ICCJ. Decizia nr. 1024/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1024/2015
Dosar nr. 51338/3/2010
Şedinţa publică din 8 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25 octombrie 2010, reclamantele M.M., M.S.G. şi B.C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, suspendarea efectelor Hotărârii nr. 76 din 03 august 2010, sub aspectul transferului dreptului de proprietate către pârâtă, de la data consemnării despăgubirilor până la data stabilirii prin hotărâre judecătorească a cuantumului acestora.
De asemenea, reclamantele au contestat cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărârea atacată, de 1.718.121,00 lei, pentru exproprierea imobilului situat în București, sector 1.
La data de 08 martie 2011, reclamantele au depus cerere precizatoare, solicitând stabilirea dreptului la despăgubiri și a cuantumului acestuia, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1.723.713 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, și 150.000 euro, reprezentând daune morale. S-a arătat, că stabilirea despăgubirilor nu s-a făcut ținând cont și de daunele morale cauzate de expropriere evaluate la 50.000 euro pentru fiecare reclamantă, iar cuantumul despăgubirilor stabilite de hotărârea atacată este neconform valorii reale a imobilului, care, în luna noiembrie 2010, potrivit unui raport de expertiză extrajudiciară, avea o valoare de circulație de 1.573.713 euro, echivalentul a 6.753.452 lei, raportul fiind întocmit la 14 decembrie 2010.
Prin aceeaşi cerere, a fost completată acțiunea cu un capăt de cerere prin care reclamantele au solicitat restrângerea efectelor exproprierii numai la suprafața de teren afectată lucrărilor de utilitate publică și menținerea dreptului lor de proprietate asupra suprafeței de teren ce nu este afectată de lucrările de utilitate publică. Prin cererea depusă la 28 iunie 2011, reclamantele au indicat suprafața de teren ce o solicită a fi exclusă de la expropriere şi anume 241 mp
La data de 03 mai 2012, reclamantele au depus o nouă cerere modificatoare a acțiunii solicitând anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 76/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1228 din 19 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea; a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de anulare a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 76 din 03 august 2010, în urma exproprierii terenului în suprafaţă de 216,74 mp, şi a construcţiilor în suprafaţă de 128,51 mp, 226,88 mp, şi 296,49 mp, cât şi cererea privind exproprierea parţială asupra terenului, şi a modificat Hotărârea nr. 76 din 03 august 2010, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate către reclamante în urma exproprierii la 1.967.874,04 lei. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor morale, a admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pe pârât la plata sumei de 1000 lei către reclamante, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu experţi.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că M.M., M.S.G. și B.C.M. au fost recunoscute, prin Hotărârea nr. 76 din 03 august 2010, drept beneficiare ale dreptului la despăgubire ca urmare a exproprierii imobilului compus din suprafața de teren de 216,74 mp, (2/3 din 325,11 mp,) și construcții în suprafaţă de 434,59 mp, (2/3 din 128,51 mp, + 226,8 mp, + 296,49 mp), fiind stabilit un cuantum al despăgubirilor de 1.718.121 lei; că, prin H.G. nr. 590 din 23 iunie 2010, a fost aprobată declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor afectate de proiectul dublarea diametralei N-S pe tronsonul B. - B. - V.P. - B.P.H. - U. - Calea R., potrivit Legii nr. 198/2004; că, la data de 22 octombrie 2010, titularele dreptului la despăgubiri au fost încunoștințate de consemnarea sumei de 1.718.121lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 216,74 mp, și a construcțiilor în suprafaţă de 434,59 mp; că, potrivit sentinței civile nr. 1404 din 04 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, G.L.N. și-a exprimat acordul atât pentru exproprierea cotei de 1/3 din imobilul ce i-a fost restituit prin dispoziția primarului, cât și pentru cuantumul despăgubirilor propuse, de 1.244.401,55 lei; că, astfel cum rezultă din expertiză, imobilele au fost demolate, iar investiția de utilitate publică este în stadiu final (carosabil și trotuar), şi că imobilul avea o suprafață inițială totală de 391,12 mp, iar suprafața utilizată pentru executarea lucrărilor de interes public este de 142,86 mp, suprafața neutilizată de constructor fiind de 240,11 mp. Expertul P.R. a arătat că terenul rămas neafectat de construcții este neconstruibil (fila 243).
Tribunalul a mai reţinut că raportul de evaluare nu se comunică titularilor imobilelor expropriate, ci se comunică direct hotărârea de stabilire a despăgubirilor, aceștia având doar dreptul, în ceea ce privește despăgubirile, de a le contesta. Referitor la întinderea exproprierii, se vor aplica, după caz, dispozițiile Legii nr. 33/1994 ori ale Legii nr. 255/2010. A fost respinsă, așadar, cauza de nulitate a Hotărârii nr. 76 din 03 august 2010, motivată de necomunicarea raportului de evaluare, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește solicitarea de a fi dispusă exproprierea parțială, în sensul de a se exclude o suprafață de teren de 241 mp, pretinsă de reclamante, respectiv, 240,11 mp, măsurată de expertul topograf, tribunalul a constatat netemeinicia solicitării. Conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală.
Legea prevede astfel exproprierea totală în cazul în care exproprierea parțială nu este posibilă, acest aspect fiind lăsat la aprecierea instanţei. Exproprierea constituie un act de autoritate publică a cărui întindere nu este de natură a fi contestată de expropriat cu singurul caz de excepție, prevăzut expres de lege, când expropriatul nu poate solicita decât exproprierea totală. Cererea reclamantelor de limitare a întinderii efectelor exproprierii este astfel neîntemeiată.
De altfel, a fost apreciată ca neîntemeiată cererea reclamantelor a se stabili că le revine în exclusivitate o suprafață de 240,11 mp, teren neutilizat pentru lucrarea de utilitate publică, cu justificarea că G.L. a fost deja de acord cu despăgubirile pentru cota sa de 1/3 din imobil.
Tribunalul a considerat că, întrucât autoritatea publică a expropriat întregul imobil, decizia privind întinderea exproprierii nu are a fi reconsiderată ca totală pentru un coproprietar, respectiv parțială pentru ceilalți coproprietari, neputând opera o compensare între despăgubirile primite de primul coproprietar și suprafața pretinsă a fi exclusă de la restituire de ceilalți proprietari expropriaţi.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor, tribunalul a constatat că valorile preluate de expertul B.A.M. sunt corectate pentru a se stabili o medie corespunzătoare valorii reale a suprafeței de teren, astfel încât a luat în considerare valoarea stabilită de acest din urmă expert. De asemenea, valoarea luată în considerare pentru a se reține valoarea pe mp a clădirii demolate, locuință și spațiu comercial, a fost valoarea propusă de expertul B.A.M.D.
Cu privire la daunele morale solicitate, tribunalul a reţinut că reclamantele nu au probat vătămarea morală pretinsă prin exproprierea imobilului și nici alte prejudicii ce ar fi fost provocate prin exproprierea însăși a imobilului. Reclamantele nu au utilizat imobilul ca locuinţă proprie, iar una dintre acestea are domiciliul stabil în SUA. Nu a fost invocat şi probat niciun fapt din care să reiasă că exproprierea ar fi vătămat moral pe reclamante şi nici nu a fost limitată prin lege exproprierea la categorii de imobile ce nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 542/A din 17 decembrie 2014, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general; a admis apelul reclamantelor formulat împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că despăgubirile cuvenite reclamantelor sunt în cuantum de 2.027.937 lei, pentru imobilul expropriat, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 76 din 03 august 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a dispus consemnarea despăgubirii în cuantum de 1.718.121 lei, stabilită conform dispoziţiilor art. 4 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 198/2004, completată şi modificată. În hotărâre, s-a arătat că despăgubirea va fi consemnată, de către expropriator, cu respectarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 198/2004, completată şi modificată.
Criticile apelantelor reclamante referitoare la compunerea despăgubirii cuvenite acestora în urma exproprierii, în sensul că, în speţă, aceasta trebuie să cuprindă, pe lângă valoarea de circulaţie a imobilului, şi valoarea daunelor morale corespunzătoare prejudiciului moral au fost apreciate ca neîntemeiate.
Astfel, Legea nr. 33/1994 asigură atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată. Potrivit art. 1 din această lege, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte compunerea despăgubirilor, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
Apelantele reclamante au invocat un prejudiciu moral care ar fi fost cauzat prin această măsură, arătând că prejudiciul rezultă din faptul că imobilul a aparţinut familiei lor în perioada interbelică şi că în acest imobil a funcţionat un restaurant frecventat de intelectualitatea interbelică.
În primul rând, s-a reţinut că pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă de regulă daune materiale iar nu daune morale.
Totuşi, chiar dacă încălcarea unor drepturi patrimoniale are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial, aceasta se poate concretiza şi într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv. Astfel, daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale, însă apelantele reclamante nu au arătat care este dreptul nepatrimonial încălcat, destinaţia comercială a spaţiului expropriat şi clientela acestuia, invocate de apelante în susţinerea cererii, nu reprezintă împrejurări din care să rezulte un prejudiciu de ordin moral.
În această situaţie, întrucât din împrejurările invocate de reclamante în cererea de chemare în judecată nu se poate reţine existenţa prejudiciului moral, s-a conchis că nu se poate susţine nici încălcarea unui drept la dovedirea acestui prejudiciu prin respingerea probei cu martori, această probă fiind corect respinsă de prima instanţă ca nefiind utilă cauzei.
Cererea de suspendare a efectelor hotărârii de expropriere a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că, în mod corect, a fost respinsă de prima instanţă. Astfel, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv, transferul dreptului de proprietate asupra terenului. În consecinţă, conform legii, contestaţia asupra deciziei de expropriere nu suspendă efectele hotărârii şi transferul dreptului de proprietate.
Solicitarea apelantelor reclamante în sensul ca suprafaţa de 241 mp, să fie exclusă de la aplicarea măsurii exproprierii a fost apreciată ca fiind corect respinsă de către prima instanţă, pentru următoarele considerente;
Exproprierea parţială este reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, conform căruia, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală.
Prin urmare, legea prevede expres cazul în care instanţa poate aprecia asupra întinderii măsurii exproprierii. În speţă, însă, ipoteza premisă pentru aplicarea acestui text legal nu este îndeplinită, respectiv expropriatorul nu cere exproprierea parţială, pe de o parte, iar pe de altă parte, în procesul verbal nr. 80 din 3 august 2010, s-a consemnat că apelantele reclamante nu au fost de acord cu valoarea despăgubirii, fără însă a contesta caracterul de utilitate publică a exproprierii unei părţi din teren în condiţiile art. 20 din Legea nr. 33/1994. În consecinţă, în cadrul procesual al prezentei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, apelantele reclamante nu pot invoca lipsa caracterului de utilitate publică a măsurii în privinţa unei părţi din teren.
Susţinerile apelantelor reclamante privind încălcarea principiului prealabilei despăgubiri au fost apreciate ca neîntemeiate. Astfel, prin hotărârea contestată, expropriatorul a procedat la consemnarea sumei de 1.718.121 lei, reprezentând despăgubiri, consemnare care a avut loc anterior aplicării măsurii exproprierii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, Curtea a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În temeiul acestor prevederi legale, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Întrucât art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevede că stabilirea despăgubirilor să fie realizată de o comisie de experţi, Curtea a avut în vedere faptul că această comisie, în majoritate, a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 2.027.937 lei.
Curtea a luat în considerare opinia majoritară a experţilor pentru următoarele argumente: comisia de experţi a fost formată din trei experţi atestaţi pentru domeniul expertizat; doi dintre cei trei experţi au avut o opinie, iar cel de-al treilea a formulat opinie separată.
Având în vedere că instanţa a dispus efectuarea expertizei tocmai pentru că în domeniul tehnic respectiv nu are abilitarea necesară pentru a aprecia, s-a reţinut că nici o eventuală cenzură a judecătorului asupra opiniilor diferite exprimate de experţi nu este posibilă. În aceste condiţii, analog situaţiei unui complet de judecată care decide cu majoritate, Curtea a apreciat că singura opţiune legală de a omologa raportul de expertiză o constituie omologarea opiniei majoritare a comisiei de experţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B.C.M., M.M., M.S.G. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general.
Prin recursul lor, reclamantele M.M., M.S.G. şi B.C.M., indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat următoarele:
Lipseşte cauza de utilitate publică pentru exproprierea suprafeţei de 240,11 mp, teren, care nu este necesară realizării lucrării de interes public, având în vedere că exproprierea este o măsura excepţională prin care o persoană este lipsită de proprietatea sa în schimbul unei despăgubiri. Fiind o măsura excepţională, de natura exproprierii este cauza de utilitate publică, iar o persoană poate fi lipsită de proprietatea sa doar dacă există o cauză de utilitate publica, lipsa acesteia conducând la apariţia unui abuz al autorităţii publice şi se sancţionează cu nulitatea.
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului prevede că pentru a putea fi legală orice expropriere trebuie să fie realizată pentru o cauză de utilitate publică.
Acelaşi principiu al existentei cauzei de utilitate publică se regăseşte în Constituţia României şi în Legea nr. 33/1994. Chiar dacă exproprierea s-ar realiza în baza altui act normativ special, cauza de utilitate publică trebuie obligatoriu să existe.
Or, în cauza de faţă, coridorul de expropriere afectează parţial imobilul din str. Buzești nr. 35, şi, în consecinţă, exproprierea nu putea viza decât partea din imobil afectată de coridorul de expropriere cu menţiunea că situaţia este diferită pentru construcţii şi teren.
Întrucât coridorul de expropriere ocupa doar parţial terenul, rămânând o suprafaţa liberă de 240,11 mp, exproprierea trebuia să fi fost făcută doar pentru suprafaţa de teren afectata de lărgirea străzii.
În situaţia în care proprietarii terenului consideră că suprafaţa de teren rămasă este inutilizabilă şi demonstrează acest fapt, există posibilitatea juridică de a fi efectuată o expropriere totală. Or, în cauza de faţă s-a procedat invers, respectiv, Primăria municipiului Bucureşti a expropriat întreaga suprafața de teren fără a cere acordul proprietarilor.
Terenul în suprafaţa de 240,11 mp, care este liber şi neafectat de coridorul de expropriere, are toate caracteristicile pentru a fi exploatat, atât din punct de vedere al suprafeţei, cât şi al dimensiunilor laturilor, şi poate rămâne în coproprietatea reclamantelor, având posibilitatea de a-1 păstra liber sau de a-l exploata în diverse forme.
Faptul că reclamantele, care deţineau o parte din suprafaţa totală de teren, au acceptat despăgubirile inclusiv pentru teren nu este de natură să conducă la respingerea cererii acestora.
S-a mai arătat, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut drept argument pentru respingerea cererii reclamantelor faptul că în procesul verbal din 03 august 2010 acestea nu ar fi menţionat opoziţia lor la exproprierea acestei suprafeţe de teren, întrucât la acea dată reclamantele nu deţineau informaţiile necesare pentru a exprima acest punct de vedere, pe de o parte, iar pe de altă parte, Primăria municipiului Bucureşti le convocase pentru a-şi exprima un punct de vedere cu privire la cuantumul despăgubirii.
În concluzie, reclamantele au arătat că se impune ca, în virtutea principiului interzicerii exproprierii pentru lipsa cauzei de utilitate publică, să se constatate că suprafaţa de teren de 240,11 mp, identificată prin raportul de expertiză topografică, nu este afectată de coridorul de expropriere; că pentru această suprafaţă nu există o cauză de utilitate publică, şi că se impune să se excludă această suprafaţă de la expropriere, prin menţinerea ei în proprietatea reclamantelor.
De asemenea, au arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului dreptei despăgubiri, deoarece exproprierea este o măsura excepţională prin care o persoană este lipsită de proprietatea sa în schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri.
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului prevede că, pentru a putea fi legală exproprierea, despăgubirea trebuie să fie prealabilă.
Acelaşi principiu al prealabilei despăgubiri se regăseşte în Constituţia României şi în Legea nr. 33/1994. Chiar dacă exproprierea s-ar realiza în baza altui act normativ special, despăgubirea trebuie să fie prealabilă.
În speţă, procedura de expropriere a demarat în baza Legii nr. 33/1994, prin emiterea Hotărârilor C.G.M.B. nr. 151/2006 şi nr. 262/2006, toţi proprietarii imobilului situat în str. Buzești nr. 35 primind notificări prin care expropriatorul a propus anumite sume drept despăgubire. Toţi aceşti proprietari au formulat întâmpinări prin care au solicitat despăgubiri mai mari, iar în aceasta situaţie, expropriatorul ar fi trebuit să sesizeze instanţa de judecată care să dispună exproprierea şi să stabilească pe baza unui raport de evaluare contravaloarea despăgubiri. Însă, expropriatorul a sesizat instanţa de judecată doar pentru coproprietarul L.N.G., care, în baza Legii nr. 33/1994, a dispus exproprierea şi a stabilit despăgubirea la nivelul sumei propuse de expropriator în anul 2008. Acest proprietar a încasat în primăvara anului 2010 despăgubirea calculată în aprilie 2008.
Pentru reclamante, situaţia este alta, în sensul că, deşi erau coproprietarii unei părți din imobilului situat în București, expropriatorul nu a mai sesizat instanţa de judecata. Primăria municipiului Bucureşti s-a folosit de apariţia H.G. nr. 590 din 23 iunie 2010, care declara de utilitate publică proiectul care fusese deja declarat de utilitate publică prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 262/2006, pentru a putea continua procedura de expropriere în baza Legii nr. 198/2004.
Prin urmare, Primăria municipiului Bucureşti a expropriat o parte din imobil în baza Legii nr. 33/1994, iar o altă parte în baza Legii nr. 198/2004, iar, în acest fel, expropriatorul a încercat să scoată de sub controlul instanţei de judecată verificarea existenţei cauzei de utilitate publică pentru o parte din imobil şi să refacă raportul de expertiză pentru a propune o despăgubire mai mică.
În cazul reclamantelor, a fost emisă Hotărârea nr. 76 din 03 august 2010, prin care s-a propus o despăgubire în cuantum de 1.178.121 lei, valoare pe care acestea nu au acceptat-o.
Pentru cota de 2/3 din imobilul restituit în baza Legii nr. 10/2001, noul raport de evaluare efectuat în iulie 2010 a stabilit o despăgubire în cuantum de 1.718.121 lei, adică 859.060,50 lei pentru o cota de 1/3, ceea ce reprezintă 69,03% din despăgubirea achitata în 2010 de Primăria municipiului Bucureşti către L.N.G., coproprietarul care deţinea 1/3 din imobil.
Nici măcar suma pe care a stabilit-o instanţa de apel, respectiv 2.027.937 lei, nu reprezintă o despăgubire dreaptă, deoarece această sumă stabilită pentru cota de 2/3 din imobilul restituit în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă 1.013.969 lei pentru cota de 1/3 din imobil, adică 81,48% din despăgubirea achitată în 2010 de Primăria municipiului Bucureşti către L.N.G. (1.244.401,55 lei), coproprietarul care deţinea 1/3 din imobilul restituit în baza Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat, că un alt motiv pentru care contravaloarea despăgubirii nu este dreaptă este acela că, în conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 33/1994, suma pe care urmează a o stabili instanţă de judecată nu poate fi mai mică decât suma propusă de expropriator. Astfel, în aprilie 2008, Primăria municipiului Bucureşti a propus suma de 1.244.401,55 lei pentru cota de 1/3 din imobil, adică 2.488.803,10 lei pentru cota de 2/3 din imobilul restituit în baza Legii nr. 10/2001 şi expropriat prin Hotărârea nr. 76 din 03 august 2010. Deci, instanţa de judecată ar fi trebuit să stabilească ca despăgubire cel puţin suma de 2.488.803,10 lei.
În anul 2010, Primăria municipiului Bucureşti nu a avut niciun motiv legal care să justifice continuarea în baza Legii nr. 198/2004 a procedurii de expropriere demarate în anul 2006 în baza Legii nr. 33/1994. Dacă totuşi se admite această posibilitate, continuarea procedurii de expropriere nu însemna reluarea acestei procedurii ci continuarea ei din punctul în care rămăsese, adică adoptarea hotărârii de trecere a imobilului în proprietatea statului şi stabilirea despăgubirii în funcţie de suma oferită în aprilie 2008.
Reclamantele nu au nicio culpă că expropriatorul, din aprilie 2008 şi până în anul 2010, nu a sesizat, în baza Legii nr. 33/1994, instanţa de judecată cu privire la exproprierea părţii din imobil care era în proprietatea lor.
Prin recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. pr., civ.
Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., în virtutea art. 6 alin. (1) din Convenţie, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a „audia" argumentele părţilor şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii.
Din decizia recurată se desprinde cu uşurinţă concluzia că o motivare care nu oferă niciun argument pertinent pentru a susţine concluzia instanţei nu poate fi considerată decât o lipsă a motivării.
Astfel, instanţa de apel nu oferă niciun motiv pentru care omologhează opinia majoritară a experţilor S.F. şi S.F., deşi acestea au realizat raportul de expertiză cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Singurul argument avut în vedere de instanţa de apel se referă la faptul că aceasta „nu are abilitatea necesară pentru a aprecia”, și că ” nici o eventuală cenzură a judecătorului asupra opiniilor diferite exprimate de experţi nu este posibilă".
Instanţa de apel reţine, de asemenea, că „în aceste condiţii, analog situaţiei unui complet de judecată care decide cu majoritate, Curtea apreciază că singura opţiune legală de a omologa raportul de expertiză o constituie omologarea opiniei majoritare a comisiei de experţi".
Prin urmare, instanţa de apel a înţeles să transfere responsabilitatea pronunţării unei soluţii în sarcina experţilor, deşi nu este ţinută de concluziile expertizei dispuse în temeiul art. 25 din Legea nr. 33/1994, aceasta constituind numai un element de convingere, stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind lăsată la libera apreciere a judecătorului, care trebuie să-şi motiveze poziţia.
Practic, instanţa de apel a luat în considerare factorul numeric în detrimentul criteriului legalităţii, opinia majoritară fiind preferată pentru că a fost exprimată de doi dintre experţi, opinia minoritară fiind înlăturată pentru simplul motiv că a fost exprimată numai de unul dintre cei trei experţi.
Pornind de la acest raţionament al instanţei de apel, aceasta a omologat un raport de expertiză efectuat cu încălcarea flagrantă a legii doar pentru faptul că a fost realizat de majoritatea experţilor din comisie, deşi instanţa este obligată să cenzureze orice act depus la dosarul cauzei, inclusiv raportul de expertiză întocmit în cauză.
Instanţa de apel a fost învestită cu o cerere prin care apelantele-reclamante au solicitat majorarea despăgubirilor aferente imobilului expropriat, pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea respectării art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Deşi s-a arătat prin obiecţiunile formulate în faţa instanţei de apel că raportul realizat în cauză încalcă dispoziţiile legale imperative, anterior menţionate, judecătorii nu au analizat în hotărârea recurată dacă opinia majoritară a încălcat art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu au arătat nici motivele pentru care au înlăturat obiecţiunile Municipiului Bucureşti, nici considerentele pentru care au validat opinia majoritară formulată de cei doi experţi şi au înlăturat opinia minoritară formulată de către cei de-al treilea expert din comisia constituită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 33/1994.
Paralelismul între opinia majoritară a experţilor şi „situaţia unui complet de judecată care decide cu majoritate" nu poate fi primit, întrucât expertiza realizată în cauză nu are forţă obligatorie, ci reprezintă numai un element care să formeze opinia judecătorului, dar nu oricum şi în toate condiţiile, ci numai dacă raportul de expertiză respectă dispoziţiile legale în vigoare.
Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a înţeles să nu analizeze legalitatea întocmirii raportului de expertiză.
Pe cale de consecinţă, soluţia nefiind motivată, se impune concluzia că instanţa de apel nu şi-a respectat obligaţia de a examina cauza în mod echitabil.
S-a mai arătat, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prevăd că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză”.
Cu privire la evaluarea imobilului expropriat, experţii au înlăturat contractele de vânzare-cumpărare pentru imobile similare, fără a oferi o motivare plauzibilă, deşi se impunea ca toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei să fie analizate.
Numai în situaţia în care experţii ar fi indicat motivele pentru care au înlăturat contractele de vânzare-cumpărare pentru imobile similare, aflate la dosarul cauzei, instanţa ar fi avut o imagine completă cu privire la calculul despăgubirii pentru imobilul expropriat.
Prin obiecţiunile depuse la dosarul cauzei, s-a arătat că experţii au constatat că imobilul-construcţie a fost realizat în anul 1930 (fila 8 din raportul de expertiză), ceea ce înseamnă că la data exproprierii, în anul 2010, acesta avea o vechime de 80 ani.
De asemenea, s-a semnalat instanţei de apel că opinia majoritară a luat în calcul afirmaţiile apelanților-reclamanți cu privire la starea clădirii, deşi nu există nicio dovadă cu privire la consolidarea clădirii sau la modernizarea acesteia, iar în lipsa unor astfel de dovezi se impunea ca experţii să fi aplicat o corecţie pentru vechimea clădirii (80 de ani), în caz contrar, valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat fiind crescută în mod nejustificat şi artificial.
Aceste omisiuni ale experţilor şi, implicit, ale instanţei de apel reprezintă o încălcare a dispoziţiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât despăgubirea trebuie să reflecte valoarea reală a imobilului expropriat, iar nu o valoare stabilită de experţi după bunul lor plac, fără criterii obiective.
Criteriul „imobilelor de acelaşi fel" prevăzut de Legea nr. 33/1994 a fost încălcat şl prin faptul că experţii au aplicat o corecţie atât pentru diferenţa de suprafaţă între imobilul expropriat şi comparabile, cât şi pentru dimensiunile construcţiei, ceea ce înseamnă că experţii au aplicat corecţia de două ori, pentru acelaşi criteriu.
S-a mai arătat, că evaluarea spaţiului comercial de la parter în suprafaţa de 151,25 mp, şi a spaţiului comercial de la subsol/demisol în suprafaţă de 197,66 mp, nu a fost efectuată prin raportare la imobile similare cu cel expropriat, experţii apreciind, în mod greşit, că imobilul situat în Bucureşti, sector 1, corp A, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 noiembrie 2013 la B.N.P., D.B. şi D.B., este un imobil similar cu cel expropriat, întrucât Calea Dorobanţi este situată în zona A, spre deosebire de imobilul expropriat situat la limita sectorului 1, și, prin urmare, imobilele nu sunt similare din punctul de vedere al situării în teren.
Singura modalitate de a respecta dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 consta în aplicarea unei corecţii suficiente de către experţii care au întocmit opinia majoritară.
Având în vedere că experţii au aplicat o corecţie în cuantum de -25% în raport de criteriul localizării celor două imobile, ceea ce este insuficient, se impune aplicarea unei corecţii de cel puţin - 40-45%, astfel cum rezultă din valorile din Ghidul privind valorile orientative ale proprietăţilor din Municipiul Bucureşti.
Nelegalitatea întocmirii raportului de expertiză şi, în consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a fost menţinută şi în ceea ce priveşte spaţiul comercial de la subsol, experţii omiţând să aplice o corecţia de cel puţin - 35-40%, având în vedere că imobilul situat în București, considerat proprietate comparabilă cu cea expropriată, este situat la parter.
De asemenea, s-a arătat că, întrucât în tabelul intitulat „Abordarea prin metoda comparaţiilor de piaţă - spaţiu comercial parter", se regăseşte comparabila „etaj", experţii concluzionând că imobilul situat în București (în funcţie de care se propune valoarea despăgubirii aferente exproprierii) este similar celui expropriat, şi că, în schimb, în tabelul intitulat „Abordarea prin metoda comparaţiilor de piaţă - spaţiu comercial subsol", comparabila „etaj" nu se mai regăseşte, se impunea aplicarea unei corecţii de cel puţin -35-40%, fiind de notorietate faptul că spaţiile situate la subsol au o valoare mal mică decât cele situate la parterul clădirilor, şi că toate aceste aspecte reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ignorate de instanţa de apel, care nu a înţeles nici să sancţioneze experţii şi nici să insereze în considerentele deciziei recurate motivele pentru care a înţeles să valideze opinia majoritară.
Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate formulate de reclamante, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi de recurentul pârât, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Criticile formulate de reclamante potrivit cărora lipseşte cauza de utilitate publică pentru exproprierea suprafeţei de 240,11 mp, teren, întrucât această suprafaţă nu este necesară realizării lucrării de interes public, iar cum coridorul de expropriere ocupă doar parţial terenul din str. Buzeşti nr. 35, rămânând o suprafaţă de teren de 240,11 mp, liberă, exproprierea trebuia făcută numai pentru suprafaţa de teren afectată de lărgimea străzii, astfel că se impune ca, în virtutea principiului interzicerii exproprierii pentru lipsa cauzei de utilitate publică, să se constate că suprafaţa de teren de 240,11 mp, identificată prin raportul de expertiză topografică, nu este afectată de coridorul de expropriere, și să se excludă această suprafaţă de teren de la expropriere, prin menţinerea ei în proprietatea reclamantelor, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea contestată, nr. 76 din 3 august 2010 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului Bucureşti, s-a dispus consemnarea despăgubirii în cuantum de 1.718.121 lei, de către expropriator, cu respectarea art. 8 din Legea nr. 198/2004, completată şi modificată, către reclamante, pentru exproprierea imobilului compus din teren în suprafaţă de 216,74 mp, (2/3 din 325,11 mp,) şi construcţie în suprafaţă de 434,59 mp, (2/3 din 128,5 mp, +226,88 mp, + 296,49 mp,) situat în Bucureşti - sector 1, S +P +etaj 1, identificat prin nr. cadastral 10819/1.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004, completată şi modificată, (1) „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului” şi (3) „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”.
Potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că hotărârile emise în baza Legii nr. 198/2004, prin care s-a stabilit şi s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator către către proprietarii expropriaţi, pot face obiectul controlului jurisdicţional numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, iar dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce priveşte „stabilirea despăgubirii” nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriaţi.
Prin urmare, prin folosirea sintagmei ”în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii” în situația acţiunilor formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, aşa cum este cazul în speţă, se constată că legiuitorul a dorit ca în acest domeniu controlul jurisdicțional să se facă doar în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator.
Acestea sunt considerentele pentru care se constată că susţinerile recurentelor reclamante potrivit cărora se impune a fi exclusă de la expropriere suprafaţa de 240,11 mp, teren, întrucât nu este afectată de o cauză de utilitate publică, urmând a fi menţinută în proprietatea acestora, apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă, şi că soluţiile instanţelor de fond, de respingere a cererii reclamantelor de a fi scoasă de la aplicarea măsurii exproprierii suprafaţa de 241 mp, teren, sunt legale.
Criticile formulate de recurentele reclamante, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, în sensul că acestea au dreptul la despăgubirile stabilite în baza Hotărârii C.G.M.B. nr. 262/2006, în condiţiile Legii nr. 33/1994, de 1.244,401,55 lei pentru cota de 1/3 din imobil, adică 2.488.803,10 lei pentru cota de 2/3 din imobil, aşa cum a propus Primăria municipiului Bucureşti, şi că instanţa de judecată ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirii cel puţin la suma de 2.488.803,10 lei, se constată că sunt nefondate.
Astfel, obiectul prezentului litigiul îl constituie contestaţia reclamantelor împotriva Hotărârii de stabilire a Despăgubirilor din 3 august 2010 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului Bucureşti, sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor, în sensul că acestea „nu reprezintă o justă despăgubire”.
Procedura de expropriere demarată în baza Legii nr. 33/1994, prin emiterea Hotărârilor C.G.M.B. nr. 151/2006 şi nr. 262/2006, nu s-a finalizat cu o hotărâre de expropriere pentru reclamante, administrativă sau judiciară, prin care să se consemneze de către expropriator, către expropriate, despăgubirea propusă în anul 2008.
Prin urmare, reclamantele nu deţin un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. cu privire la suma propusă de Primăria municipiului Bucureşti ca despăgubire în cadrul acelei proceduri, pentru că acea procedură nu a fost finalizată, şi, în consecinţă, nu a produs efecte juridice.
În aceste condiţii, se constată că legal expropriatorul, prin hotărârea contestată emisă în baza Legii nr. 198/2004, nu a consemnat la dispoziţia expropriaţilor suma propusă de Primăria municipiului Bucureşti în aprilie 2008, în cadrul procedurii demarate în anul 2006, în baza Legii nr. 33/1994.
Concluzionând, se constată că susţinerea reclamantelor potrivit căreia instanţa de apel, cu încălcarea ”art. 24 din Legea nr. 33/1994”, în realitate art. 27 din Legea nr. 33/1994, a stabilit despăgubiri mai mici decât cele propuse de expropriator în anul 2008 este nefondată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Critica formulată de pârât, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia motivarea deciziei recurate „nu oferă nici un argument pertinent pentru a susţine concluzia instanţei de apel” cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor, în sensul că aceasta a luat în considerare factual, în detrimentul legalităţii, opinia majoritară, care a fost preferată pentru că a fost exprimată de doi dintre experţi, iar opinia minoritară a fost înlăturată pentru că a fost exprimată numai de către unul din cei trei experţi, se constată că este întemeiată.
Astfel, motivarea hotărârii, în sens strict juridic, reprezintă arătarea în scris a raţiunilor care l-au determinat pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
Art. 261 alin. (5) C. proc. civ. prevede că „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, iar art. 295 (1) C. proc. civ., prevede că „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”.
În prezenta cauză, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantelor, în sumă de 2.027.937 lei, instanţa de apel, după redarea conținutului art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi după ce a făcut trimitere la dispoziţiile art. 25 din acelaşi act normativ, a reţinut că „a avut în vedere faptul că această comisie, în majoritate, a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 2.027.979 lei”; că ”a luat în considerare opinia majoritară a experților”; că” în domeniul tehnic respectiv, stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa de judecată nu are abilitarea necesară pentru a aprecia”; că ”nicio eventuală cenzură a judecătorului asupra opiniilor diferite exprimate de experţi nu este posibilă”, şi că ”analog situaţiei unui complet de judecată care decide cu majoritate, singura opţiune legală de a analiza raportul de expertiză o constituie omologarea opiniei majoritare a comisiei de experţi”.
Or, procedând astfel, se constată că instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii legale, în sensul că nu a arătat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, limitându-se la a concluziona că a adoptat soluţia pronunţată numai pentru că în acelaşi sens au concluzionat experţii în majoritate, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei pronunţate cu privire la motivele de apel formulate de apelanţi prin care au criticat sentința primei instanțe sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamantelor pentru imobilul expropriat, respectiv, cu nesoluţionarea fondului apelurilor formulate de părți pe acest aspect, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar în acest sens pe calea prezentului recurs, atrăgând casarea deciziei pronunţate în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanță.
De aceea, instanţa, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamante, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat principiul dreptei și prealabilei despăgubiri, şi că despăgubirea trebuie să se stabilească atât în raport de dreptul intern, cât şi de normele convenţionale, precum şi criticile formulate de recurentul pârât întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum au fost expuse mai sus, ce vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei, va admite recursurile declarate de reclamanţi şi de pârât, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de parți, de dezlegările obligatorii date problemelor de drept de instanţa de recurs prin prezenta decizie, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cât şi de motivele invocate înaintea acesteia prin cererile de apel formulate de către reclamante şi de pârât, privind greşita stabilire a despăgubirilor ce li se cuvin reclamantelor pentru imobilul expropriat, de către prima instanţă, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de trimitere urmează să aibă în vedere la soluţionarea cauzei şi dispoziţiile deciziei nr. 12/2015, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în M. Of. nr. 152 din 3 martie 2015, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cu privire la dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii B.C.M., M.M. şi M.S.G. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Deciziei nr. 542/A din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1019/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1027/2015. Civil → |
|---|
