ICCJ. Decizia nr. 1018/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1018/2015
Dosar nr. 6416/30/2014/al
Şedinţa din camera de consiliu din 3 aprilie 2015
După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 14 octombrie 2014, sub nr. 64161301/2014, reclamanta P.A., domiciliată în Dumbrăviţa, jud. Timiş şi eu domiciliul procesual ales la Curtea de Apel Timişoara, jud. Timiş, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei, obligarea acestora la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani rezultate din titlurile executorii reprezentate de hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile enumerate în acţiunea civilă, începând cu 15 octombrie 2011 şi până la data achitării integrale a sumelor de bani ce i se cuvin,
În drept, acţiunea civilă a fost întemeiată pe aii. 1082 şi 1088 C. civ. de la 1864, pe art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi pe art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa nr. 5/Pl din 12 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6416/30/2014, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia necompeienţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deşi au denumirea marginală de „competenţă facultativă obligă reclamantul, în raport de calitatea sa de judecător care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţei competente să soluţioneze cauza, să sesizeze una din instanţele de acelaşi grad din raza unei curţi de apei învecinate. Caracterul imperativ al sesizării unei alte instanţe decât cea competentă după normele de competenţă teritorială de drept comun rezultă din modul de formulare a textului legal -,,sesiza" -, ce diferă de cel utilizat în alin. (2), care se referă la calitatea de pârâte a aceloraşi persoane, când legiuitorul uzitează formula „poate sesiza".
De asemenea, Tribunalul Timiş a reţinut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este aplicabil în speţă, deşi reclamanta este judecător la Curtea de Apel Timişoara, întrucât noţiunea de „instanţă competentă să soluţioneze cauza" se referă la întreg ciclul procesual al judecăţii în fond şi în căile de atac, cu atât mai mult cu cât reclamanta îşi desfăşoară activitatea la instanţa de control judiciar. Finalitatea textului de lege invocat constă tocmai în evitarea cazurilor de bănuială legitimă, care conduceau la formularea cererii de strămutare în vechea reglementare.
Având în vedere că reclamanta nu a indicat instanţa de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia din curţile de apel în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, instanţa a apreciat că este competent să soluţioneze cauza Tribunalul Alba, indicat de pârâta Curtea de Apel Timişoara în întâmpinare.
La rândul său, Tribunalul Alba, secţia civilă, prin sentinţa nr. 211 din 10 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6416/30/2014, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Timiş. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru rezolvarea acestuia.
In motivare, tribunalul a reţinut că, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., şi, în concret, a expresiei „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", rezultă că norma de competenţă se referă doar la instanţa sesizată cu judecata fondului, în primă instanţă, deoarece un judecător nu poate să-şî desfăşoare activitatea, simultan, la mai multe instanţe.
Prin urmare, având în vedere că reclamanta este judecător la Curtea de Apel Timişoara, tribunalul a constatat că prima instanţă competentă să se pronunţe asupra fondului cererii deduse judecăţii este Tribunalul Timiş.
Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte va reţine că, în cauza, competenţa soluţionării pricinii în primă instanţă revine Tribunalului Alba, pentru considerentele ce succed:
În conformitate cu dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. „dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curiile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea."
Din interpretarea textului legal mai sus menţionat rezultă că judecătorul care are calitatea de reclamant trebuie să se adreseze uneia dintre instanţele menţionate în art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Raţiunea normei rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.
Prin urmare, norma de competenţă reglementată de textul legal mai sus menţionat obligă reclamantul, în calitatea sa de judecător care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţei competente să soluţioneze cauza, să sesizeze una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
Acest aspect rezultă şi din faptul că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. foloseşte expresia „va sesiza", care nu acordă dreptul de opţiune reclamantului de a sesiza instanţa menţionată în textul de lege sau instanţa la care funcţionează,
Pe de altă parte, noţiunea de „instanţa ia care îşi desfăşoară activitatea " la care face referire art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate ciclurile procesuale ale judecăţii, deoarece finalitatea acestei dispoziţii legale este aceea de a înlătura cazurile de bănuială legitimă care ar fi condus la formularea unei cereri de strămutare, conform C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.
În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 897/10 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza I, art. 143 alin. (1) şi ale art, 145 alin. (1) teza I C. proc. civ. s-a reţinut că norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din acest act normativ este un mijloc procedural care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii. Astfel, s-a statuat că norma cuprinsă în acest text legal apare ca fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nefiînd necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din pricina calităţii părţilor.
În cauză, deşi reclamanta nu îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Timiş, competent material să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în primă instanţă, ci la Curtea de Apel Timişoara, calea de atac care ar putea fi promovată împotriva sentinţei ar urma să se judece la această instanţă, conform art. 214 şi art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, coroborate cu prevederile art. 96 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sens restrictiv, deoarece efectele acesteia se extind şi la instanţele de control judiciar, competente să soluţioneze căile de atac prevăzute de lege.
În considerarea acestor argumente, competenţa soluţionării litigiului dedus judecăţii revine Tribunalului Alba.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1017/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1019/2015. Civil → |
|---|
