ICCJ. Decizia nr. 994/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 994/2014
Dosar nr. 34329/3/2008
Şedinţa publică din 26 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 34329/3/2008, reclamanţii S.T., S.G., S.D., SC, R.F., C.T.D., C.T.C., D.C.D. şi C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.G.G., P.I., P.C., C.A., I.A., P.A.C., A.C., T.S., T.C. şi SC I. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul identificat conform raportului de expertiză tehnică imobiliară extrajudiciară anexat, dobândit de autorul lor, S.M., în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat, în esenţă, că terenul-obiect al revendicării a fost preluat de Statul român în urma aplicării Decretului nr. 241 din 28 martie 1962, în baza Deciziei nr. 999 din 7 aprilie 1962 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, aflându-se apoi în administrarea Consiliului Popular al Sectorului 3 (până în anul 1984) şi, ulterior, fiind transferat în folosinţa întreprinderii 23 august (SC F. SA).
Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a acestui teren, a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 10.409 din 29 aprilie 2008 a PMB, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 17.918 mp din Bucureşti, respingându-se însă cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 17.082 mp, situat în acelaşi areal, pentru motivul nedovedirii preluării abuzive şi nici a actelor ce atestă calitatea de persoane îndreptăţite.
Reclamanţii au mai arătat că terenul revendicat este ocupat de către pârâţi, care invocă drept titlu al deţinerii lor mai multe hotărâri judecătoreşti emise de Judecătoria sectorului 3, în baza cărora mai multe persoane fizice au dobândit în mod ilegal dreptul de proprietate asupra unor fracţiuni din terenul litigios.
O parte a acestor hotărâri judecătoreşti au fost anulate prin Decizia penală nr. 1 din 9 aprilie 1997 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti în Dosarul nr. 550/1996, rămasă definitivă, însă până la intervenirea acestei situaţii, cu privire la respectivele suprafeţe de teren s-au încheiat acte juridice civile, acestea aflându-se în circuitul civil şi fiind dobândite de diverse alte persoane şi, în final, de pârâţii chemaţi în judecată, care le-au cumpărat.
O altă porţiune importantă de teren (74.457,6 mp) a fost trecută în administrarea ICME, actuala SC I. SA, conform Deciziei 132/1974 a CPMB, căreia i-a fost atribuit dreptul de proprietate asupra terenului în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 28 februarie 1994.
Reclamanţii au mai precizat că încă din anul 1991 au încercat redobândirea proprietăţii terenului, formulând cerere de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991, iar apoi s-au adresat cu notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Au solicitat instanţei ca, în urma comparării titlurilor de proprietate concurente, să se observe că niciunul dintre pârâţi nu deţine un titlu preferabil celui al lor, care provine de la autorul originar al dreptului.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
La data de 16 octombrie 2008, pârâta I.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a arătat că reclamanţii au mai formulat acţiuni asemănătoare la Judecătoria Sector 3, soluţionate în Dosarele nr. 4056/301/2007 şi nr. 1890/301/2001.
La aceeaşi dată, pârâta C.A. a formulat întâmpinare, cu acelaşi conţinut.
La data de 21 octombrie 2008, pârâta SC I. SA a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 112 pct. 5 C. proc. civ.
La data de 31 octombrie 2008, pârâtul P.A.C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea ei ca netemeinică.
La aceeaşi dată, pârâţii T.S. şi A.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă şi au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 11 decembrie 2008, pârâţii T.S. şi T.C. au depus la dosar note scrise, prin care au arătat că pârâta C.A. invocă excepţia prescripţiei achizitive asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 370 mp.
Prin încheierea de şedinţă din data de 3 aprilie 2009, tribunalul a respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi puterii de lucru judecat, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, acţiunea a fost soluţionată pe cale de excepţie, fiind admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar nu pe fond. De asemenea, a reţinut că hotărârea este "în apel" şi nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
La data de 28 noiembrie 2009 a decedat reclamantul SC, fiind introduşi în cauză la termenul din 4 iunie 2010 moştenitorii acestuia: M.F., C.T. şi S.D..
La data de 28 august 2010 a decedat şi reclamantul S.G., fiind introduşi în cauză la termenul din 16 februarie 2011 moştenitorii acestuia: S.V., S.G. şi T.T..
Prin Sentinţa civilă nr. 1760 din 19 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a admis cererile pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulate de pârâţi, în sensul că a dispus obligarea reclamanţilor la plata sumei de 1400 lei către pârâţii T.S. şi A.C., la plata sumei de 1000 lei către pârâta I.A. şi la plata sumei de 1000 lei către pârâta C.A. şi a respins în rest cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de părţi, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Reclamanţii au pretins că sunt moştenitorii legali ai lui S.M., care a deţinut imobilul în litigiu în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (titlul de proprietate nefiind depus la dosar). Din titlul de proprietate nr. x/1927 rezultă că S.M. avea în proprietate o suprafaţă de teren de 3,5 ha în comuna Dudeşti, jud. Ilfov, iar acest înscris a fost avut în vedere la efectuarea expertizei tehnice administrată în primă instanţă.
Pe baza raportului de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic A.I., rezultă că terenul revendicat se suprapune peste terenul pârâţilor, după cum urmează: - peste terenul proprietatea lui P.I., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.120 mp; - peste proprietatea P.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.614 mp; - peste terenul proprietatea I.A., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420 mp; - peste proprietatea P.A.C., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420 mp; - peste proprietatea SC I. SA, dobândită prin privatizare, pentru 4027 mp, intabulat; - peste proprietatea T.S. şi T.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 638 mp; - peste proprietatea A.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 638 mp.
Pe lângă aceste suprafeţe, terenul revendicat se suprapune cu: - str. H. pe 2033 mp; - imobile din partea de est a străzii H. pe 6.008 mp; - luciul de apă al L.P. pe 240 mp.
Prima instanţă a reţinut din adresa din 21 septembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţa Proprietăţii că în Decizia nr. 999 din 7 aprilie 1962 emisă în baza Decretului C.S. nr. 241 din 28 martie 1962, figurau înscrişi: - la poziţia 511 M.S. cu suprafaţa expropriată de 9.242 mp; - la poziţia 512 C.S. cu 4.259 mp; - la poziţia 513 T.S. cu suprafaţa de 4.417 m.p; - la poziţia 514 T.C. cu suprafaţa de 4.271 mp; - la poziţia 515 D.C.C. cu suprafaţa de 3.350 mp.
Prin Decizia nr. 132 din 2 februarie 1974 emisă de fostul Consiliu Popular s-a transmis suprafaţa de 9,43 ha (compusă din 7,03 ha teren păşune scos din circuitul agricol şi 2,40 ha suprafaţa lacului) în administraţia Fabricii de cabluri.
Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 28 februarie 1994 întreprinderea I.C.M.E. a primit în proprietate suprafaţa de 74.457,60 mp teren situat în Bucureşti, în baza H.G. nr. 794/1992, H.G. nr. 691/1993 şi H.G. nr. 774/1993, dreptul de proprietate fiind intabulat prin încheierea nr. 7418 din 25 aprilie 2000 pronunţată de Judecătoria Sector 3 în favoarea SC I.E. SA, în baza Legii nr. 15/1990, societate obţinută prin divizarea ICME SA.
Prin actul adiţional autentificat sub nr. 44 din 8 ianuarie 2002 la B.N.P. "L.L. şi E.C.", SC I.E. SA şi-a modificat denumirea şi a devenit SC I. SA.
Pe baza acestor relaţii, tribunalul a concluzionat, pe de o parte că terenul revendicat a făcut parte din fondul funciar, cu consecinţa aflării lui sub regimul de reglementare al legilor speciale în această materie, concluzie la care s-a ajuns şi în Sentinţa civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Sector 3 în Dosarul nr. 4056/301/2007 (ce a respins ca inadmisibilă o acţiune în revendicare similară a reclamanţilor), iar pe de altă parte că, şi acceptând incidenţa - în cazul aceluiaşi bun - a reglementării date de Legea nr. 10/2001, acesta a trecut în proprietatea pârâtei-societate comercială anterior intrării în vigoare a menţionatei legi.
Cu referire la pârâţii persoane fizice, tribunalul a reţinut că în adresa Primăriei Municipiului Bucureşti se fac următoarele precizări: - între P.G. şi P.G.G. a fost efectuată o tranzacţie de care s-a luat act prin Sentinţa civilă nr. 9765 din 26 octombrie 1994, iar prin Decizia penală nr. 1 din 9 aprilie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală s-au anulat înscrisurile care au stat la baza pronunţării Sentinţei civile nr. 8666/1993, fiind declarate false; - Sentinţa civilă nr. 8666/1993 a stat şi la baza Sentinţei civile nr. 9295 din 12 octombrie 1994, prin care P.I. a dobândit dreptul de proprietate, precum şi a Sentinţei civile nr. 9277 din 12 octombrie 1994, prin care a dobândit dreptul de proprietate P.C. şi a Sentinţei nr. 8566 din 22 septembrie 1993, prin care a dobândit dreptul de proprietate C.A..
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 3 iunie 1996 la B.N.P. "S.D.B.", pârâta C.A. a vândut pârâtului P.A.C. suprafaţa de teren de 1.370 mp şi construcţia situată în Bucureşti, terenul fiind dobândit de vânzătoare în baza Sentinţei civile nr. 8566/1993.
M.I. a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 5 martie 1999 la B.N.P. "S.M.".
Ambele contracte de vânzare-cumpărare sunt încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu au fost declarate nule.
Prin Decizia civilă nr. 8/A din 24 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel, secţia pentru conflicte de muncă, irevocabilă şi trecută în puterea de lucru judecat, a fost admis apelul şi s-a constatat dreptul de proprietate prin uzucapiune în favoarea numiţilor I.F. şi B.S. pentru suprafaţa de teren de 528,67 mp, împotriva pârâtului S.D., T.D. fiind unicul moştenitor al lui T.S..
Din certificatul de moştenitor din 9 decembrie 2002 emis de B.N.P. "N." rezultă că de pe urma defunctului S.M., decedat la 23 ianuarie 1986, au rămas ca moştenitori C.D. - nepot de fiică, D.D. - nepot de fiică, S.T. - fiu, C.C. - nepot de fiică, S.D. - fiu, S.G. - fiu, R.F. - fiu, C.M. - nepoată de fiică şi SC - fiu.
S-a apreciat de către tribunal că, fie că terenul face obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991, fie că face obiectul Legii nr. 10/2001 - în acest sens fiind dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în prezent contestată într-un alt dosar a cărui judecată a fost suspendată - reclamanţii nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, respectiv în baza art. 480 C. civ., fiind ţinuţi să urmeze calea legilor speciale.
Pentru a-şi justifica opinia, prima instanţă a făcut trimitere şi la decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că revine instanţei sesizate cu contestaţia la dispoziţia, emisă în soluţionarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, competenţa de a analiza forţa probantă a actelor de înstrăinare şi de a dispune fie atribuirea în natură a terenului, fie prin echivalent.
Apreciind că nu este instanţa sesizată să analizeze cererea din perspectiva existenţei unui eventual conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană, întrucât contestaţia pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată şi cum prin Dispoziţia nr. 10409 din 29 aprilie 2008 reclamanţii au primit totuşi măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 17.918 mp, iar pentru restul de 17.082 mp nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptăţită, s-a considerat că numai instanţa învestită în baza Legii nr. 10/2001 cu soluţionarea contestaţiei este abilitată a verifica dacă reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite, aspect care presupune implicit analiza dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că la acest moment reclamanţii nu dovedesc calitatea lor de proprietari pentru această suprafaţă.
În sfârşit, tribunalul a mai reţinut că actele de proprietate de care se prevalează pârâţii persoane fizice nu au fost anulate ca efect al declarării nulităţii actelor care au stat la baza sentinţelor civile menţionate anterior, astfel că în prezent toţi pârâţii deţin acte de proprietate.
Cu privire la suprafaţa de 17.082 mp pentru care dreptul de proprietate nu a fost dovedit, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate în acest moment şi, implicit, nici un "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, ci deţin exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.
Spre deosebire de reclamanţi, care nu au un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu au în patrimoniul lor actual nici exerciţiul dreptului de a folosi bunul, nici exerciţiul dreptului de a-l administra, nici exerciţiul dreptului de a dispune cu privire la acesta (dreptul, recunoscut parţial, este acordat în echivalent, restul nu este recunoscut), au un "bun" pârâţii, ale căror acte de proprietate sunt încă în vigoare, acestea nefiind anulate.
Reclamanţii deţin exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale şi numai dacă procedura declanşată conform acestor legi se finalizează, devine concret şi dreptul acestora, fie în modalitatea redobândirii dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obţinerii de despăgubiri, aspecte care urmează a fi lămurite în cadrul contestaţiei formulate de aceştia în baza Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a reţinut, sunt indicii potrivit cu care terenul în litigiu era supus dispoziţiilor legilor speciale ale fondului funciar, fiind astfel exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 alin. (1) din lege.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis, în majoritate, prin Decizia civilă nr. 86 A din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii de primă instanţă în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii de chemare în judecată a pârâţilor persoane fizice, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale acesteia. Prin aceeaşi decizie au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi să plătească intimaţilor-pârâţi C.A. şi I.A. câte 700 lei pentru fiecare, iar intimaţilor-pârâţi A.C., T.S. şi T.C. sumele de 300 lei şi 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimaţii-pârâţi P.A.C. şi I. SA.
Instanţa de apel a menţionat că la data de 15 februarie 2012 a decedat apelantul reclamant R.F., fiind introdusă în cauză la termenul din 28 iunie 2012 moştenitoarea acestuia, R.E..
La termenul din 28 februarie 2013, Curtea a pus din nou în discuţia contradictorie a părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 4056/301/2007, cu referire la care a reţinut că aceasta îşi produce efectele în raport cu actuala cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.
Argumentându-şi constatarea, instanţa de apel a arătat că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 vechiul C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Potrivit art. 166 C. proc. civ., pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să exista tripla identitate cu privire la părţi, obiect şi cauză, triplă identitate care este întrunită între cele două pricini supuse analizei instanţei.
Astfel, în privinţa identităţii de părţi, a reţinut - din cuprinsul Sentinţei civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 4056/301/2007 (rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare la data de 26 septembrie 2007, potrivit relaţiilor obţinute în apel de la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti) - că prima cerere a fost formulată de aceiaşi reclamanţi, respectiv S.T., S.G., S.D., SC, R.F., C.D., C.C., D.D. şi C.M. în contradictoriu cu pârâţii P.G., P.I., P.C., C.A., I.A., P.A.C., A.C., T.S. şi T.C., fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că în actuala acţiune figurează, în calitate de pârâtă, şi SC I. SA, pentru că identitatea poate fi şi parţială.
Nu prezintă importanţă nici faptul că în cursul soluţionării prezentului litigiu au decedat SC, S.G. şi R.F., puterea de lucru judecat vizându-i şi pe succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece, deşi nu au participat personal la judecată, aceştia continuă, reprezintă persoana autorilor lor.
Sub aspectul identităţii de obiect, a reţinut că ambele acţiuni au avut ca obiect revendicarea unui teren dobândit de autorul apelanţilor reclamanţi, S.M., în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
Sub aspectul identităţii de cauză, care rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează în situaţia de fapt calificată juridic, s-a arătat că este aceeaşi şi constă în regulile care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun.
Arătând că, de principiu, puterea lucrului judecat presupune o soluţionare pe fond a litigiului, în timp ce prin Sentinţa civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, care a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor ca inadmisibilă, s-a reţinut că: "Acţiunea în revendicare este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate. În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema posibilităţii recurgerii la acest mijloc juridic în condiţiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale. Mijloacele de restituire ale imobilelor reglementate prin legi speciale, la care s-a făcut referire anterior, sunt reprezentate de procedura administrativă de soluţionare a notificărilor dezvoltată prin cuprinsul Legii nr. 10/2001. Instanţa apreciază că această opţiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".
Soluţionarea cauzei în fond înseamnă însă că anterior a mai fost stabilită existenţa sau, din contră, inexistenţa situaţiei de fapt pretinse de către reclamant şi, în primul caz, a fost subsecvent analizată aplicarea dispoziţiilor legale la respectiva situaţie. În asemenea condiţii, o hotărâre ulterioară ar putea contrazice drepturile recunoscute sau, din contră, consolidate prin prima hotărâre.
Ipoteza este diferită atunci când cererea anterioară a fost respinsă pentru aspecte de ordin procedural, cum sunt neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei de timbru sau lipsa semnăturii reclamantului. După împlinirea lipsurilor constatate prin prima hotărâre, instanţa sesizată ulterior va analiza alte aspecte, respectiv fondul cauzei, fără ca cele două hotărâri să conţină elemente prin care s-ar putea contrazice. În aceste cazuri, este evident că nu există autoritate de lucru judecat.
Respingerea acţiunii ca inadmisibilă - cu motivarea că, în privinţa acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale - se include în prima categorie, întrucât eventuala soluţionare diferită a acestui aspect în cadrul prezentului dosar - prin reţinerea argumentului apelanţilor reclamanţi că legea specială nu ar reglementa situaţia tuturor bunurilor preluate în mod abuziv în perioada de referinţă (principiu stipulat în art. 1 alin. (1), fiind exclusă de sub incidenţa sa ipoteza în care statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terţi - ar însemna a aduce o altă interpretare textelor legale incidente situaţiei din speţă, ceea ce nu poate fi admis. S-a arătat ca fiind relevant analizei faptul că la momentul actual există şi o dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea deţinătoare, care a fost contestată de apelanţii reclamanţi, dreptul lor de acces la justiţie fiind astfel respectat, după cum s-a statuat pentru asemenea situaţii şi prin hotărârea Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010 (parag. 120).
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul este considerată ca lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicţională.
Făcând trimitere la mai multe exemple de astfel de cazuri, instanţa de apel a reţinut că autoritatea de lucru judecat nu se ataşează doar hotărârilor care au soluţionat cauza pe fondul ei, ci deopotrivă şi acelora care au judecat pricina pe baza unei excepţii, cu menţiunea că, în aceste din urmă situaţii - ale necercetării fondului raporturilor juridice - o eventuală reluare a dezbaterilor va fi posibilă în măsura în care se invocă împrejurări noi, care vor scoate însă, din sfera excepţiei autorităţii de lucru judecat, hotărârea anterioară.
Referitor la faptul că nerespectarea autorităţii de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, instanţa de apel a făcut trimitere la dezlegările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amurăriţei împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, dar, prin opoziţie, a relevat şi statuările aceleiaşi instanţe de contencios european din cauza Lungoci împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006, în ceea ce priveşte posibilitatea ca respingerea unei cereri, urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, să constituie o încălcare a dreptului de acces la justiţie.
Folosindu-se şi de aceste exemple, instanţa de apel a concluzionat că funcţionarea autorităţii de lucru judecat presupune că, în cadrul unei hotărâri ulterioare, nu pot fi contrazise constatări ale instanţelor cu privire la o anumită situaţie de fapt sau de drept; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic, sintagmă care se raportează la invocarea unui alt raport juridic.
În ceea ce priveşte cererea introdusă împotriva pârâtei persoană juridică, a fost apreciată drept corectă soluţia primei instanţe, care a arătat că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Făcând trimitere la principiile care se degajă din această hotărâre, instanţa de apel a arătat că, potrivit mecanismului juridic instituit prin dispoziţiile Legii 10/2001, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situaţia în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti (art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenţei lui.
Sintetizând, deşi corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, aceasta nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte la acest moment în patrimoniul apelanţilor reclamanţi.
Întrucât simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanţilor implică, conform celor expuse anterior, respingerea acţiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceştia nemaiavând forţă juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanţă condiţiile în care intimata pârâtă a dobândit imobilul ce a aparţinut anterior autorului apelanţilor reclamanţi, motiv pentru care instanţa de apel a arătat că nu va analiza acele critici de apel care vizează faptul că titlului intimatei pârâte nu i s-ar putea acorda preferinţă în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două părţi.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc."
Or, făcând aplicare acestor principii, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii deţin, pentru imobilul pentru care au făcut dovada că dreptul de proprietate a aparţinut autorului lor, un "bun", care constă însă în dreptul de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, încă din anii 1970 Comisia Europeană statuând că: "Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
"Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).
În acelaşi timp, Curtea a stabilit că existenţa unui "bun actual" cu înţelesul de drept de proprietate "în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului" (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).
O asemenea hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunţată în favoarea reclamanţilor, regăsindu-se deocamdată astfel în cauza de faţă cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o "valoare patrimonială" - respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10409 din 29 aprilie 2008 - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbeşte instanţa de contencios european în continuare în aceeaşi hotărâre, paragraful 142, situaţia putându-se schimba în cazul admiterii contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aflate încă pe rolul instanţelor, şi dispunerii restituirii în natură.
Prin decizia sa de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie numai în priveşte neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce priveşte posibilitatea de restituire a bunului în natură ca "bun actual, s-a apreciat că, şi din perspectiva reglementării internaţionale, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând acţiunea în revendicare. Aceasta întrucât ineficienţa mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancţionată prin transformarea dreptului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, drept care într-adevăr prin aplicarea directă a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv, într-un drept de a obţine restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.
Făcând aplicare prevederilor legale ale art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi care au solicitat şi dovedit plata acestora.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii S.T., T.T., S.G., S.V., S.D., R.E., C.T.D., C.T.C., D.C.D., C.M., M.F., C.T., S.D., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii recurate, admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au formulat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- Decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşita a legii, instanţa de apel admiţând greşit excepţia autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
Prin această hotărâre judecătorească a fost soluţionată prima acţiune în revendicare imobiliară formulată de reclamanţi, descendenţii lui S.M., prin respingerea sa ca inadmisibilă.
Aşa cum a fost formulată şi motivată soluţia adoptată în acel prim litigiu, se înţelege că inadmisibilitatea cererii în revendicare a fost văzută de instanţa care a pronunţat-o ca o excepţie de fond, pentru că priveşte exerciţiul dreptul la acţiune. Acest fapt demonstrează că acţiunea a fost rezolvată pe cale de excepţie, neintrându-se în cercetarea fondului, în dosar neadministrându-se probe care să privească fondul cauzei, ci doar s-au discutat excepţii, iar excepţia inadmisibilităţii a fost admisă, instanţa făcând aplicare practicii judecătoreşti din epoca anului 2007 conform căreia, în esenţă, o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, nu mai poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Ulterior anului 2007 a fost admis recursul în interesul legii (Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009) care a lămurit chiar problema de drept a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, vizând imobile preluate abuziv de statul român, introdusă sub regimul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 33/2008, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată de faptul ca acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun era exclusă de prevederile Legii nr. 10/2001, care este legea speciala în materia retrocedării bunurilor preluate abuziv de Statul român, este privită nuanţat.
Astfel, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României şi nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au exclus, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, arătându-se că este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţe concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, deci, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze soluţionate împotriva României, a stabilit că accesul la un tribunal, doar pentru a se constata că o procedură judiciară iniţiată de reclamant, prin jocul dispoziţiilor legale care au reglementat o anumită instituţie de drept - autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea, schimbarea competenţei instanţelor de judecata în timpul derulării procesului etc. - care au generat o incertitudine jurisprudenţială, nu este de natură să respecte imperativele art. 6 parag. 1 din Convenţie.
În esenţă, Curtea Europeană şi Drepturilor Omului a statuat că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă cu condiţia ca instanţa să lămurească dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, iar prin admiterea acţiunii să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Recurenţii au mai susţinut că instanţele trebuie să ţină cont de constatările de fapt din cadrul litigiilor soluţionate anterior de Curtea europeană a drepturilor omului, cu privire la aceeaşi situaţie
În cauza Amurăriţei contra României, Curtea europeană a drepturilor omului a reamintit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al părţilor contractante, principiu enunţat în preambulul Convenţiei.
Unul din elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.
Revenind la cazul dedus judecăţii, recurenţii au arătat că, în cercetarea împrejurării dacă admiterea excepţiei inadmisibilităţii a celei dintâi acţiuni în revendicare pe care au formulat-o, creează autoritate de lucru judecat în raport cu acţiunea ulterioară, trebuie examinat cadrul legislativ în care a fost formulată noua acţiune. Această analiză impune atât observarea temeiurilor de drept material, cât şi a celor de drept procesual, dar şi posibilităţile concrete decurgând din practica instanţelor.
Făcând trimitere la notorietatea inconsecvenţei practicii judiciare din vremea contemporană soluţionării celei dintâi acţiuni în revendicare, (situaţie care a şi impus admiterea recursului în interesul legii nr 33/2008) şi admiţând că la data formulării celei de-a doua cereri de chemare în judecată, nici Legea nr. 10/2001 şi nici C. civ. nu suferiseră modificări, recurenţii au subliniat că elementul de diferenţă a cadrului legal este dat de faptul înlăturării soluţiei respingerii "de plano"" a cererilor de tipul celei intentate de reclamanţi, prin Decizia nr. 33/2008.
În opinia lor, întrucât prima cerere a fost respinsă pe un criteriu procedural şi nu urmare a unei judecaţi pe fondul cauzei, formularea unei noi cereri de chemare în judecată apare admisibilă pentru că numai prin analiza fondului cauzei se poate stabili dacă acţiunea în revendicare este sau nu admisibilă. Doar pe această cale se poate stabili dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, procedeu care implică compararea celor două drepturi în concurs.
- Instanţa de apel a aplicat greşit legea şi în ceea ce priveşte situaţia pârâtei I., deoarece, chiar admiţând că soluţia instanţei de apel este corectă în ce priveşte pârâţii persoane fizice, în mod cert nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 1201 C. civ. în privinţa cererii îndreptate împotriva pârâtei SC I. S.A, faţă de care nu a mai existat o altă judecată.
Soluţia corectă a instanţei de apel ar fi fost, în acest caz, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată faţă de pârâta SC I. SA, cum de altfel rezultă şi din opinia separată din apel.
La data de 20 februarie 2014 au formulat întâmpinare intimaţii A.C., T.S.-I. şi T.C., solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La 21 februarie 2014 a formulat întâmpinare intimata SC I. SA, care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât recurenţii nu deţin un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie deoarece aceştia nu deţin o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă care să le recunoască acea calitate de proprietar şi prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului în patrimoniul lor. În lipsa bunului actual, este aplicabil principiul de drept specialia generalibus derogant, fiind de reţinut că intimata este cea care deţine un bun actual şi căruia i s-ar putea aduce atingere prin admiterea acţiunii în revendicare.
În recurs s-a mai făcut dovada intervenirii decesului recurentului-reclamant S.G., la data de 8 noiembrie 2013, calitatea sa procesuală fiind preluată de succesibilul S.E.D., fiul acestuia, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.
La termenul de judecată din 26 martie 2014, intimata SC I. a invocat nulitatea recursului declarat, cu referire la soluţia adoptată prin decizia recurată în privinţa cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva sa.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Cea dintâi critică a recursului a invocat greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, Bucureşti, în prezentul litigiu, faţă de împrejurarea că hotărârea judecătorească menţionată nu a rezolvat pe fond raportul juridic litigios dedus judecăţii, acţiunea în revendicare precedentă a reclamanţilor fiind rezolvată pe calea excepţiei de inadmisibilitate.
Cât priveşte problema de drept dacă respingerea ca inadmisibilă, prin Sentinţa nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, a celei dintâi acţiuni în revendicare introduse de reclamanţi este de natură să genereze autoritate de lucru judecat în raport cu cea de-a doua acţiune în revendicare a acestora, introdusă la 16 septembrie 2008, având parţial (cu excepţia SC I. SA) aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi fiind întemeiată pe aceeaşi cauză, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul este de natură să lipsească hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicţională.
În alte cuvinte, s-a arătat în mod corect că şi acele soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au rezolvat litigiul pe baza unei excepţii procesuale, se bucură deopotrivă de efectul autorităţii de lucru judecat, cât timp nu se invocă împrejurări noi care să scoată hotărârea judecătorească anterioară din sfera autorităţii de lucru judecat, făcând astfel posibilă depăşirea anumitor impedimente procedurale şi reluarea dezbaterilor chiar în privinţa fondului rămas până atunci necercetat.
Cu referire la cazul reclamanţilor, instanţa de recurs constată că Sentinţa nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3 a respins ca inadmisibilă cea dintâi acţiune în revendicare a acestora întrucât, pe baza situaţiei de fapt şi juridice actuale a dreptului pretins şi bunului imobil la care acesta se referă, a apreciat că sunt incidente cauzei dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001. Astfel, deşi întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, dar introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, şi întrucât concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea celei dintâi, s-a apreciat că reclamanţii nu mai dispun de calea acţiunii în revendicare în condiţiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a bunurilor imobile, de felul celui revendicat, prin legi speciale.
În acest context, solicitându-se instanţelor din cea de-a doua acţiune în revendicare introdusă, să reţină că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente bunului imobil revendicat deoarece acestea nu reglementează ipoteza în care statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terţi, reclamanţii nu au făcut decât să pretindă acestora o reevaluare a situaţiei juridice a bunului şi a regimului său de reglementare, opusă ori contrară celor statuate deja prin Sentinţa nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, aceasta chiar în circumstanţele în care hotărârea judecătorească menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare (aşadar, fără să se exercite de către reclamanţi vreo cale de atac prin care să se conteste reţinerea unui regim juridic greşit al bunului) şi în care înşişi reclamanţii au învederat că sunt beneficiarii unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 care le-a recunoscut parţial dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi bun.
Or, o atare solicitare nu ar putea fi încuviinţată decât reevaluând şi dând o altă interpretare dispoziţiilor legale aplicabile litigiului, de natură să o contrazică pe cea regăsită în Sentinţa nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, fără ca un alt temei juridic al celei de-a doua cereri a reclamanţilor să permită aceasta. În circumstanţele date, s-a apreciat în mod corect de către instanţa de apel că se opun acestui al doilea demers al reclamanţilor dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii au pretins că autoritatea de lucru judecat a sentinţei Judecătoriei sector 3 nu putea fi reţinută întrucât tripla identitate între elementele celor două litigii, cel prezent şi cel anterior, nu există.
În esenţă, recurenţii au pretins că această identitate nu există dat fiind cadrul procesual diferit existent la data promovării actualei lor cereri în revendicare, în raport cu acela sub imperiul căruia a fost promovată cererea în revendicare respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa Judecătoriei sector 3, în opinia lor, elementul de diferenţă fiind dat de promovarea şi admiterea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care a tranşat soarta acţiunilor în revendicare similare celei a lor - respectiv care urmăreau redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În concret, recurenţii consideră că ceea ce le justifică, din punct de vedere legal, actualul lor demers, fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, este tocmai faptul că prin decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a fost rezolvată în mod diferit soarta acestor acţiuni, nevalidându-se acea orientare jurisprudenţială care, ca şi în cazul celei dintâi cereri a lor, respingea "de plano" acţiunile în revendicare ca inadmisibile pentru argumentul că aceste bunuri fac obiectul Legii speciale nr. 10/2001, revendicarea lor pe temeiul dreptului comun nemaifiind posibilă.
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Aşadar, pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu privire la părţile, obiectul şi cauza cererilor de chemare în judecată supuse analizei.
Invocând existenţa cadrului legal diferit la momentul promovării celei de-a doua cereri de chemare în judecată (cea actuală), se înţelege că, de fapt, recurenţii contestă identitatea elementului "cauză" al celor două cereri de chemare în judecată promovate, deoarece în mod evident cadrul legal nu ţine nici de elementul "părţi" şi nici de elementul "obiect al cererii", care corespunde pretenţiei concrete deduse judecăţii (în cazul de faţă, dreptul de proprietate asupra bunului imobil, teren în suprafaţă de 3,5 ha, potrivit titlului de proprietate al autorului reclamanţilor).
În ceea ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată - element care interesează instituţia puterii lucrului judecat - aceasta corespunde titlului ori izvorului juridic al dreptului afirmat, temeiului juridic al acestuia.
În particular, cauza cererii de chemare în judecată introdusă de reclamanţi la 16 septembrie 2008, constă în dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de autorul lor S.M., în baza titlului emis în 1927 de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, drept transmis reclamanţilor pe cale succesorală, dar care a făcut obiectul preluării abuzive de către stat în urma aplicării Decretului nr. 241 din 28 martie 1962, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că o cauză juridică identică a stat la baza promovării cererii de chemare în judecată introdusă de reclamanţi şi în dosarul Judecătoriei sector 3, finalizat irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007.
Or, din punct de vedere tehnic, modul în care a fost unificată practica judiciară divergentă, existentă într-o anumită materie, printr-o decizie de recurs în interesul legii, nu se înscrie în ceea ce defineşte, potrivit celor de mai sus, cauza cererii de chemare în judecată.
Aşadar, pentru acest prim motiv, existenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la momentul promovării actualei cereri în revendicare introduse de reclamanţi se dovedeşte a fi un element care nu interesează autoritatea de lucru judecat şi, prin urmare, care nu poate să justifice în sine promovarea unei cereri de chemare în judecată identică, sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei cu o alta anterioară, soluţionată în mod irevocabil (prin recursul declarat, recurenţii necontestând identitatea celorlalte două elemente verificate şi analizate prin decizia instanţei de apel).
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că teza recurenţilor nu ar putea fi împărtăşită nici în considerarea raţiunii de a fi a instituţiei juridice a recursului în interesul legii, care a fost concepută - în urma modificărilor substanţiale aduse prin dispoziţiile O.U.G. nr. 138/2000, Legii nr. 219/2005, dar, mai ales, prin cele ale Legii nr. 202/2010, ca principalul mecanism pentru realizarea uniformizării şi asigurării consecvenţei jurisprudenţei instanţelor naţionale, instrument de înlăturare a incertitudinii şi insecurităţii juridice, contribuind astfel la întărirea sistemului judiciar - ca şi componentă fundamentală a statului de drept.
Atribuindu-i-se acest rol, nu ar putea fi de conceput ca tocmai decizia de recurs în interesul legii să fie invocată drept cauză juridică a unui al doilea proces, identic sub aspectul părţilor, obiectul şi cauzei cu cel soluţionat anterior prin hotărârea irevocabilă a unei instanţe judecătoreşti, doar pentru a obţine o rejudecare a acestuia potrivit dezlegărilor obligatorii date prin decizia de recurs în interesul legii.
Ca şi instituţia recursului în interesul legii, puterea de lucru judecat îşi găseşte fundamentul în nevoia socială de securitate juridică. Autoritatea de lucru judecat interesează ordine publică şi are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicţiilor judecătoreşti - care nu ar face decât să slăbească încrederea şi respectul datorat justiţiei, să diminueze forţa şi demnitatea de care trebuie să se bucure în stat puterea judecătorească, toate de natură să afecteze însuşi statul de drept - iar, pe de altă parte, necesitatea de a se pune capăt situaţiilor litigioase care, prin posibilitatea de a fi aduse la nesfârşit înaintea justiţiei, ar genera o imensă instabilitate juridică şi socială.
Rolul şi menirea celor două instituţii juridice - autoritatea de lucru judecat şi recursul în interesul legii - nu ar putea fi atinse decât dacă acestea lucrează împreună, servind principiului stabilităţii şi securităţii juridice, iar nu utilizându-le una împotriva celeilalte, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi, care au invocat că tocmai pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi validarea unei alte soluţii decât cea dată acţiunii lor precedente în revendicare, prin Sentinţa nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, le deschide lor calea promovării unei noi acţiuni în revendicare spre a fi judecată potrivit îndrumărilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii menţionate, fără a li se putea opune autoritatea de lucru judecat.
Mecanismul de funcţionare a recursului în interesul legii presupune uniformizarea practicilor judiciare viitoare (în domeniul sau materia în care acesta a fost pronunţat), începând cu data publicării deciziei în M. Of. al României, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanţe de la acest moment, fără ca decizia de recurs în interesul legii să producă vreun efect sau vreo consecinţă asupra hotărârilor judecătoreşti examinate ori cu privire la situaţia părţilor din acele procese (art. 3307 alin. (2) C. proc. civ.).
Această ultimă dispoziţie legală - art. 3307 alin. (2) C. proc. civ. - care dă ea însăşi expresie principiului stabilităţii şi securităţii juridice, a fost adoptată tocmai pentru a preîntâmpina ori contracara tendinţe şi practici similare celei iniţiate de recurenţii-reclamanţi, fiind de neconceput utilizarea deciziei de recurs în interesul legii spre a deschide calea reluării judecăţii în toate acele litigii care au fost rezolvate potrivit orientării jurisprudenţiale ce nu a fost validată prin decizia dată în interesul legii. Altfel, s-ar deschide calea instabilităţii juridice chiar prin mijlocirea acelor instrumente menite să o preîntâmpine ori să o înlăture când s-a ivit - autoritatea de lucru judecat şi recursul în interesul legii.
Cu referire la soluţia dată în apel cererii în revendicare introdusă împotriva pârâtei SC I. SA, instanţa de recurs constată că decizia atacată a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere ca neîntemeiată a acţiunii, dezvoltându-i doar argumentele prin utilizarea corectă a dezlegărilor de principiu conţinute în Decizia nr. 33/2008.
Aşadar, spre deosebire de cererea în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor-persoane fizice - aceiaşi cu cei chemaţi în judecată în Dosarul nr. 4056/301/2007 al Judecătoriei sector 3 - care nu a beneficiat de o examinare în fond, consecinţă a reţinerii autorităţii de lucru judecat a Sentinţei nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, cererea în revendicare îndreptată împotriva singurului pârât ce nu a figurat ca parte şi în litigiul anterior, SC I. SA (motiv pentru care nici autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 4056/301/2007 nu a putut fi reţinută în privinţa sa), a fost cercetată în fond şi respinsă ca neîntemeiată.
Criticând această soluţie prin recursul declarat, recurenţii au invocat greşita aplicare a legii de către instanţa de apel întrucât în mod cert nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ. în privinţa cererii îndreptate împotriva pârâtei SC I. SA, faţă de care nu a mai existat o altă judecată.
Se constată, aşadar, că recurenţii au contestat o soluţie străină de prezenta cauză şi care nu se regăseşte în decizia atacată în considerentele căreia, dimpotrivă, se reţine că autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3 operează doar în privinţa cererii îndreptate împotriva pârâţilor persoane fizice, identitatea de părţi a litigiului precedent şi a celui în curs fiind doar una parţială, care nu o include şi pe pârâta SC I. SA.
Situaţia creată corespunde unei nemotivări a recursului declarat deoarece criticarea unei soluţii care nu este cea a deciziei atacate este irelevantă din perspectiva dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., atâta timp cât soluţia conţinută în hotărârea recurată nu a fost criticată sub nici un aspect. Cu toate acestea, chiar în condiţiile în care intimata SC I. SA a invocat nulitatea recursului pentru nemotivare, instanţa de recurs nu a putut face aplicare dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea unicităţii şi indivizibilităţii obiectului căii de atac declarate, reprezentat de Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 86A din 28 martie 2013.
Cum aceeaşi cale de atac îndreptată împotriva unei singure hotărâri judecătoreşti nu ar putea fi respinsă ca nefondată - în partea privitoare la soluţia de reţinere a excepţiei autorităţii de lucru judecat - dar, în acelaşi timp, şi constatată nulă pentru nemotivare - în partea privitoare la soluţia de respingere a cererii îndreptată împotriva pârâtei I. SA ca neîntemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, pentru toate considerentele prezentate anterior, în întregime recursul declarat, ca nefondat.
În considerarea soluţiei adoptate şi în baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în onorarii avocaţiale, reduse în raport de complexitatea cauzei, munca depusă, termenele de judecată acordate în cauză, în favoarea următorilor intimaţi-pârâţi: I.A. şi C.A. - câte 500 lei fiecare (documente de plată la dosarul de recurs), P.C.-A. - 600 lei (document de plată la dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.T., T.T., S.G. (decedat, calitate preluată de S.E.), S.V., S.D., R.E., C.T.D., C.T.C., D.C.D., C.M., M.F., C.T., S.D. împotriva Deciziei civile nr. 86 A din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei în favoarea intimatelor-pârâte I.A. şi C.A. (câte 500 lei fiecare) şi în sumă de 600 lei în favoarea intimatului-pârât P.A.C., reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2263/2014. Civil. Partaj bunuri... | ICCJ. Decizia nr. 2029/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
