ICCJ. Decizia nr. 1163/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1163/2015
Dosar nr. 9684/62/2009
Şedinţa publică din 6 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea formulată, reclamantul M.W.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov, prin primar, Statul Român, prin M.F.P. şi SC R. SRL, solicitând instanţei să constate că pârâţii nu deţin titlu de proprietate valabil asupra imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. 22347 Braşov, cu următoarele nr. topografice actuale : 6916/3/b având destinaţia de grădină în suprafaţă de 1.803,60 mp, 6197/2/b în suprafaţă de 133,20 mp, 6918/2/b reprezentat de teren în suprafaţă de 1.857,60 mp pe care se află o casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărţii funciare, respectiv cu nr. topografic 6919/1 reprezentat de gradină în suprafaţă de 80,32 mp. De asemenea, a solicitat să se dispună rectificarea C.F. nr. 22347 prin radierea titlului pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. de sub B5, revenirea la situaţia anterioară de carte funciară şi pe cale de consecinţă, înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, cu titlu de moştenitor al defunctei M.M., născută S., obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi folosinţă a imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 98 din 13 mai 2014, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat legal de M.F.P., a respins acţiunea civilă astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamantul M.W.M., prin mandatar Dr. K.F.F., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin primar, Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.R.F.P. Braşov şi SC R. SRL şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.M.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform menţiunilor din C.F. nr. 22347 Braşov, imobilul înregistrat sub numerele topografice 6916/3/b, 6197/2/b, 6918/2/b şi 6919/1, în suprafaţă totală de 3.874,68 mp teren şi casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărţii funciare, se află în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi a fost dat în administrarea I.C.R.A.L. Braşov. Anterior preluării de către Stat a imobilului, dreptul de proprietate a apaiţinut autoarei reclamantului, M.M., născută S.
Potrivit susţinerilor reclamantului şi constatărilor din raportul de expertiză nr. 584072/2011, din imobilul în litigiu au fost dezmembrate 4 apartamente din care trei au fost vândute către foştii chiriaşi prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi unul închiriat unei alte familii.
Dreptul de proprietate ai reclamantului cu privire ia imobilul revendicat putea fi exercitat numai în condiţiile şi cu procedura recunoscută de Legea nr. 10/2001 care oferă cadrai legai dar şi efectiv pentru realizarea dreptului, accesul la instanţă fiind unui efectiv şi supus procedurilor speciale instituite de aceasta care se aplică prioritar în temeiul principiului specîallia gene ralibus derogant
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recursul în Interesul legii, instanţa supremă a statuat, cu putere obligatorie, eă o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Întrucât reclamantul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 pentru a-şi valorifica dreptul de proprietate în temeiul acesteia şi nu deţine o hotărâre executorie prin care instanţele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi să fi dispus în mod expres restituirea bunului, acesta nu deţine un bun actual, în temeiul căruia să poată pretinde restituirea în natură a imobiluiui pe calea acţiunii în revendicare bazată pe dreptul comun. Acesta nu face dovada unui drept de proprietate actual în favoarea sa, dovadă care constituie condiţia esenţială pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare.
C.E.D.O. a statuat că nu este suficientă existenţa unei hotărâri irevocabile anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci este necesară existenţa şi a unei dispoziţii în sensul restituirii bunului către reclamant, emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
Faptul că reclamantul nu a înţeles sa uzeze de procedura instituită prin legea specială, nu-i conferă posibilitatea de a obţine, ulterior, într-o acţiune întemeiată pe prevederile art 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de a obţine aceleaşi măsuri reparatorii ca cele instituite prin legea specială,
În cauza Măria Atanasiu şi alţii, împotriva României, C.E.D.O., face trimitere ia decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislaţii care prevede restituirea totală sau parţiala a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.
Rezultă că apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie se face prin intermediul mecanismelor reglementate în procedura prevăzută de legea specială.
Acţiunea în rectificare de carte funciară apare ca una având un caracter accesoriu în raport cu cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, potrivit prevederilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 şi se dovedeşte nefondată în raport de soluţia dată celei dintâi cereri.
Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul solicită lăsarea în deplină proprietate a porţiunii din imobil neînstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, tinzând la restituirea în natură a acestuia, cererea nu a fost formulată în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului, respectiv intervenienta care deţine contract de închiriere aflat în fiinţă din perspectivă juridică.
Investită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr. 155/R din 4 februarie 2015, a respins, apelul, ca nefondat.
În pronunţarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea pendinte care ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului Statului asupra imobilului situat în Braşov, rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul în litigiu. Prin urmare, scopul final al procesului este reprezentat de restituirea în natură a imobilului preluat de Stat prin Decizia nr. 487 din 5 iunie 1978, în baza Decretului nr. 223/1974, ce a aparţinut antecesorilor reclamantului.
Potrivit art 34 pct. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile.
Prin urmare, pentru a se admite o acţiune în rectificare carte funciară trebuie constată nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a dispus înscrierea,»! speţă neva labilitatea titlului Statului asupra imobilului.
Constatarea nev al abilităţii titlului statului este un capăt accesoriu capătului principal al obligării pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Susţinerile reclamantului în sensul că decăderile din masurile reparatorii şi interzicerea revendicării bunurilor preluate ilegal de stat pentru care există legi speciale de reparaţii reprezintă ingerinţe în dreptul de proprietate ocrotit de Protocolul nr. 1 care trebuie să respecte regula proporţionalităţiî şi că legislaţia internă contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ar putea fi primite doar în situaţia în care acesta ar fi făcut dovada că are un "bun" sau măcar o speranţă legitimă în sensul Convenţiei. Or, reclamantul nu are nîcio o hotărâre anterioară care să constate neval abilitatea titlului Statului şi să-i recunoască dreptul de proprietate.
Potrivit Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţi raporturilor juridice. Stabilirea unor termene de decădere cu scopul de a limita în timp întinderea procedurii, nu constituie o neconcordanţă a legii române cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisprudenţa europeană a reţinut constant că dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 §1 din Convenţie, nu este absolut, el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sas impune o reglementare de către stat, limitări care trebuie să urmărească un scop legitim şi este necesar să existe raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
În cauza Faimblat contra României, C.E.D.O. a statuat că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.
În aită cauză (Atanasiu şi alţii contra României), instanţa de contencios european a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care ie critică se referă la "bun" în sensul acestei prevederi. Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitiva şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres, restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. în caz contrar, în cazul în care s-ar constata nelegalitatea titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, reclamantul ar avea doar dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţă, nicîo instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, iar proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu mai poate obţine restituirea în natură a imobilului.
Procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau reclamantului să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1), având dreptul de a contesta soluţia în justiţie în termenul legal prevăzut de lege.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este imprescriptibilă, însă Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale,au deschisă acţiunea în revendicare
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant având în vedere că acesta nu este titularul unui bun ori a unei valori patrimonial e,inclusiv creanţe,în baza căruia să poată pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate în sensul jurisprudenţei Curţii Europene. Această premisă a admiterii cererii în revendicare, nu este îndeplinită din culpa reclamantului care nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Nu există un drept de opţiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicare dreptului comun în materia revendicării sau posibilitatea ca după ce s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001 finalizată, să se formuleze o acţiune în revendicare pe dreptul comun.
Art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsuri de finalizare a procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobileior, menţine termenul de 30 zile pentru contestarea dispoziţiilor entităţilor învestite de lege în soluţionarea notificărilor persoanelor îndreptăţite şi prevede posibilitatea persoanelor îndreptăţite ca în cazul în care nu se răspunde la notificare, să se poată adresa instanţei In termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea notificărilor,
Din dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu rezultă posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a formula cerere de restituire şi în cadrul Legii nr. 10/2001 şi pe calea dreptului comun.
Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare.
Prin Decizia nr. 388/2006, Curtea Constituţionala a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu e de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la o instanţă.
Dreptul de acces la o instanţă nu este însă un drept absolut, acesta putând suferi limitări din partea statului cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere cu scopul salvării altor interese, drepturi şi libertăţi, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat în cauza Golder contra Marii Britanii din 1975, că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces la instanţă întrucât acest drept, prin natura iui, cere o reglementare din partea Statului care poate varia în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 22 al 5 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri,
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securităţii circuitului civil şi drepturilor dobândite de terţii de bună credinţă, căci e posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O
În speţă, însă, nu se poate pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie, deoarece reclamantul nu are un "bun actual" din perspectiva documentului european şi nici "speranţa legitimă" de a-l dobândi.
Întrucât reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acesta nu are un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun
Numai în cazul în care reclamantul ar fi formulat notificarea iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau In echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 3.
Reclamantul nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea ne val abilităţii titlului statului sau în revendicare, nu a formulat notificare în condiţiile legii speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 3 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să-i ti recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care, aşa cum deja s-a arătat, nu se regăseşte în speţă.
Existenţa unei părţi „libere" din terenul în litigiu nu are nici o relevanţă în soluţionarea cauzei, acest aspect nefiind de natură a repune pe reclamantă în termenele reglementate de Legea nr. 10/2001 ori a înlătura aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi nici nu constituie im motiv pentru care ar exista un conflict între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, nu se poate reţine nici încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici a art. 21 din Constituţia României şi întrucât reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătoreasca de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent}, aceasta nu are un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect a apreciat şi instanţa de fond
Împotriva deciziei curţii de apel a formulat prezentul recurs reclamantid pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., invocând următoarele argumente:
Legea internă recunoaşte existenţa în patrimoniul reclamantului a unui ""bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motivat de faptul că acţiunea adevăratului proprietar împotriva dobând storului al cărui drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară în temeiul unui titlu nul, este imprescriptibilă extinctiv, chestiune cu privire la care s-a pronunţat şi C.E.D.O. în cauza Kopecky contra Slovaciei.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă potrivit cărora nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, şi dispoziţiile art. 34 din Decretul Lege nr. 115/1938, conform cărora rectificarea unei intatauSări sau înscrieri provizorii, se va cere de orice persoană interesată, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile, cât şi dispoziţiile art. 36 din acelaşi act normativ, potrivit cărora acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiunii acţiunii de fond, va fi imprescriptibilă faţa de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea credinţă dreptul înscris în folosul său, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile C. civ. potrivit cărora nulitatea este o sancţiune de drept civil care operează retroactiv.
Potrivit practicii judiciare, Decretul nr. 223/1974 este nul, ca şi Decizia nr. 487 din 05 iunie 1978 în temeiul căreia imobilul a trecut în proprietatea statului, prin urmare, Statui roman nu poate fi recunoscut ca proprietar al imobilului în litigiu.
Caracterul imprescriptibil al acţiunii în rectificare nu afectează stabilitatea circuitului civii întrucât legea instituie o protecţia a terţiior dobânditori cu titlu oneros sau gratuit, de bună credinţă, faţa de care operează "prezumţia înscrierii în cartea funciară", termenul de prescripţie al acţiunii în rectificare fiind unul de 3, respectiv de 10 ani.
Instanţa de apel nu a precizat temeiul legal în baza căruia subiectele de drept public dobândesc dreptui de proprietate cu privire ia bunurile imobile deţinute în fapt şi în drept, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din patrimoniul statului numai bunurile preluate de acesta în temeiul unui titlu valabil.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, a Pactului cu privire la drepturile civile şi politice ratificat de Statul Român în anul 1974, a art. 2 din Decretul nr. 167/1958, bunul imobil în litigiu aparţine reclamantului, legislaţia privind măsurile reparatorii neiîlndu-i opozabilă atât timp cât nu conţine prevederi explicite de preluare de către stat a imobilului în discuţie.
Analizând criticile recurentului din perspectiva motivului de nelegalitale prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:
Curtea de apel, ca şi tribunalul, au reţinut următoarea situaţie de fapt;
Imobilul în litigiu, situat în Braşov înscris în C.F. 22347 Braşov, cu următoarele numere topografice actuale: 691.6/3/b având destinaţia de grădină în suprafaţă de 1.803,60 mp, 6197/2/b în suprafaţă de 133,20 mp, 6918/2/b reprezentat de teren în suprafaţă de 1.857,60 mp pe care se află o casă de cărămidă descrisă la foaia A a cărţii funciare, respectiv cu nr. topografic 6919/1 reprezentat de grădină în suprafaţă de 80,32 mp, a aparţinut autoarei reclamantului, M.M., născută S., şi a fost preluat abuziv de către de Statul Român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a reţinut că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea restituirii imobilului.
De asemenea, dîn conţinutul cererii de chemare în judecată, reiese că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei cereri având drept capăt principal acţiune în revendicare imobiliară, celelalte capete de cerere privind constarea nevalabilităţii titlului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu ca şi rectificarea de carte funciară, reprezentând cereri accesorii, al căror mod de soluţionare depinde de soluţia care se va pronunţa în cererea principală.
Aceasta întrucât cererea de constatare a nevalabiiităţîi titlului de proprietate al Statului asupra imobilului ca şi rectificarea menţiunilor din cartea funciară, nu au o finalitate autonomă, citind la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, constituind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final a unei reparaţii în natură sau prin echivalent pentru bunul preiuat de către statui comunist.
Sub acest aspect, în mod corect instanţele anterioare au statuat că petîtul privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi nevalabil itatea titlului statului ca şi acţiunea în rectificare funciară, sunt accesorii acţiunii în revendicare, aprecierea acestor capete de cerere distinct, disociat şi independent de cererea în revendicare, în raport de prevederile art 111 C. proc. civ., fund inadmisibilă.
Prin urmare, analizând prioritar petitul privind obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină posesie şi proprietate a imobilului în litigiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul nu a formulat acţiune în retrocedare sau notificare în temeiul legii speciale, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neavând un "bun" sau speranţă legitimă în sensul Convenţiei. Aceasta întrucât, contrar susţinerilor acestuia, potrivit cărora legislaţia internă îi recunoaşte existenţa în patrimoniu a unui "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi a trimiterilor pe care le face la practica şi jurisprudenţa C.E.J., respectiv la cauza Kopecky, pentru a fi titularul unui "bun"este necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului, Noţiunea de "bun" în sensul Convenţiei Europene nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar anumite drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorităţii publice sau speranţe legitime deduse din dispoziţiile legale.
Cu referire la acest aspect, Înalta Curte reţine ca relevantă hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolului nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunuri în sensul acestei prevederi "Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cei puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existenţa unui "bun" actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă5 printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cu privire la aceeaşi critică, instanţa reţine că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamant ca fiind aplicate în mod greşit de către instanţa de apei, în sensul în care din patrimoniul statului fac parte numai bunurile imobile cu privire la care acesta deţine un titlu valabil, Curtea apreciază că acestea trebuie interpretate coroborat cu dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Astfel, potrivit textuiui legal evocat, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. De altfel, Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reţinut că prevederile din actul normativ mai sus enunţat sunt clare şi având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate de stat, iară titlu valabil, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor imobile, aflate în această situaţie după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Cum recurentul nu a făcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale şi că nu se poate prevala de existenţa unui "bun" în urma îndeplinirii cerinţelor legale în cadrul procedurilor administrative şi a epuizării căilor de atac prevăzute de legi speciale de reparaţie, soluţia cu privire la acţiunea în revendicare formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele menţionate mai sus.
Faţă de cele mai sus, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele anterioare au apreciat că suni incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, conform principiului speciatia generali bus derogam
În atare situaţie, caracterul neîntemeiat al acţiunii în revendicare a fost corect analizat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţiile unite.
Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând ca, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generaţia specialibm derogant.
Recurentul se află în prima din cele trei situaţii enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unităţii deţinătoare a imobilului.
Deşi nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ., astfel cum reiese din conţinutul cererii de sesizare a instanţei aflată la fila 2 a dosarului Tribunalului Braşov, voi. 1, considerând astfel că are un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolui nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat, nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul ia justiţie.
În aplicarea art. 6 din Convenţie, analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile şi previzibile.
Aşa fiind, având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. referitor la Decizia pronunţată în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu pot fi primite.
Pentru aceste motive este nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia deţine un bun în sensul Convenţiei.
Pentru a demonstra temeinicia acţiunii, reclamantul a mai invocat drept critică de recurs caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea nulităţii titlului de preluare şi în rectificare a cărţii funciare.
În raport de circumstanţele particulare ale speţei, respectiv caracterul subsidiar ai acţiunii în constatarea nulităţii, titlului de preluare şi în. rectificare a cărţii funciare faţă de acţiunea în revendicare, analiza temeiniciei acestor capete de cerere, din perspectiva dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1953, nu se mai impune a fi analizate în cuprinsul prezentului recurs. Caracterul imprescriptibil al acestor acţiuni, nu înlătură principiul speciala generalihus derogani, nulitatea titlului de preluare putând fi constatată doar în cadrul procedurilor speciale de reparaţie.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate de recurentul reclamat cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.W.M., împotriva Deciziei nr. 155/R din 4 februarie 2015 a Curţii de Apei Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabila.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1160/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1165/2015. Civil → |
|---|
