care criticile vizând incidenţa în cauză a altor dispoziţii legale, referitoare la un alt motiv de rezoluţiune, sunt străine de motivarea avută în vedere de către instanţa de apel.
Critica recurentului privind interpretarea pactului comisoriu din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1936 nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Invocarea lipsei culpei cumpărătorului în îndeplinirea obligaţiei de a edifica pe teren construcţii în termen de 6 ani, nu poate salva contractul de la aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, câtă vreme autoarea recurentului nu a avut nici o restricţie de a construi în perioada 1936 -1938, iar după intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938 nu s-a impus o interdicţie absolută de a construi, ridicarea de construcţii şi măsurile aferente acestora fiind supuse numai unei autorizări.
Recurentul reclamant nu a făcut dovada că au fost începute demersuri pentru ridicarea construcţiei şi pentru a abţine autorizaţiile cerute de Decretul-lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938, astfel încât să se afle în imposibilitate de a ridica locuinţa datorită restricţiilor legale.
Imposibilitatea executării obligaţiei datorită intervenţiei războiului, ocupaţia zonei respective de către trupele sovietice dar şi faptul că imediat după anul 1960 întreaga sa familie a fost condamnată, apreciate ca un caz de forţă majoră de către reclamant, nu poate fi reţinută întrucât posibilitatea realizării construcţiei a existat atât anterior declanşării, cât şi după terminarea războiului, aşa cum s-a arătat.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu a fost dovedită nicio împrejurare care să justifice imposibilitatea autoarei reclamantului de a edifica locuinţa în termenul de 6 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit pactului comisoriu de gradul IV, în caz de neexecutare, contractul de vânzare-cumpărare se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă, ceea ce are ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Sancţiunea intervine fără a fi nevoie de intervenţia instanţei judecătoreşti, astfel cum se invocă în recurs.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a apreciat că trecerea imobilului în patrimoniul statului nu s-a realizat ca un act de preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, ci în temeiul raporturilor contractuale existente între părţile contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936, prin activarea, la cererea creditorului, a pactului comisoriu de gradul IV, astfel că motivul de recurs invocat nu este incident, ceea ce va atrage respingerea recursului, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva Deciziei nr. 1127/C din data de 3 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1697/C/2004.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 740/2014. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 749/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
