ICCJ. Decizia nr. 941/2014. Civil. Obligaţie de a face. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 941/2014
Dosar nr. 232/1/2013
Şedinţa publică de la 20 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 14 ianuarie 2013, reclamantul B.G. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 7528 din 11 decembrie 2012 pronunţată de această instanţă, în Dosarul nr. 2172/30/2010, fără a indica motivele şi temeiul de drept.
Ulterior, la 25 iunie 2013, revizuentul a depus motivele de revizuire prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii recursului formulat şi a menţinerii deciziei nr. 830 din 21 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În susţinerea cererii de revizuire a arătat că în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
A susţinut că prin cererea de recurs, recurentul S.G. a criticat hotărârea din apel doar prin prisma neexaminării voinţei pârtilor în sensul că la data scadentă, în măsura în care nu se restituie împrumutul, suma împrumutată să reprezinte preţ şi că, prin declaraţia de apel, apelantul nu a solicitat instanţei limitarea penalităţilor de întârziere la dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, ci doar s-a arătat că în opinia sa clauza penală este nulă de drept şi dobânda legală nu este aplicabilă.
În raport de motivul de revizuire prevăzut la pct. 2 din art. 322 C. proc. civ., s-a arătat că este o inadvertenţă între obiectul pricinii şi ceea ce s-a pronunţat şi ca „lucru cert” în sensul normei legale se referă strict la cererile care au fixat cadrul litigiului, stabilind obiectul pricinii care se reflectă în dispozitiv.
Cererea de revizuire este nefondată în considerarea următoarelor argumente:
Mai întâi, trebuie să se reţină că pe această cale a revizuirii nu se realizează un control judiciar ci, procedural, concluzie care se desprinde din caracterul revizuirii care este calificată drept cale de retractare care se adresează aceleiaşi instanţe căreia i se cere să revină asupra hotărârii atacate.
Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale fiind de strictă interpretare, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, a unor fapte şi împrejurări care au fost supuse dezbaterii de către instanţă.
Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că prin formularea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se face referire la aplicarea principiului disponibilităţii, care nu îngăduie instanţei să depăşească obiectul acţiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu îi permit să omită a se pronunţa asupra unui capăt de acţiune.
Prin urmare, acest caz de revizuire priveşte numai obiectul acţiunii, respectiv pretenţiile concrete formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Textul legal sus-menţionat, în ipoteza pe care revizuentul o consideră incidenţă în cauză, respectiv situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra petita, în raport de motivele de apel, se constată că nu poate fi reţinut, pentru cele ce succed;
Astfel, prin decizia nr. 7528 din 11 decembrie 2012, Înalta Curte s-a pronunţat asupra recursului declarat de pârâtul S.G. împotriva deciziei civile nr. 830 din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cu care a fost legal învestită prin cererea formulată la data de 8 iulie 2011, respectiv, s-a admis recursul declarat de pârât, s-a modificat decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 3225/PI din 22 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la penalităţile acordate conform contractului de împrumut, ce depăşesc dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, şi s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Rezultă că, soluţionând recursul, instanţa supremă nu a procedat la o analiză a situaţiei de fapt, a probatoriilor deja administrate, ci a realizat o aplicare şi interpretare corectă a legii incidente în litigiul dedus judecăţii când a constatat că dobânda moratorie de 0,08 % pe zi de întârziere, stabilită de părţi, depăşeşte plafonul maxim impus prin norma imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, reprezentând o clauză penală interzisă, nulă absolut, conform dezlegărilor obligatorii din decizia în interesul legii nr. 11/2005 a instanţei supreme.
Deşi revizuentul invocă pronunţarea instanţei de recurs „extra petita” în raport de motivele de apel şi nu în raport de obiectul dedus judecăţii prin acţiunea introductivă, se constată că în speţă instanţa nu s-a pronunţat în afara limitelor investirii, deci a pretenţiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta exprimându-şi nemulţumirea faţă de considerentele hotărârii atacate şi de faptul că instanţa de recurs ar fi depăşit limitele motivelor de apel reluate prin cererea de recurs cu care a fost investită.
Această nemulţumire nu poate face obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac prin prisma motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care are în vedere şi pronunţarea extra petita în raport de pretenţiile deduse judecăţii ce alcătuiesc fondul cauzei şi nu în raport de motivele pentru care s-a exercitat o cale de atac, aşa cum a menţionat revizuentul.
Prin urmare, faţă de cele arătate, cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei nr. 7528 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuentul B.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 939/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 962/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
