ICCJ. Decizia nr. 737/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 737/2014
Dosar nr. 6049/99/2008
Şedinţa publică din 4 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, venită prin declinarea competenţei în favoarea acestei instanţe prin Sentinţa civilă nr. 7618 din 17 iunie 2008 a Judecătoriei Iaşi - reclamanţii S.S. şi S.S.O. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi şi Consiliul Local Iaşi, obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 810 mp, situat în Iaşi, str. C.
Iniţial reclamanţii au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român la preluarea imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 810 mp, situat în Iaşi, str. C. şi revendicarea acestui imobil.
La termenul de judecată din 17 noiembrie 2008 reclamanţii şi-au modificat acţiunea precizând că obiectul acesteia este revendicarea imobilului şi temeiul legal îl constituie dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.
În motivarea cererii, reclamanţii, au arătat că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicilor I.T. şi I.H. care l-au dobândit prin act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/1919 şi transcris sub nr. 1058/1919, mama lor, fiica acestora, primind ca dotă o parte din locuinţă şi teren, restul rămânând acestora.
Reclamanţii au susţinut că la începutul anilor 50 casa şi terenul au fost preluate de statul român prin Decretul nr. 218/1960, fără nici un titlu valabil, în dispreţul Constituţiilor din 1948 şi din 1991, al Tratatelor României, al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâţii Municipiul Iaşi, prin Primar şi Consiliul Local Iaşi, au depus întâmpinare invocând excepţiile netimbrării, lipsei calităţii procesuale pasive (deoarece, pe de o parte, Consiliul Local este doar administratorul bunurilor din domeniul public şi privat al municipiului, iar, pe de altă parte, în capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului, statul are calitate procesuală) şi inadmisibilităţii acţiunii, reclamanţii având deschisă doar procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 2663 din 29 octombrie, Tribunalul Iaşi a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliului Local Iaşi şi Municipiul Iaşi - prin Primar şi inadmisibilităţii. A respins acţiunea reclamanţilor S.S. şi S.S.O. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi şi Consiliul Local Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia netimbrării acţiunii nu mai poate fi pusă în discuţie întrucât cererea reclamanţilor este formulată în baza art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 fiind scutită de plata taxei de timbru.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor s-a reţinut că nu este întemeiată, pe de o parte, fiindcă reclamanţii şi-au modificat acţiunea precizând că obiectul acesteia este doar revendicarea, iar, pe de altă parte, pentru că prin Decizia nr. 4216/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a statuat, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 (anterior modificării), că "în litigiile vizând dreptul de proprietate asupra bunurilor unităţilor administrativ-teritoriale, acestea sunt reprezentate de consiliile locale, care la rândul lor pot da mandat primarului municipiului (oraşului, comunei)".
De asemenea, s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este întemeiată, motivat de faptul că nicio dispoziţie legală nu împiedică partea să se adreseze cu o cerere instanţei de judecată, temeinicia formulării acesteia urmând a face obiectul deliberării pe fondul cauzei. Pentru a întări acest principiu stipulat în Constituţie (art. 21), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat - prin Decizia nr. 33/2008 - că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, în condiţiile în care nu este periclitată siguranţa circuitului civil, respingerea cererii ca inadmisibilă echivalând cu privarea reclamantului la accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că reclamanţii S.S. şi S.S.O. au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Iaşi şi Consiliul Local Iaşi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 810 mp - iar după efectuarea expertizei însuşită de reclamanţi în suprafaţă de 579 mp - situată în Iaşi, fosta str. C.
Potrivit adresei nr. 107364/2009 emisă de Municipiul Iaşi - Direcţia de Dezvoltare Urbană, Serviciul GIS Cadastru, imobilul din fosta str. C. identificat de expertul tehnic care a efectuat expertiza topo-cadastrală în cauză, figurează ca regim juridic inventariat în Domeniul Public Local al municipiului Iaşi conform H.C.L. nr. 414 din 29 septembrie 2009, ca fiind spaţiu verde aflat la intersecţia str. C. - str. E.
Instanţa de fond a apreciat că se impune a fi respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, coroborate cu cele ale art. 861 C. civ., potrivit cărora bunurile care fac parte din domeniul public local sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile şi nu pot fi retrocedate titularilor de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S.S. şi S.S.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 55 din data de 15 mai 2013, Curtea de Apel Iaşi, a respins apelul reclamanţilor având în vedere următoarele considerente:
Temeiul de drept al acţiunii în revendicare deduse judecăţii fondului îl reprezintă dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apelanţii-reclamanţi invocând preluarea fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 218/1960, a imobilului construcţie şi teren situat în municipiul Iaşi, fostă str. C., imobil deţinut în proprietate de către autorii acestora, în baza actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 1129/1919, transcris în evidenţele de publicitate imobiliară şi necontestat.
Nu s-a probat, şi nici măcar invocat, existenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nevalabilităţii măsurii preluării imobilului revendicat, în procedura prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Sub aspectul regimului juridic actual al imobilului revendicat (construcţia fiind demolată în anul 1981), împrejurările de fapt, reţinute corect de către instanţa de fond, relevă că acesta nu a ieşit din proprietatea statului printr-un act translativ de proprietate şi că bunul face parte în prezent din domeniul public al Municipiului Iaşi, având destinaţia de spaţiu verde, astfel cum rezultă din Hotărârea Consiliului Local Iaşi nr. 414/2009.
Trecerea imobilului din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Iaşi - despre care apelanţii-reclamanţi afirmă că s-ar fi produs prin Hotărârea Consiliului Local nr. 414/2009 ce constituie, în opinia acestora, "un act administrativ abuziv care indisponibilizează imobilul în cursul unei proceduri judiciare" - a fost analizată în instanţa de contencios administrativ, în cadrul Dosarului nr. 4749/99/2010 al Tribunalului Iaşi, în care a fost pronunţată Sentinţa nr. 555/CA/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 404/2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 414/2009.
S-a reţinut că în considerentele deciziei sus-arătate s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 414/2009 nu s-au adus modificări domeniului public sau privat al Municipiului Iaşi, ci doar s-a actualizat, potrivit art. 122 din Legea nr. 215/2001, situaţia juridică a unor bunuri aparţinând domeniului public; imobilul revendicat făcea parte din domeniul public şi anterior adoptării actului atacat, astfel cum rezultă din Hotărârea Consiliului Local nr. 453/2007 aprobată prin H.G. nr. 608/2008 pentru modificarea anexei 2 la H.G. nr. 1354/2001 privind atestarea domeniului public al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Iaşi.
Faţă de cele mai sus reţinute, critica apelanţilor privitoare la emiterea în cursul unei proceduri judiciare de revendicare a unui act administrativ, pretins abuziv, de indisponibilizare a bunului a fost respinsă, ca nefondată.
Instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că apelanţii-reclamanţi, după cum afirmă în chiar cererea de apel, nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării, fără argumente suplimentare în privinţa opţiunii făcute.
Ca atare, s-a statuat că sunt relevante în cauză principiile jurisprudenţiale în sensul de reguli de drept şi statuările consacrate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, instant de apel a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Sub acest aspect, sunt relevante înseşi considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în care se argumentează, între altele: "Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie".
Critica prin care apelanţii au susţinut că s-ar bucura de un "bun" în sensul Convenţiei, a fost respinsă având în vedere jurisprudenţa recentă a instanţei europene, reflectată în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a mai adăugat o condiţie celor deja consacrate de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, şi anume: existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, dată de o instanţă, prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamanţilor şi prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului.
Curtea a constatat că apelanţii nu beneficiază de o atare hotărâre, definitivă şi executorie, de restituire a imobilului. În plus, nici măcar susţinerea acestora privind absenţa titlului valabil al statului asupra imobilului preluat de la autorii lor nu poate fi - în ipoteza probării acestei susţineri - de natură, prin ea înseşi, să ducă la recunoaşterea existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun", astfel cum este conturat acest concept autonom în jurisprudenţa instanţei europene.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
În mod greşit hotărârea instanţei de apel se sprijină pe practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, pretins incidentă în cauza dedusă judecăţii cât şi pe considerente critice referitoare la utilizarea legilor speciale reparatorii, respectiv a Legii nr. 10/2001.
Evocă recurenţii că prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a ignorat susţinerile şi apărările acestora, a trecut în plan secund şi a golit de conţinut dreptul intern, a dat efect retroactiv şi nefondat unor judecăţi a Curţii Europene a Drepturilor Omului apărute în timpul procesului. Astfel, instanţa a pronunţat o soluţie prin care a dat prevalenţă abuzului de drept al statului în detrimentul dreptului reclamanţilor de proprietate pe care niciodată nu l-au pierdut. Acest fapt constituie o gravă încălcare a cerinţelor unui proces corect.
Aceasta, în condiţiile în care, la speţă, dreptul comun (respectiv art. 480 şi urm. C. civ., dispoziţii pe care şi-au întemeiat reclamanţii acţiunea) nu naşte niciun fel de interpretări şi speculaţii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că acţiunile în revendicare promovate după apariţia legilor speciale sunt admisibile cu condiţia de a nu fi afectate drepturile unor terţi şi securitatea circuitului civil.
Mai susţin recurenţii că acţiunea promovată vizează tocmai calitatea de proprietari a acestora faţă de calitatea de proprietar a unităţii administrativ-locale.
În fine, recurenţii arată că statul, procedând la punerea în aplicare a Legii nr. 213/1998 a consolidat abuzurile anterioare care au determinat deposedarea unor titulari de drept de bunurile lor, fără să dea prelevanţă şi efecte depline sancţionării prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În consecinţă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi admiterea acţiunii reclamanţilor prin care au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Iaşi şi Consiliul Local Iaşi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Reclamanţii S.S. şi S.S.O. au formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 1 aprilie 2008, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 218/1960, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, în speţă, reclamanţii nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Prin urmare, recurenţii nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie le-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Nici din perspectiva Convenţiei reclamanţii nu aveau vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanţii ar deţine un "bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Chiar şi o recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie, nu ar fi conferit reclamanţilor un "bun actual" sau o "speranţă legitimă", singura speranţă legitimă a acestora fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Întrucât reclamanţii nu au uzat de legea specială şi nici nu au întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, aceştia nu au un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamanţilor fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii S.S. şi S.S.O. împotriva Deciziei nr. 55 din data de 15 mai 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 736/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 738/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
