ICCJ. Decizia nr. 934/2014. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 934/2014

Dosar nr. 567/2/2013*

Şedinţa publică de la 20 martie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 14555/3/2004, ulterior precizată, reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe pârâţii C.A., L.I., G.D., T.S.M., I.A.H., R.C., V.F.M., H.I.A., B.V.A., D.V., V.M., G.I., G.V., T.G., A.I., L.V., C.A.A., M.I., S.D., M.L., B.G., S.I.C., C.G. şi C.A., solicitând să fie obligaţi la repararea prejudiciului material şi moral pe care l-a suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi, prin aprecierile calomnioase la adresa sa, în sensul că ar fi „nebună”, prin denigrarea şi calomnierea de către comunişti şi structurile lor opresive a soţului său, care făcea parte din rezistenţa anticomunistă, dar şi a reclamantei, în calitate de soţie şi colaboratoare a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 290 din 1 martie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins, ca nefondată, acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta V.R.S. în contradictoriu cu pârâţii L.I., C.A., T.S.M., H.I.A., B.V.A., G.V., B.G. şi Ministerul Internelor şi Reformei.

Tribunalul a reţinut, în considerentele sentinţei, că acţiunea reclamantei nu este întemeiată, în speţă nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale reglementate de prevederile art. 998-art. 999 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, reclamanta V.R.S. a declarat apel.

Prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a admis proba cu interogatoriul pârâţilor şi nici proba cu martori, care ar fi fost concludentă pentru stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâţilor. Din acest motiv, nici concluziile instanţei de fond nu sunt pertinente, întrucât lipseşte un element esenţial pentru stabilirea adevărului. De asemenea, deşi la dosar erau înscrisuri care dovedeau vinovăţia pârâţilor, instanţa nu le-a luat în considerare, respingând şi cererea de înscriere în fals.

Prin decizia civilă 31/A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul, reţinând următoarele considerente:

În esenţă, reclamanta a chemat în judecată mai mulţi pârâţi, în calitate de lucrători ai fostei securităţi, ai structurii organelor de poliţie, precum şi în calitate de magistraţi, avocaţi, solicitând acestora despăgubiri pentru repararea prejudiciului material şi moral ce i-a fost cauzat prin acţiunile anticomuniste îndreptate împotriva sa şi a soţului său, defunctul I.V., respectiv prin hotărârile pronunţate în litigiile penale promovate pe rolul instanţelor.

Pe parcursul judecăţii reclamanta a înţeles să renunţe la judecata faţă de o parte din pârâţi.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta afirmă că este văduva lui I.V., fost deţinut politic anticomunist, este unic moştenitor al acestuia, beneficiind de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. Expunând temeiurile de fapt ale pretenţiei sale, reclamanta arată că a fost ameninţată de mai mulţi vecini că o să-şi piardă locuinţa, motiv pentru care a formulat plângeri penale împotriva acestora în cadrul cărora s-au făcut dovezi despre acţiunile unor pârâţi în calitate de informatori ai fostei securităţi care strângeau dovezi despre activitatea sa şi a fostului soţ.

Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ., precum şi art. 1003 C. civ., iar pentru atragerea răspunderii Ministerului Administraţiei şi Internelor a invocat dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ.

Instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, nefiind dovedită existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a pârâţilor, a vinovăţiei a acestora, precum şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În apel, singurele critici invocate de reclamantă sunt cele care privesc mijloacele de probă solicitate instanţei, respectiv proba cu interogatoriul pârâţilor, proba testimonială şi proba cu înscrisuri.

În absenţa oricărei dezvoltări a acestor critici de apel, Curtea consideră că tribunalul a soluţionat în mod corect cauza, probele propuse de reclamantă nefiind utile, în sensul prevăzut de art. 167 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, dovezile se pot încuviinţa numai dacă pot să aducă dezlegarea cauzei şi aflarea adevărului.

În cauză însă, la termenul de judecată din 16 martie 2009, reclamanta a cerut încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor pentru ca aceştia să arate dacă au fost forţaţi să dea declaraţiile calomnioase la adresa sa. Prin urmare, interogatoriul viza lămuriri asupra afirmaţiilor atribuite pârâţilor şi cuprinse în diversele note informative întocmite, astfel cum susţine apelanta, iar nu fapte personale ale pârâţilor şi care ar fi lămurit cauza. Cum proba a fost solicitată fără respectarea condiţiilor prevăzute de art. 216 C. proc. civ., în mod corect a apreciat prima instanţă că interogatoriul nu era util soluţionării pricinii.

În egală măsură, nici proba testimonială solicitată la acelaşi termen de judecată nu era pertinentă, martorii propuşi pentru lămurirea „situaţiei de fapt” neputând susţine ori combate afirmaţiile pârâţilor din cuprinsul unor înscrisuri. Este cunoscut că martorii nu pot proba peste conţinutul unui înscris, astfel cum prevede art. 1191 alin. (2) C. civ.

Curtea a înlăturat şi critica referitoare la necercetarea falsului declarat în şedinţa publică din 7 decembrie 2009 împotriva înscrisului comunicat cauzei la data de 16 noiembrie 2009 de Patriarhia Română-Cancelaria sfântului Sinod. Înscrisul declarat fals reprezintă o fişă de apreciere pe anul 1987 a numitei V.R.S., întocmită de consilierul patriarhal A.T. din cadrul Patriarhiei Române, Sectorul Relaţii Externe Bisericeşti. autor al falsului a fost indicat de reclamanta numitul A.T.

Tribunalul a respins cererea, apreciind că nu este caz de cercetare penală, măsură corectă câtă vreme reclamanta este nemulţumită de conţinutul textului şi aprecierile făcute la adresa sa, fără a susţine vreo contrafacere a scrisului ori semnăturii.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost corect soluţionată, iar motivele de apel au fost respinse în conformitate cu art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, la data de 4 ianuarie 2011 a declarat recurs reclamanta V.R.S.

Prin decizia civilă nr. 4517/R din data de 15 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de reclamanta V.R.S. faţă de pârâţii G.V., L.I., C.A. şi T.S.M.; a admis recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva deciziei civile nr. 31/A din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel. Prin aceeaşi decizie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011 pronunţată în acelaşi dosar.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs, analizând cele două recursuri declarate de reclamantă, din perspectiva art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., a constatat că recursul declarat împotriva deciziei este fondat, iar cel declarat împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011 este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul exercitat împotriva deciziei nr. 31 A din 3 noiembrie 2010, a constatat următoarele:

Referitor la încălcarea rolului activ al instanţei în dezlegarea pricinii şi aflarea adevărului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în forma anterioară, determinat de ignorarea probatoriului solicitat de apelanta reclamantă, inclusiv sub aspectul nedezbaterii acestuia, susţinerea trebuie analizată nu din perspectiva principiului amintit, ci din perspectiva normelor de drept procesual, care prevăd obligaţia instanţei de a se pronunţa motivat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, în consecinţă, şi asupra cererii de probe solicitate de părţi.

Din această perspectivă, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.

La termenul din 3 noiembrie 2010, când cauza a rămas şi în pronunţare, apelanta reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi interogatoriul intimaţilor pârâţi B.V.A., H.I.A., Ministerul Administraţiei şi Internelor şi B.G., instanţa punându-le în dezbaterea părţilor şi respingându-le motivat, după cum rezultă din partea introductivă a deciziei recurate.

Astfel, proba cu interogatoriu a fost respinsă „întrucât această probă poate fi administrată atunci când priveşte fapte personale ale părţilor, care pot duce la dezlegarea pricinii, iar nu atunci când se tinde la lămurirea opiniilor exprimate de acestea”.

În ceea ce priveşte înscrisurile solicitate, instanţa a reţinut că „acestea nu sunt utile întrucât privesc alte persoane decât cele în cauză”.

Nu se poate considera, în consecinţă, că instanţa ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare referitor la dezbaterea probelor şi nici că nu s-ar fi pronunţat motivat pe această cerere, consemnarea susţinerilor părţilor asupra probelor şi a soluţiei instanţei fiind făcută în practicaua hotărârii, deoarece, cum s-a arătat mai sus, la acelaşi termen, pricina a rămas în pronunţare.

Este adevărat că prin cererea scrisă depusă la termenul menţionat mai sus, apelanta reclamantă a solicitat şi audierea unui martor, dar, cu ocazia dezbaterilor orale asupra probelor, nu a insistat în admiterea şi administrarea probei testimoniale, astfel încât instanţa nu era obligată să se pronunţe asupra acestui mijloc de probă.

În ceea ce priveşte cererea de amânare a cauzei formulată de apelantă pentru a lua cunoştinţă de întâmpinări, aceasta a fost în mod corect respinsă de Curte, faţă de faptul că au fost depuse în termen, motiv pentru care apelanta avea posibilitatea să efectueze propriile demersuri în vederea cunoaşterii conţinutului lor. În plus, cauza a fost lăsată la a doua strigare, asigurându-se, astfel, apelantei posibilitatea de a lua cunoştinţă de întâmpinările depuse, partea menţionată exprimându-şi şi punctul de vedere în scris asupra apărărilor formulate de intimaţii pârâţi.

Referitor la soluţia ce trebuia adoptată pe fondul cauzei, în raport de probele administrate, această critică nu are legătură cu considerentele avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei, care au vizat exclusiv aprecierea Curţii asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de respingere a unor probe, de către prima instanţă, iar nu rezultatul interpretării probelor administrate în ceea ce priveşte soluţia pe fondul cererii de chemare în judecată.

Proba cu interogatoriul intimaţilor pârâţi a fost, însă, greşit respinsă de instanţa de apel, aspect care se verifică, însă, nu din perspectiva rolului activ al instanţei, deoarece nu i se poate imputa acesteia că nu ar fi supus dezbaterii necesitatea administrării probei, ci din perspectiva dispoziţiilor legale care guvernează admisibilitatea interogatoriului, proba fiind solicitată de apelantă.

Într-adevăr, potrivit art. 218 C. proc. civ., interogatoriul se va încuviinţa numai dacă vizează faptele personale ale părţii chemate la interogatoriu, fapte care să fie în legătură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei.

Or, în esenţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor chemaţi la interogatoriu la despăgubiri pentru afirmaţii pretins calomnioase la adresa părţii şi a soţului acesteia, în prezent, decedat.

După cum rezultă din consemnările instanţei cuprinse în partea introductivă a deciziei recurate, apelanta a solicitat administrarea interogatoriului a patru dintre intimaţii pârâţi pentru a da explicaţii în legătură cu opiniile exprimate de aceştia referitoare la starea psihică a părţii şi a soţului acesteia; exprimarea unui punct de vedere în legătură cu aspectul în discuţie constituie un fapt personal, ceea ce determină ca interogatoriul solicitat să fie admisibil în condiţiile art. 218 C. proc. civ. Exprimarea unei opinii reprezintă un fapt personal şi în măsura în care aceasta este consemnată în scris, astfel încât soluţia instanţei de apel, de respingere a probei în integralitatea sa, deoarece nu ar viza fapte personale, este greşită. În cazul în care anumite întrebări din cuprinsul interogatoriului nu ar avea legătură cu fapte personale ale părţilor chemate la administrarea acestei probe urmează a fi respinse în urma cenzurii instanţei, dar proba ca atare, faţă de obiectul ei, astfel cum a fost individualizat de apelantă, îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 218 C. proc. civ.

Considerentele instanţei de apel conform cărora măsura de respingere a probei cu interogatoriu, dispusă de prima instanţă, este corectă nu constituie o motivare contradictorie în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O asemenea motivare presupune fie ca argumentele instanţei să nu sprijine soluţia adoptată în dispozitiv, fie ca hotărârea să cuprindă considerente din care rezultă temeinicia pretenţiilor părţii, iar din altele netemeinicia lor.

În speţă, instanţa de apel a arătat motivele pentru care consideră că respingerea probei, de către prima instanţă, este justificată, raportat la neîndeplinirea condiţiei ca interogatoriul solicitat să vizeze fapte personale, astfel încât argumentele Curţii susţin soluţia din dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă, inclusiv sub aspectul în discuţie.

În ceea ce priveşte indicarea art. 216 C. proc. civ. în considerentele deciziei recurate, cu referire la respingerea interogatoriului solicitat de reclamantă, de către prima instanţă, aceasta reprezintă o simplă eroare materială strecurată în decizie, în sensul art. 281 C. proc. civ., fiind evident că textul de lege menţionat nu are legătură cu interogatoriul, ci cu cercetarea locală.

Referitor la „utilitatea probelor” în sensul art. 167 C. proc. civ., condiţie pe care instanţa de apel a considerat-o ca fiind neîndeplinită în legătură cu probele solicitate în primă instanţă, această critică vizează nu legalitatea măsurii de respingere a probelor, ci chestiuni de fapt în materie de probatoriu. Acestea sunt lăsate exclusiv la aprecierea instanţei şi nu pot fi cenzurate în recurs faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv ce permitea cercetarea concludenţei şi utilităţii administrării unor probe în vederea evaluării situaţiei de fapt.

Argumentul instanţei de apel în legătură cu respingerea probei testimoniale, de către prima instanţă, pe care a considerat-o ca fiind corectă prin raportare la dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C. civ., este nelegal.

Afirmaţiile părţilor în legătură cu starea de sănătate mentală şi comportamentul reclamantei şi a soţului său, chiar dacă sunt consemnate în înscrisuri, nu reprezintă acte juridice în sensul art. 1191 C. civ., pentru ca instanţa de apel să verifice admisibilitatea acestei probe în raport de textul de lege sus-menţionat.

Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că respingerea probei testimoniale, de către prima instanţă, este corectă.

În esenţă, instanţa de apel, respingând probele solicitate în această fază procesuală şi, totodată, considerând că proba testimonială a fost corect respinsă, în primă instanţă, nu a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei, practic litigiul declanşat de această parte fiind soluţionat în absenţa administrării de probe în fazele procesuale anterioare, cu excepţia înscrisurilor depuse în dosarul instanţei de fond, la care, oricum, niciuna dintre instanţe nu a făcut referire.

O asemenea modalitate de judecată a litigiului nu este în măsură să asigure îndeplinirea cerinţelor unui proces echitabil şi a unui real acces la justiţie, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, ceea ce va determina admiterea recursului, în baza art. 312 alin. (1)-alin. (3) şi alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea cercetării fondului cauzei, cu respectarea acestor cerinţe şi prin administrarea unui probatoriu (interogatoriu intimaţilor pârâţi, proba testimonială, înscrisuri) care să conducă la stabilirea completă şi corectă a situaţiei de fapt, la care să fie verificate condiţiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii pronunţate în 19 ianuarie 2011, de către aceeaşi instanţă, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2 din 10 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă promovată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 noiembrie 2004, apelanta-reclamanta V.R.S. a pretins repararea de către mai multe persoane a prejudiciului moral suferit atât de către sine cât şi de către defunctul sau soţ, I.V., ca urmare a acţiunilor calomnioase şi denigratoare întreprinse de-a lungul timpului de către aceste persoane.

Ulterior, pe parcursul prezentului litigiu, reclamanta a renunţat la judecarea cauzei în contradictoriu cu mai multe persoane dintre cele indicate iniţial în conţinutul cererii introductive, în cauza păstrându-şi calitatea de pârâţi doar intimaţii B.G., B.V.A., H.I.A. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) şi art. 1003 C. civ., forma în vigoare la data sesizării instanţei.

La data de 7 februarie 2005, apelanta şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţii-intimaţi prin aprecieri calomnioase şi prin denigrarea sa şi a soţului său de către fostele autorităţi comuniste, deoarece defunctul său soţ a fost un membru exponent al rezistenţei anticomuniste.

Cu privire la motivarea faptică a demersului său judiciar, apelanta a arătat, în esenţă, că intimaţii H.I.A. şi B.V.A. au furnizat fostelor organe represive ale regimului comunist mai multe note informative, în calitate de colaboratori ai acestor organe, în care au relatat aspecte ce ţineau de viaţa de familie şi profesională a sa şi a defunctului său soţ I.V., note informative în temeiul cărora au fost luate măsuri represive împotriva familiei sale, în special a fostului său soţ ce a cunoscut şi regimul de detenţie al închisorilor politice ale fostului regim aflat la putere în România până în luna decembrie 1989. Intimata a susţinut că măsurile represive au continuat şi după luna decembrie 1989, invocând în acest sens prezenţa în structurile actualului Serviciu Roman de Informaţii a intimatei-parate H.I.A., ce a ajuns să deţină inclusiv gradul de general în această instituţie a statului.

În mod special cu referire la intimata H.I.A., apelanta indica decizia de condamnare a acesteia ca şi colaborator al fostei structuri a securităţii ca poliţie politică, respectiv decizia nr. 4978 din 12 aprilie 2013, pronunţata irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 165/2/2011. Învederează faptul ca decizia în cauza conţine aprecierea potrivit căreia faptele intimatei din prezenta cauza H.I.A., concretizate în notele informative adresate fostelor organe de securitate în legătura cu activitatea defunctului I.V. au îngrădit dreptul acestuia la viaţa privata, precum şi prevederile art. 17 şi art. 19 din Pactul International cu privire la drepturile politice şi civile.

Cu privire la intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor precizează ca acest minister nu a investigat corespunzător reclamaţia de furt adresata în cursului anului 1991 de către defunctul sau soţ, obiectul acestui furt fiind rezolvarea Teoremei lui F., ulterior pe parcursul investigaţiilor efectuate (sau mai degrabă neefectuate) acest minister deviind cercetările spre investigarea stării sale de sănătate mintală.

Cu referire la ultimul intimat-pârât aflat în cauza pendinte, apelanta-reclamantă a precizat faptul că acesta, în calitate de şef secţie psihiatrie pana în anul 2007 la Spitalul „G.M.” din Bucureşti a răspuns unei adrese a Direcţiei Generale de Politie a Municipiului Bucureşti în cadrul căreia a făcut afirmaţii legate de starea de sănătate mintală a sa, deşi adresa avea ca obiect doar comunicarea datelor ce rezultă din evidenţe medicale deschise pe numele sau.

Astfel după cum s-a arătat, angajarea răspunderii civile delictuale a celor patru intimaţi din prezenta cauza s-a solicitat pe temeiul dispoziţiilor art. 998, art. 999 C. civ. (forma anterioara celei aflate în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011) pentru intimaţii persoane fizice dar şi pentru intimatul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi, respectiv, art. 1000 alin. (3) C. civ. ce instituie răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, suplimentar pentru intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, art. 999 dispunând ca „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi pe acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale sunt necesare întrunirea a patru condiţii, respectiv: a) existenţa unui prejudiciu; b) existenţa unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În plus, pentru întrunirea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului sau trebuie dovedit raportul de prepuşenie, precum şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătura cu funcţiile încredinţate de către comitent.

Pentru a analiza în ce măsura sunt întrunite în cauza condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea a pornit de la expunerea globală efectuată de apelanta-reclamantă în legătură cu situaţia faptică ce a generat prezentul litigiu. Astfel, apelanta a apreciat ca prezentul dosar este unul cu conotaţii politice, diverse persoane fizice şi instituţii ale statului (Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, fosta securitate din perioada comunistă) colaborând şi complotând, contrar chiar propriilor sarcini de serviciu, la compromiterea apelantei şi a defunctului său soţ, I.V., din societate şi de la locul de munca. Toate acţiunile intimaţilor i-au adus un imens prejudiciu de ordin moral, precum şi unul patrimonial, concretizat în marginalizarea sa şi a defunctului său soţ în societate, dar şi în pierderea posibilei recunoaşteri internaţionale de către acesta din urmă, prin faptul ca a fost privat de posibilitatea recunoaşterii ca fiind primul matematician ce a rezolvat Teorema lui F.

În raport cu aceste susţineri, Curtea a constatat ca la dosar au fost administrate probatorii ce dovedesc următoarele: pentru intimata H.I.A. instanţa de judecată, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat hotărârea de confirmare a acesteia de colaborator al fostei securităţi ca poliţie politică, decizia civila nr. 4978 din 12 aprilie 2013, pronunţată de Dosarul nr. 165/2/2011.

Existenţa acestei hotărâri atrage desigur răspunderea legală a persoanei condamnate în conformitate cu O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, precum şi o răspundere de ordin moral a persoanei deconspirate faţă de cele urmărite şi menţionate în notele informative prezentate fostei securităţi. Acest fapt nu poate determina, de plano, şi răspunderea civilă delictuală a fostului colaborator al securităţii faţă de persoanele urmărite.

Dacă condiţiile faptei proprii şi ale vinovăţiei ca element al răspunderii civile delictuale pot fi considerate îndeplinite, nu acelaşi lucru poate fi spus despre celelalte doua condiţii ale răspunderii delictuale, în speţa condiţia prejudiciului cauzat celui pretins vătămat şi condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu. În speţă, un prejudiciu delictual produs apelantei şi defunctului sau soţ nu a fost dovedit, oricum, ca fiind produs în patrimoniul acestora ca urmare directă a notelor informative prezentate securităţii de intimata H., implicit nici legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Curtea a reţinut şi faptul că eventualele repercusiuni produse celor urmăriţi informativ în perioada comunistă erau dispuse de organele statului de la acea vreme şi nu de către cei care informau diverse aspecte din viaţa celor urmăriţi. Aşadar, în cauza nu poate fi stabilită legătura directă de cauzalitate dintre fapta de a informa organele de securitate şi eventualele măsuri de represiune dispuse ulterior de către acestea.

În plus, din probele administrate în cauză rezultă că intimata H. a prezentat doar aspecte referitoare la sănătatea psihica şi mentala a soţilor V., precum şi la practica privind domeniul yoga, domeniu practicat de fostul soţ al apelantei, aspecte ce nu sunt de natura a atrage, prin ele însele, anumite repercusiuni. Chiar daca apelanta a indicat şi faptul ca intimata H. a informat organele fostei securităţi despre faptul că în casa sa şi a defunctului sau soţ I.V. se asculta radioul E.L., Curtea reţine şi faptul că tot apelanta nu a indicat şi repercusiunea concretă suferită de familia sa ca urmare a acestei delaţiuni.

Cât despre cariera ulterioara anului 1989 a intimatei H. în structura Serviciului Roman de Informaţii, Curtea a constatat că nu a fost indicată şi o faptă concretă a acesteia în calitatea sa de ofiţer a Serviciului Român de Informaţii prin care sa se aducă vreun prejudiciu familiei V.

Curte a considerat ca fiind valabile argumentele expuse cu privire la intimata H. deopotrivă şi pentru intimatul B.V.A. Acestuia i se imputa de către apelanta prejudiciul produs ca urmare a doua note informative transmise de acesta fostei securităţi din perioada regimului comunist în care se fac aprecieri cu privire la deviaţiile de comportament manifestate de apelanta, în cadrul primei note, precum şi cu privire la comportamentul straniu al aceleiaşi apelante care se preocupa de consumul unor ceaiuri bizare, lecturarea altor cărţi decât de efectuarea lucrărilor curente, având şi un regim de viaţa şi alimentar ieşit din comun.

Curtea nu a identificat măsurile de represiune întreprinse de fostele organe ale securităţii ca urmare a acestor afirmaţii ale intimatului, iar apelanta nu a indicat în concret care sunt acţiunile suferite din partea securităţii şi care au fost repercusiunile acestor acţiuni.

Referitor la situaţia intimatului Ministerul Administraţiei şi Internelor, Curtea a reţinut ca o eventuală neinvestigare a furtului rezolvării Teoremei lui F. adus la cunoştinţa acestuia încă în cursul anului 1991 poate atrage, cel mult, răspunderea disciplinară a celor însărcinaţi cu lucrarea penală privind acest furt reclamat de către defunctul I.V.

Pretinsa faptă, comisă în modalitatea inacţiunii, nu este aptă prin ea însăşi a atrage răspunderea civilă delictuală a acestui minister, nici pentru fapta proprie, nici pentru fapta prepuşilor săi însărcinaţi cu investigarea lucrării penale. În plus, pe acest aspect, Curtea a observat că reclamaţia adresată Direcţiei Generale de Politie a Municipiului Bucureşti de către defunctul I.V. în cursul anului 1991, nu cuprinde sesizarea organelor de cercetare penală cu săvârşirea vreunei infracţiuni de furt, ci aducerea la cunoştinţa acestora a unui posibil act de vandalism, în speţă perforarea a două geamuri din camera afectată bibliotecii din domiciliul soţilor V. cu o bilă metalică.

Apelanta nu a putut indica Curţii numărul pretinsului dosar penal deschis de organele de cercetare penală pentru investigarea furtului susţinut pe calea prezentei acţiuni şi nici care a fost rezultatul eventualelor cercetări întreprinse în cauză. Acest aspect, precum şi eventualele deviaţii ale anchetei penale către stabilirea stării de sănătate mentala a apelantei V.R.S., în măsura în care o nemulţumeau, puteau, eventual, atrage răspunderea disciplinară a lucrătorilor de poliţie însărcinaţi cu derularea anchetei respective, nefiind apte, însă, prin natura lor, a atrage răspunderea civilă delictuală a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În acord cu cele mai sus expuse, nici fapta imputata celui de-al patrulea intimat a cărei situaţie este examinată în cadrul prezentei proceduri judiciare, B.G., nu a fost considerată aptă a genera răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Faptul ca în cadrul unui răspuns comunicat de acesta către Secţia X Poliţie din cadrul Poliţiei sector 4 Bucureşti, în calitatea sa de sef secţie în cadrul Spitalului Clinic A.O. precizează ca apelanta V.R.S. s-a prezentat la un control în cadrul L.S.M. 4 în cadrul căruia i s-a recomandat de către medicul psihiatru un control psihologic, nu întruneşte condiţiile faptei ilicite, condiţie a răspunderii civile delictuale. Intimatul, în calitatea sa de medic, nu a făcut altceva decât să comunice anumite date care rezultau din evidenţele medicale aflate la dispoziţie. Cel mult, astfel după cum s-a arătat şi pentru situaţia lucrătorilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, fapta intimatului putea atrage răspunderea disciplinară a acestuia în ipoteza în care astfel de date medicale nu îi fusese solicitate, iar cele dezvăluite aveau şi un caracter confidenţial, ţinând de specificul relaţiei medic-pacient, aspect neîndeplinit în cauză.

Concluzionând asupra cauzei civile deduse judecaţii, Curtea a constatat că, în cauză, nu sunt întrunite cele patru elemente fundamentale ale răspunderii civile delictuale, în sensul dispoziţiilor art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., fie integral pentru situaţia ultimului intimat examinat în cadrul prezentei proceduri, B.G., fie elementul prejudiciului şi al legăturii de cauzalitate fapta-prejudiciu pentru primii doi intimaţi a căror situaţie a fost examinată în cele ce preced, H.I.A. şi B.V.A., ori elementele faptei proprii sau a prepuşilor, prejudiciului şi legăturii de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu pentru Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Având în vedere aceste elemente lipsa în ceea ce priveşte situaţia fiecărui intimat sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestora, Curtea a apreciat că nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. în privind lipsei răspunsului la interogatoriu pentru intimaţii Ministerului Administraţiei şi Internelor şi B.G.

Împotriva deciziei nr. 2 din 10 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a declarat recurs reclamanta V.R.S.

Recurenta invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:

- Deşi în practicaua hotărârii recurate se menţionează că dezbaterile consemnate în încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2013 fac parte integrantă din decizie, totuşi instanţa nu i-a comunicat-o, această împrejurare fiind, în opinia reclamantei, o dovadă în plus a părtinirii pe care instanţa a manifestat-o faţă de intimaţii-pârâţi.

- A existat o inhibiţie a completului Curţii de Apel în a judeca cu obiectivitate cauza, explicaţia fiind înalta poziţie a principalei intimate pârâte, fosta informatoare a securităţii ca poliţie politică H.I.A., promovată postdecembrist la rangul de general cu o stea.

- Instanţa de apel s-a transformat în apărător al intimaţilor, încălcând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., constatările hotărârii definitive nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi hotărârea de casare din prezenta cauză.

- Decizia recurată încalcă art. 20, tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3), dreptul la o judecată echitabilă, din Constituţie.

- Deşi în considerente instanţa enumeră dovezile care i-au fost furnizate, totuşi, în ceea ce o priveşte pe intimata H.I.A., Curtea se referă exclusiv la decizia civilă nr. 4978 din 12 aprilie 2013, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ignorând în totalitate celelalte probe sau menţionându-le greşit. La fel procedează şi cu ceilalţi intimaţi, reţinând doar aspecte pe baza cărora să îi exonereze, împotriva dovezilor incriminante.

- Deşi cauza a fost trimisă la rejudecare pentru a se efectua probatoriul în care figura şi audierea de martori, instanţa a respins toţi martori propuşi care aveau legătură directă cu intimata H.I.A., iar când l-a acceptat pe L.I. „l-a făcut scăpat”, încălcând o dată în plus dispoziţiile instanţei superioare privind obligativitatea audierii martorului care ar fi trebuit să înfrângă aplicarea art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

- Instanţă concluzionează că nu poate face aplicabilitatea art. 225 C. proc. civ. faţă de Ministerul Aadministraţie şi Internelor (şi B.G., faţă de care reclamanta arată că a renunţat la judecată) pentru că nu poate constata întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, deşi acel articol nu condiţionează aplicabilitatea lui de fondul cauzei.

- Instanţa a reţinut în sarcina intimatei H.I.A. două din elementele răspunderii delictuale civile. Faptul că instanţa foloseşte termenul de „faptă proprie” în locul termenului consacrat de „faptă ilicită” demonstrează în mod clar inhibiţia instanţei.

În jurisprudenţă termenul de faptă proprie evidenţiază consecinţele negative produse în cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoană, în cazul nostru, fizică, situaţie care atrage răspunderea juridică pentru urmările negative produse.

Iar răspunderea juridică civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat.

Acest prejudiciu a existat şi există încă, a fost şi este dovedit precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta proprie, ilicită şi prejudiciu,

- În mod greşit, schimbând înţelesul clar, vădit şi neîndoielnic al prezentei acţiuni, şi în mod contradictoriu cu propriile-i susţineri, instanţa apreciază că hotărârea nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate determina, de plano, şi răspunderea civilă delictuală a fostului colaborator al securităţii faţă de persoanele urmărite. Această susţinere este contradictorie şi greşită, deoarece, în primul rând fapta proprie, ilicita este izvor al obligaţiilor.

Aceeaşi instanţă reţine în sarcina intimatei că existenţa susmenţionatei hotărâri atrage „desigur răspunderea legală” dar şi o „răspundere de ordin moral”. Aceste răspunderi determină tot felul de efecte juridice, printre care în primul rând prejudiciul. Ele nu sunt şi nici nu ar putea fi nişte vinovăţii „în sine” lipsite de orice efect, care, de altfel a fost urmărit a fi obţinut în dauna celor turnaţi şi care a şi fost obţinut. Acesta este prejudiciul de care se face vinovată intimata H.I.A. El este dovedit prin toate înscrisurile depuse la dosar, de care instanţa de apel nu ţine seama, cea mai importantă fiind hotărârea nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- Instanţa de apel nu a respectat această hotărâre definitivă, pronunţată pe baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 24/2008 şi prin care s-a reţinut că intimata a încălcat drepturilor omului cu bună ştiinţă şi fiind conştientă de efectele acţiunilor sale, pentru care a şi fost recompensată material cu bani şi alte produse, de către securitate.

Notele informative ale intimatei referitoare la fostul lider ai mişcării „G.S.”, precum şi faptul că a semnalat organelor de securitate că în casa dr. V. se asculta „E.L.”, au determinat o anchetă a securităţii împotriva lui şi a celor apropiaţi, împotriva cărora au fost luate măsuri de urmărire şi verificare.

În felul acesta a fost încălcat dreptul la viaţă privată şi dreptul la opinie, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea de opinie prevăzut de art. 28 din Constituţia României din 1965, coroborat cu art. 19 din Pactul Internaţional.

- Greşit reţine instanţa că nu poate fi stabilită legătura directă de cauzalitate dintre fapta de a informa organele de securitate şi eventualele măsuri represive dispuse ulterior de către acestea.

Din încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2013 rezultă susţinerile reclamantei în sensul că, în 1986, soţul său a fost chemat la securitate şi au început represaliile, după care s-a şi îmbolnăvit, ultima ancheta fiind suportată foarte greu. Chemarea soţului reclamantei la securitate, anchetarea şi ulterior îmbolnăvirea acestuia reprezintă repercusiunea concretă a faptei intimatei. De asemenea, prezentarea unor aspecte denigratoare referitoare la sănătatea psihică şi mentală a soţilor V., situaţie pe care nu a cerut-o securitatea comunistă, ci este aportul personal al intimatei H.I.A., este de natură de a atrage anumite repercusiuni.

- Dacă instanţa a reţinut două dintre condiţiile esenţiale ale răspunderii delictuale civile, fapta proprie şi vinovăţia, nu putea în mod logic, legal şi în spiritul legii să constate că nu există prejudiciu (constatat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosar nr. 165/2/2011) sau legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, deoarece acesta a fost şi motivul explicat pe larg, pentru care a fost declarată colaboratoare a securităţii ca poliţie politică.

Nu se poate nega sub nicio formă legătura de cauzalitate dintre fapta proprie, ilicită şi prejudiciu. Orice faptă proprie e cauzatoare de prejudiciu, iar răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat.

Problema cheie în această speţă, acoperita de tot felul se susţineri contradictorii şi false, constă tocmai în repararea prejudiciului. De asta se fac atâtea artificii şi atâtea încălcări ale legalităţii,

- În mod contradictoriu cu propriile susţineri, instanţa schimbă înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii cu a cărei judecare a fost învestită, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Această hotărâre în care legea e încălcată şi aplicată greşit e dată doar pentru că un individ nu vrea să îşi asume dezastrul moral din el şi din afara lui, pe care l-a provocat şi care e dovedit.

Pentru că vinovăţia nu poate să existe şi nu poate da loc la sancţiune decât atunci când cineva depăşeşte limitele dreptului său şi prin aceasta calcă în domeniul subiectiv al altuia, cauzându-i o pagubă pe care e obligat să o repare.

Intenţia intimatei de a aduce prejudicii familiei V. reiese şi din fapta acesteia de a depune la dosar lucrarea „Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile. Capitolul I: Personalităţile paranoice” în apelul din primul ciclu procesual.

Intimata susţine public şi contrar adevărului că dr. V. făcea tantra, că nu era doctor spre deosebire de ea, demonstrând din nou şi din nou resentimente veşnice împotriva lui şi, prin „simpatie”, şi a reclamantei.

Instanţa era obligată să amendeze această situaţie, având toate dovezile necesare şi, cel puţin formal şi declarativ, tot cadrul juridic necesar.

Dr. V. nu a fost adept al tantrei, nu a mediatizat şi nu a practicat tantra, fapt dovedit de toate dosarele de urmărire informativă ale securităţii, de familie şi de toţi cunoscuţii şi prietenii, precum şi de întreaga sa operă scrisă.

Afirmaţiile publice ale intimatei H.I.A. se înscriu în întreaga ei acţiune de discreditare chiar şi post-mortem, în resentimentele sale faţă de dr. V., cu scopul de a-i îndepărta pe cei interesaţi de practicarea yoga să studieze opera şi metoda dr. V.

- Recurenta face referiri la împrejurări de fapt privind raporturile care existau între intimaţii H.I.A. şi B.V.A., precizând totuşi că faţă de intimatul B.V.A. a renunţat la judecată, invocă aspecte privind persecuţia la care a fost supusă din partea episcopului N. şi susţine că intimata H.I.A. a monitorizat-o permanent şi după demararea procesului. Raportat la aceste susţineri, arată că instanţa, în mod greşit, concluzionează că repercusiunile trebuia să fie făcute doar de securitate, în cazul său fiind vorba de sacerdoţi, cu grade sau fără, problemă rămasă nesoluţionată.

- Cu privire la intimatul Ministerul Afacerilor Interne, recurenta arată că atitudinea apărătorului intimatei H.I.A., de a solicita respingerea suplimentului de interogatoriu solicitat de reclamantă, dovedeşte colaborarea intimatei cu Miliţia şi Poliţia.

Recurenta arată că, în loc să investigheze furtul, organele de poliţie au pornit o acţiune împotriva sa, în scopul de a o declara având deviaţii de comportament. Recurenta face referire la probele care dovedesc, în opinia sa, această susţinere şi consideră că acestea sunt probe care dovedesc acţiunea ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, care atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului Ministerul Administraţiei şi Internelor.

- Prejudiciul cauzat de Ministerul Administraţiei şi Internelor constă nu numai în neinvestigarea furtului Teoremei lui F., ci şi în întreaga acţiune împotriva reclamantei, că nu ar fi normală, ar avea vedenii, tulburări de comportament etc. în scopul de a o declara cu deviaţii psihice etc., în cel mai pur stil comunist.

Ne aflăm deja în faţa unei acţiuni ilicite, demonstrând vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu care atrage răspunderea civilă delictuală a Ministerului Administaţiei şi Internelor pentru fapta proprie şi pentru faptele prepuşilor săi.

Instanţa a refuzat să investigheze această situaţie, deşi fusese detaliată în mod explicit şi clar în „Concluziile scrise”, interpretând astfel greşit actul dedus judecăţii şi lipsind hotărârea de un temei legal, ceea ce constituie motiv de modificare a deciziei recurate.

- Instanţa nu a acordat atenţia corespunzătoare plângerii soţului reclamantei către poliţie, din 1991, când a reclamat împuşcarea geamului. Această plângere, despre care s-a spus că nu există, de la nivelul Secţiei X Poliţie până la nivelul G-ralui B., constituie o dovadă despre felul cum a fost tratată familia dr. V. de către poliţie, anticipând „modul” despre cum va fi fost tratată şi în cazul reclamării furtului Teoremei lui F.

Pe acest aspect instanţa nu se pronunţă, dar în schimb deviază susţinerile pe faptul că nu s-a indicat numărul unui „pretins” dosar penal.

Referitor la această problemă, reclamanta arată că a cerut termen pentru a-l furniza, solicitare respinsă de instanţă, care încalcă astfel dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. Referitor la „pretinsul” dosar penal privind furtul Teoremei lui F., reclamanta arată că a indicat nu numai numărul de înregistrare, ci a depus chiar şi una din copiile depuse la minister, iar instanţa nu a dat curs cererilor sale şi nu a investigat nimic, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi indicase refacerea probatoriului.

Reclamanta mai arată că pericolul conţinut în aceste dosare, din care a luat cunoştinţă de câteva file, demonstrând o acţiune de distrugere la adresa sa ca persoană, continuă să planeze asupra sa şi constituie în mod cert un element de bază al prejudiciului demonstrat a fi făcut de Ministerul Administraţiei şi Internelor, pe care instanţa a refuzat să-l analizeze, deşi fusese învestită în acest scop.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Susţinerea recurentei, în sensul că încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2013 nu i-a fost comunicată, ceea ce ar constitui, în opinia recurentei, o dovadă a părtinirii pe care a manifestat-o instanţa faţă de intimaţii-pârâţi, nu poate fi primită, aceasta nefiind o critică încadrabilă în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Situaţia invocată poate fi soluţionată printr-o simplă cerere de comunicare a încheierii, adresată instanţei.

De asemenea, nu se pot încadra în prevederile art. 304 C. proc. civ. nici susţinerile privind „inhibiţia completului Curţii de Apel în a judeca cu obiectivitate un foarte interesant caz de răspundere delictuală civilă”, care s-ar datora poziţiei intimate pârâte H.I.A., aceasta fiind o apreciere personală a recurentei, fără conotaţii în privinţa legalităţii deciziei recurate.

Se susţine de către recurentă că instanţa de apel s-a transformat în apărător al intimaţilor, încălcând dispoziţiile ar. 129 C. proc. civ., Constituţia României, art. 20, tratatele internaţionale privind drepturile omului) şi art. 21 alin. (3), dreptul la o judecată echitabilă, decizia nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, invocându-se incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive de recurs se arată că instanţa a ignorat unele probe, sau le-a menţionat greşit. Această critică vizează netemeinicia deciziei recurate, care nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Se mai susţine că, deşi cauza a fost trimisă la rejudecare pentru a se efectua probatoriul în care figura şi audierea de martori, instanţa a respins toţi martori propuşi care aveau legătură directă cu intimata H.I.A., iar când l-a acceptat pe L.I. „l-a făcut scăpat”, încălcând dispoziţiile instanţei superioare privind obligativitatea audierii martorului, care ar fi trebuit să înfrângă aplicarea art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv că, respingându-se probele solicitate de recurentă (proba cu interogatoriul a patru dintre intimaţii pârâţi şi proba cu martori) pe aspecte de inadmisibilitate, nu s-a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei, litigiul fiind soluţionat în absenţa administrării de probe în fazele procesuale anterioare, cu excepţia înscrisurilor depuse în dosarul instanţei de fond, la care, oricum, niciuna dintre instanţe nu a făcut referire.

S-a mai reţinut, în decizia de casare, că o asemenea modalitate de judecată a litigiului nu este în măsură să asigure îndeplinirea cerinţelor unui proces echitabil şi a unui real acces la justiţie, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, situaţie în care s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea cercetării fondului cauzei, cu respectarea acestor cerinţe şi prin administrarea unui probatoriu (interogatoriu intimaţilor pârâţi, proba testimonială, înscrisuri) care să conducă la stabilirea completă şi corectă a situaţiei de fapt, la care să fie verificate condiţiile răspunderii civile delictuale.

În rejudecare, instanţa de apel a încuviinţat reclamantei proba cu un martor (audierea altor martori propuşi fiind respinsă motivat), precum şi proba cu interogatoriu. Faţă de împrejurarea că martorul încuviinţat nu s-a prezentat nici ca urmare a emiterii mandatului de aducere, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa a încuviinţat proba cu interogatoriul unora dintre intimaţi, conform solicitării recurentei reclamante, dintre aceştia, intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor răspunzând că cele 35 de întrebări nu vizează fapte personale ale acestui minister, ci aspecte care au fost lămurite pe parcursul procesului prin înscrisurile administrate şi prin apărările formulate de intimat.

Se constată, astfel, că instanţa de apel, în rejudecare, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a respectat dispoziţiile instanţei de casare, încuviinţând probele solicitate de recurenta reclamantă. De asemenea, nu se poate reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Aprecierile instanţei de apel cu privire la utilitatea şi pertinenţa audierii martorilor respinşi constituie aspecte de temeinicie şi de apreciere a situaţiei de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs.

Modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ. este corectă, fiind îndeplinite condiţiile textului legal menţionat (în sensul că, după mandatul de aducere, martorul încuviinţat nu s-a prezentat, ceea ce a îndreptăţit instanţa să păşească la judecata pricinii).

În ceea ce priveşte neaplicarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 225 C. proc. civ. faţă de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale nu impun judecătorului să reţină cu valoare absolută o prezumţie de recunoaştere tacită a susţinerilor părţii adverse, mai ales că, în cursul judecăţii, intimatul pârât a formulat apărări raportându-se la probele dosarului, prin care s-a opus admiterii acţiunii, nerecunoscând săvârşirea vreunei fapte culpabile.

Reţinerea prezumţiei simple de recunoaştere tacită, prevăzută de 225 C. proc. civ., este lăsată la latitudinea judecătorului, urmând ca această prezumţie să fie evaluată în cadrul ansamblului probator.

Or, cu respectarea acestor reguli procedurale, instanţa de apel a analizat cauza în ceea ce îl priveşte pe acest pârât, reţinând că faptele afirmate de reclamantă (nedovedite) nu pot fi imputate persoanei juridice, ci eventual, puteau atrage răspunderea disciplinară a lucrătorilor însărcinaţi cu efectuarea anchetei. Această concluzie a instanţei, în sensul inexistenţei unei fapte ilicite care să poată fi imputată ministerului, nici din perspectiva răspunderii pentru fapta proprie, dar nici ca răspundere a comitentului pentru fapta prepuşilor, este rezultatul evaluării situaţiei de fapt, care a fost posibilă pe baza celorlalte elemente probatorii din dosar, caz în care prezumţia simplă de recunoaştere tacită, instituită prin art. 225 C. proc. civ., nu mai este operabilă.

Distincţia pe care o face recurenta între „fapta proprie” şi „fapta ilicită” este irelevantă în contextul speţei, deoarece nu acesta este elementul răspunderii civile delictuale pe care instanţa de apel l-a reţinut a nu fi dovedit în raport cu pârâta H.I.A.

Instanţa a reţinut că, în privinţa acestei pârâte, s-a făcut dovada existenţei faptei şi a vinovăţiei, însă nu s-au dovedit celelalte două elemente ale răspunderii delictuale, respectiv, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Principiile expuse la modul general şi teoretic în motivarea recursului, în ceea ce priveşte răspunderea juridică şi obligaţia persoanei vinovate de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa, nu sunt suficiente pentru a determina admiterea recursului. Recurenta trebuia să dovedească în concret existenţa unui prejudiciu şi raportul de cauzalitate între prejudiciu şi fapta pârâtei.

Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar nu dezvoltă acest motiv de recurs, neputând fi cenzurat de instanţa de recurs.

De asemenea, invocă pct. 8 al aceluiaşi articol, în dezvoltarea căruia arată că, „în mod greşit, schimbând înţelesul clar, vădit şi neîndoielnic al prezentei acţiuni, şi în mod contradictoriu cu propriile-i susţineri, instanţa apreciază că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 4978 din 12 aprilie 2013 din Dosar nr. 165/2/2011 nu poate determina, de plano, şi răspunderea civilă delictuală a fostului colaborator al securităţii faţă de persoanele urmărite”.

Critica astfel formulată nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text care are în vedere interpretarea sau schimbarea naturii ori înţelesului unui act juridic în sens de „negotium”, nu a acţiunii sau a unor probe.

Această critică nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece vizează modul în care instanţa a evaluat probatoriul şi a stabilit situaţia de fapt.

În speţa de faţă, hotărârea instanţei de contencios administrativ, prin care s-a stabilit că intimata H.I.A. a fost colaborator al securităţii, nu se impune cu putere de judecat sub aspectul existenţei unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate între faptele reţinute a fi săvârşite de intimată (note informative referitoare la fostul lider al mişcării „G.S.” în care arăta că nu i s-a permis să-l vadă pe dr. I.V. şi faptul că a semnalat organelor de securitate că în casa dr. V. se asculta „E.L.”) şi pretinsul prejudiciu. Aceste elemente ale răspunderii delictuale trebuiau dovedite în prezentul litigiu, nefiind suficientă simpla afirmaţie că notele informative respective au determinat consecinţele pretinse de reclamantă.

În procesul de faţă, hotărârea judecătorească menţionată constituie un mijloc de probă, faptele constatate având valoarea unor prezumţii pe care instanţa, în cadrul prezentului litigiu, le are în vedere în analiza probelor şi stabilirea situaţiei de fapt (lucru pe care instanţa l-a făcut, considerând a fi dovedite cele două elemente ale răspunderii delictuale, fapta şi vinovăţia). Ca atare, nu sunt incidente sancţiunile specifice în cazul nerespectării unei hotărâri judecătoreşti, deci, nu se poate reţine argumentul recurentei privind încălcarea hotărârii date de instanţa de contencios administrativ.

Existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei nu atrage automat şi existenţa unui prejudiciu sau a unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, toate aceste elemente ale răspunderii delictuale fiind necesar a fi dovedite în mod distinct.

În ceea ce priveşte consecinţele de ordin moral, pe care le-au putut avea faptele săvârşite de intimata H.I.A., asupra reclamantei şi a soţului acesteia, Înalta Curte consideră că simpla constatare, în cadrul unei proceduri judiciare, a faptului că intimata a fost colaborator al securităţii, poate constitui o reparaţie morală, în măsura în care nu se dovedesc alte consecinţe ale faptelor reţinute în sarcina intimatei.

Instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada raportului direct între faptele imputate pârâtei H.I.A. şi măsurile de anchetă, urmărire şi verificare la care a fost supus soţul reclamantei (care era în atenţia organelor de securitate cu mult anterior săvârşirii acestor fapte), acestea fiind împrejurări de fapt care nu pot fi reevaluate în recurs.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reia pasaje întregi din decizia recurată, exprimându-şi dezacordul faţă de neluarea în considerare a susţinerilor sale, făcute în şedinţa din 3 septembrie 2013, consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când reclamanta a arătat că repercusiunile suferite de familia sa au constat în faptul că în 1986 soţul său a fost chemat la securitate şi au început represaliile, după care s-a şi îmbolnăvit, ultima anchetă fiind suportată foarte greu.

De asemenea, recurenta susţine că prejudiciul pretins a fost determinat şi de prezentarea denigratoare a unor aspecte referitoare la sănătatea psihică şi mentală a soţilor V.

Aceste nemulţumiri ale recurentei nu pot fi valorificate în această fază procesuală, instanţa de recurs fiind limitată la evaluarea legalităţii deciziei din apel din perspectiva vreunuia dintre motivele de modificare sau casare expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile de netemeinicie anterior menţionate neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de lege.

Tot în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta reia argumentul referitor la consecinţa directă ce ar trebui reţinută din hotărârea instanţei de contencios administrativ, în sensul că, dacă prin acea hotărâre s-a stabilit existenţa faptei şi vinovăţia, acestea atrag şi celelalte două elemente, prejudiciul şi raportul de cauzalitate. Cu privire la acest argument, s-a răspuns deja mai sus.

Toate celelalte susţineri ale recurentei din memoriul de recurs: faptul că instanţa de apel ar fi încălcat legea pentru a o proteja şi a o exonera de răspundere pe pârâta H.I.A., atitudinea acestei pârâte în timpul procesului sau faptul că soţul reclamantei făcea sau nu tantra nu constituie aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., fiind simple afirmaţii şi opinii ale recurentei, neîncadrabile din punct de vedere juridic în vreunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de lege.

Recurenta susţine că aceste afirmaţii s-ar încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., însă ignoră faptul că cele două motive de recurs se referă la cu totul alte situaţii juridice.

Înalta Curte nu poate verifica împrejurările de fapt pe care recurenta le expune din memoriul de recurs (faptul că intimata H.I.A. şi intimatul B.V.A. se cunoşteau, că reclamanta a fost persecutată de episcopul N., abuzurile la care a fost supusă familia V. din partea unor angajaţi ai Patriarhiei etc.), deoarece calea de atac a recursului nu permite reevaluarea probatoriului şi stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

În privinţa Ministerului Afacerilor Interne, recurenta face vorbire din nou de probele din care ar rezulta dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale (actele din dosarul deschis de poliţie împotriva sa, adresa Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti din 10 decembrie 1990 către Secţia X Poliţie), aspecte care, aşa cum s-a reţinut anterior, pun problema reevaluării în recurs a situaţiei de fapt, ceea ce este inadmisibil.

Tot în legătură cu soluţia pronunţată faţă de acest intimat, recurenta susţine că ar fi incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând că prejudiciul cauzat de Ministerul Administraţie şi Internelor constă nu numai în neinvestigarea furtului Teoremei lui F., ci şi în întreaga acţiune împotriva sa, că nu ar fi normală, ar avea vedenii, tulburări de comportament etc., în scopul de a o declara cu deviaţii psihice etc., în cel mai pur stil comunist. Pentru a susţine aceste afirmaţii, recurenta face din nou trimitere la probe (adresa de la Serviciul Român de Informaţii din 9 martie 2000) şi se sprijină pe prezumţii (faptul că Serviciul Român de Informaţii a dispus cercetarea cazului însemnă că Ministerul Administraţiei şi Internelor nu a respectat legea, faptul că s-a încercat declararea sa ca fiind persoană cu probleme comportamentale, în scopul de a nu se mai investiga furtul reclamat), susţinând că toate acestea demonstrează vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, care atrag răspunderea civilă delictuală a Ministerului Administraţie şi Internelor pentru fapta proprie şi pentru faptele prepuşilor săi.

Înalta Curte este nevoită din nou să constate că, prin aceste susţineri, recurenta tinde la reevaluarea probelor, în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt, ceea ce excede limitelor verificării jurisdicţionale în recurs.

Referitor la plângerea formulată de soţul reclamantei către poliţie, în anul 1991, instanţa de apel a reţinut că reclamaţia nu cuprinde sesizarea organelor de cercetare penală cu săvârşirea vreunei infracţiuni de furt, ci aducerea la cunoştinţa acestora a unui posibil act de vandalism, respectiv, perforarea a două geamuri din camera afectată bibliotecii din domiciliul soţilor V. cu o bilă metalică.

Recurenta susţine că instanţa nu a acordat atenţia corespunzătoare acestei plângeri, iar modul în care a fost tratată de poliţie constituie o dovadă a felului cum a fost tratată familia dr. V., anticipând modul cum va fi tratată şi în cazul reclamării furtului Teoremei lui F.

Aceste afirmaţii, exprimând păreri ale recurentei şi aprecieri subiective generate de conexiuni pe care le face între diverse fapte şi împrejurări, nu conţin critici concrete de nelegalitate, care să poată fi cercetate de instanţa de recurs.

Critica referitoare la încălcarea art. 129 C. proc. civ. nu poate fi primită, deoarece nu se poate imputa instanţei că nu a avut rol activ, în condiţiile în care, de la momentul promovării acţiunii şi până la soluţionarea cauzei în apel, în rejudecare, au trecut mai mulţi ani, timp în care recurenta avea posibilitatea să administreze toate probele pe care le considera necesare, obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenind acesteia, conform art. 1169 C. civ.

În prima parte a prezentelor considerente, Înalta Curte a răspuns criticilor recurentei în ceea ce priveşte motivul care a determinat neaudierea martorului încuviinţat, precum şi consecinţele faptului că Ministerul Afacerilor Interne a înţeles să nu răspundă punctual la întrebările din interogatoriul formulat de reclamantă (intimatul apreciind că nu este vorba de fapte personale, iar aspectele vizate de întrebările din interogatoriu sunt lămurite prin apărările formulate pe parcursul procesului).

Ca atare, aceste aspecte, reiterate de recurentă în partea finală a motivelor de recurs, nu vor mai fi examinate.

De asemenea, Înalta Curte constată că în concluziile finale ale memoriului de recurs se reiau, în parte, susţineri dezvoltate anterior, cu referiri generale la activitatea fostei structuri de securitate şi la ascensiunea profesională a intimatei H.I.A., fără ca acestea să constituie veritabile critici de nelegalitate, susceptibile de cenzurare în faza recursului.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva deciziei nr. 2 din 10 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 932/2014. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 939/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 891/2014. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 892/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs ICCJ. Decizia nr. 895/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 932/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 939/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 941/2014. Civil. Obligaţie de a face. Revizuire - Fond ICCJ. Decizia nr. 962/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs