ICCJ. Decizia nr. 1189/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1189/2015
Dosar nr. 26445/3/2009
Şedinţa publică din 07 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 19 mai 2009, reclamanţii Facultatea de Drept din Bucureşti, Z.D.Ş.O. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâţii SC A.C.M. SA Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că statul nu a avut niciodată şi nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, format din teren în suprafaţă totală de 6 776 mp, respectiv să fie obligată societatea pârâtă să lase, reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu.
Reclamanţii au susţinut, în esenţă, că terenul în litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin Hotărârea de expropriere din 21 martie 1946, emisă în baza Legii nr. 187/1945, şi că, în prezent, acesta se află în posesia pârâtei, fiind dobândit în urma unor transmisiuni succesive.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 14 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea reclamanţilor, ca inadmisibilă.
S-a reţinut că, pentru imobilul în litigiu, reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege specială, care se aplică prioritar în raport de dreptul comun în materia imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii, astfel că, în lipsa notificării şi în condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ei nu mai pot pretinde restituirea bunului nici în temeiul legii speciale şi nici în baza dreptului comun.
Prin Decizia civilă nr. 13/A din 9 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile reclamanţilor.
Instanţa de apel a apreciat că termenul de ”inadmisibilitate” a acţiunii este elementul esenţial care a creat ambiguitate asupra existenţei dreptului reclamanţilor de acces la instanţă. Or, inadmisibilitatea acţiunii nu înseamnă că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă, ci, aşa cum rezultă din analiza efectuată de instanţa de fond, că dreptul reclamanţilor nu poate fi valorificat pe calea procedurală aleasă. Apelarea la cuvântul „inadmisibilitate” ţine de terminologia utilizată de instanţa de fond, dar nu a reprezentat o restricţie pentru analiza judiciară a dreptului litigios.
În Decizia nr. 53/2007 pronunţată în interesul legii, în materia imobilelor expropriate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, dispoziţiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, instanţa supremă s-a referit la dispoziţii care „nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, respectiv la faptul „cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O”.
Termenul de inadmisibilitate este utilizat în practica judiciară în materia restituirii imobilelor naţionalizate, atunci când acţiunea este întemeiată pe o lege inaplicabilă sau pe un temei legal abrogat, dar respingerea cererii, ca inadmisibilă, nu înseamnă o restricţie a analizei judiciare a dreptului dedus judecăţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut şi că „Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil” deoarece legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, conferă acces deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie.
Instanţa de fond, deşi a respins acţiunea reclamanţilor, ca inadmisibilă, a analizat, în totalitate, natura dreptului dedus judecăţii, legea aplicabilă şi contextul jurisprudenţial, atât pe cel creat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi pe cel creat de C.E.D.O., rezultând că, reclamanţii au beneficiat de o judecată pe fond, în sensul de judecată completă a tuturor pretenţiilor lor, în ansamblul condiţiilor de fapt şi de drept existente la data sesizării instanţei.
Reclamanţii au posibilitatea legală de a formula o acţiune în revendicare a bunului trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 numai dacă dovedesc că sunt exceptaţi de la procedura legii speciale sau dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au putut utiliza procedura specială şi aceasta numai dacă bunul nu a fost înstrăinat unei alte persoane, de bună-credinţă, astfel cum a reţinut instanţa supremă în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, cu scopul clar de a unifica practica judiciară sub aspectul opţiunii între legea specială şi legea generală.
Cu toate că instanţa supremă a reţinut că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare” şi cu toate că reclamanţii nu au dovedit nici că sunt exceptaţi de la procedura legii speciale şi nici că nu au formulat notificarea din motive independente de voinţa lor, totuşi, aceştia au formulat o acţiune în revendicare, după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008, susţinând neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanţe pe care le-au supus analizei instanţei.
Apelanţii au susţinut, implicit, că sunt exceptaţi de la aplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece potrivit dispoziţiilor acestei legi nu pot obţine restituirea bunului în natură.
În principiu, potrivit legii speciale, bunurile sunt restituite în natură, dar există cauze legale ce fac imposibilă restituirea în natură, potrivit acestei legi. Existenţa acestor cauze nu deschide dreptul părţilor interesate la obţinerea bunului în natură, prin promovarea acţiunii în revendicare, astfel cum au susţinut reclamanţii, deoarece, în primul rând, această imposibilitate legală nu este o exceptare de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ci o soluţie legislativă propusă de legea specială şi, în al doilea rând, acceptarea primei interpretări (propusă de reclamanţi) ar conduce la eludarea dispoziţiilor legii speciale prin aplicarea dispoziţiilor de drept comun, cu consecinţa acceptării ignorării dispoziţiilor speciale, ori de câte ori este imposibilă restituirea bunului în natură, ceea ce, în mod evident, nu a reprezentat voinţa legiuitorului, iar acest aspect controversat de interpretare a legii a fost soluţionat prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii.
Astfel, dacă bunul trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 nu poate fi obţinut în natură, în baza legii speciale, el nu poate fi revendicat nici în baza dreptului comun.
S-a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu au formulat notificare, cât timp, aceasta a analizat, pe fond, dacă reclamanţii se află în posesia unui bun actual - dacă aceştia deţin un „bun”, în sensul în care această noţiune autonomă este interpretată în jurisprudenţa C.E.D.O. - şi a ajuns la concluzia că reclamanţii nu au dovedit existenţa în patrimoniul lor actual a bunului revendicat, concluzia instanţei de fond fiind în concordanţă cu considerentele deciziei pilot pronunţată de C.E.D.O., în cauza Atanasiu împotriva României.
S-au reţinut în cuprinsul acestei hotărâri, următoarele considerente, relevante şi în contextul cauzei pendinte: „140. Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, §§ 65 şi 75). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speţă, Curtea observă că nici o instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs, reclamanţii (I) F.D.U. din Bucureşti şi (II) Z.D.Ş.O., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
(I) Recurenta-reclamantă F.D.U. din Bucureşti a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată, dacă a fost pronunţată fără a cerceta fondul litigios, respectiv printr-o greşită interpretare a normelor de drept material incidente în cauză. Acest motiv de casare priveşte nu numai legile civile în sens restrâns, ci toatele normele juridice obligatorii pentru instanţă, inclusiv principiile statuate prin hotărâri ale C.E.D.O. ale Drepturilor Omului şi decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recursuri în interesul legii.
Instanţele fondului au procedat greşit, considerând că imobilul care face obiectul prezentului litigiu este unul dintre acelea guvernat de Legea nr. 10/2001, sub aspectul revendicării acestui bun în natură. Astfel, s-a susţinut că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - la data de 14 februarie 2001 - terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, respectiv SC A.C. SA, astfel încât el nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, sub acest aspect, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001: „Art. 21 alin. (1) Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
(2) Prevederile alin. (I) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută."
Sub aspectul restituirii în natură, pentru ca un imobil să facă obiectul Legii nr. 10/2001, trebuia ca acesta, la momentul intrării în vigoare a actului normativ, să fi fost deţinut de o regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice să fie acţionar majoritar, sau de către orice altă entitate aflată sub control statal la această dată.
Terenul în litigiu nu se afla, la data de 14 februarie 2001, la o unitate deţinătoare, astfel cum aceasta este definită de art. 21 din Lege. Legea nr. 10/2001 nu prevede niciun mecanism de restituire în natură a imobilelor care, la data intrării în vigoare a acesteia, nu se aflau în deţinerea unităţilor deţinătoare susamintite. Pentru asemenea situaţii, Legea nr. 10/2001 prevede numai despăgubiri, în condiţiile acestui act normativ, însă această situaţie trebuie privită şi prin prisma Deciziei nr. 830/2008 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, care a statuat cu privire la acest aspect, după cum urmează: „Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri (...) Or, simpla împrejurare de fapt - soluţionarea cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate, aşa cum s-a arătat în prealabil, în situaţii identice."
Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare formulată de persoana îndreptăţită, instanţele anterioare au lipsit reclamanta de liberul acces la justiţie, sub aspectul restituirii în natură a imobilului respectiv. Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, procedură care, din acest punct de vedere, este una specială în raport de dispoziţiile dreptului comun. Aceste argumente interzic reclamantei accesul la acţiunea în revendicare de drept comun doar în aparenţă, întrucât trebuie făcută o distincţie între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcţie de situaţia juridică a acestor imobile la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Numai pentru imobilele preluate abuziv şi care se aflau în posesia statului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, sub aspectul revendicării acestora în natură, cu excluderea altor mijloace de drept comun.
În ce priveşte celelalte imobile, deţinute de societăţi comerciale la care statul nu mai era acţionar majoritar la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de acest act normativ (care, aşa cum am arătat mai sus, permite numai despăgubiri materiale, iar nu restituirea în natură) este una facultativă pentru reclamanţi şi, mai mult, neexclusivă, sub aspectul revendicării în natură a imobilului respectiv.
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, texte care se regăsesc în cap. I - Dispoziţii generale, stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor; art. 9 alin. (1), primul din capitolul referitor la restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, prevede că „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
Este evident că legiuitorul reglementează, prin acest articol, situaţia imobilelor care se mai aflau în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în natură „indiferent în posesia cui se află în prezent". Concluzia este întărită de coroborarea acestui text cu cele prevăzute la art. 21 şi următoarele din aceeaşi lege, care se referă la procedura de restituire: aceasta vizează doar ipoteza acelor imobile care se mai aflau în posesia statului. Astfel, pentru restituirea în natură a unor astfel de imobile, calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, pe când, pentru obţinerea unor măsuri reparatorii prin echivalent, procedura prevăzută de acest act normativ este obligatorie.
Pe de altă parte, niciun text de lege nu interzice introducerea unei acţiuni în revendicare pe drept comun, pentru imobilele care la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu erau deţinute de unităţile amintite, această concluzie nefiind contrazisă de Decizia nr. 33/2008, care permite introducerea unei acţiuni în revendicare pentru acele imobile care nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi pentru acele situaţii când Legea nr. 10/2001 este contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Imobilul revendicat de reclamantă nu face obiectul Legii nr. 10/2001, sub aspectul restituirii acestuia în natură. Ca atare, instanţele de fond au interpretat în mod greşit dispoziţiile acestui act normativ, în momentul în care au respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare.
Dacă s-ar admite soluţia contrară, în conformitate cu care reclamanta ar fi obligată la urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, fiind inadmisibilă o acţiune în revendicare de drept comun, soluţia ar fi una contrară jurisprudenţei C.E.D.O., întrucât ar încălca exigenţele articolului 6 alin. (1) din Convenţie. Acesta garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile. Chiar dacă nu este absolut, acest drept trebuie să fie efectiv, astfel încât limitările nu îl pot afecta în esenţa sa. C.E.D.O. a decis astfel, în cauza Faimblat c. României, pronunţată la data de 13 ianuarie 2009, ulterior Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: In plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 parag. 1: se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a le asigura părţilor interesate „dreptul la o instanţă", având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică. Acesta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanţă decât pentru a-şi vedea acţiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii; De asemenea, Curtea reaminteşte că dreptul la o instanţă judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde şi speranţa legitimă că această hotărâre va fi executată. Protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii presupun obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate în domeniul respectiv de cel mai înalt organ jurisdicţional în materie administrativă al statului."
Instanţa de apel a respins aplicabilitatea principiilor statuate în cauza Faimblat, considerând că în această cauză s-a pus problema accesului la o instanţă, iar nu acela al respingerii revendicării formulate de reclamanţii, ca inadmisibile.
Cauza Faimblat privea, într-adevăr, trimiterea la o procedură ineficientă, principiul statuat de către C.E.D.O. în această decizie este unul în deplină concordanţă cu cauza Atanasiu şi alţii împotriva României şi cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acela că dacă o acţiune în revendicarea imobilului confiscat este respinsă ca inadmisibilă, alternativa petentului pentru realizarea dreptului său trebuie să prezinte garanţia efectivităţii.
C.E.D.O. a reţinut, prin decizie obligatorie, că procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 încalcă în mod efectiv art. 6 din Convenţie, întrucât condiţionează accesul la un tribunal de parcurgerea prealabilă a unei proceduri administrative, care tinde să devină o cale de drept efectivă. Mai mult, Curtea a decis că respingerea ca inadmisibilă de către instanţele româneşti a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe alt fundament legal decât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 încalcă de asemenea dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, întrucât accesul la justiţie devine iluzoriu şi teoretic, şi nu este în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Aşadar, se poate observa că, în măsura în care, din orice motiv, reclamanţilor, nu le este deschisă calea procedurală a Legii nr. 10/2001 - act normativ care, în opinia obligatorie a C.E.D.O., nu îndeplineşte exigenţele art. 6 din Convenţie, pentru a nu exista o încălcare a dreptului reclamanţilor de acces la un tribunal, în sensul Convenţiei Europene, calea acţiunii în revendicare trebuie să le rămână accesibilă.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., întrucât respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare pune reclamanta în imposibilitatea de a mai putea vreodată solicita restituirea în natură a imobilului confiscat în mod abuziv şi fără ca temeinicia unei asemenea cereri să fi fost vreodată cercetată în fond. Această interpretare este, de altfel, în consonanţă cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii.
De asemenea, s-a susţinut că toate criticile de mai sus pot fi încadrate şi în ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
(II) Recursul reclamantului Z.D.Ş.O. a susţinut că soluţia pronunţată este nelegală, întrucât prima instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe considerentul greşit că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul ce face obiectul revendicării, deşi acesta intra în domeniul de aplicaţie al Legii nr. 10/2001, astfel încât, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai este admisibilă.
Tribunalul a pornit de la o premisă eronată, respectiv de la o situaţie de drept contrară probelor administrate până la momentul pronunţării, în scopul construirii unui raţionament juridic ce nu are fundament în situaţia de fapt prezentată şi în textele legale invocate.
Astfel, pe de o parte retine ca reclamantul nu a urmat procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001, iar pe de alta parte că nu are relevanţă faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, întrucât prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 cuprind aceasta posibilitate.
Decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală pentru faptul că, deşi a iniţiat procedura administrativă, aceasta nu a fost finalizată din cauze independente de reclamanţi, în condiţiile în care, entitatea notificată - SC P. SA- nu a înţeles să procedeze la declinarea competenţei de soluţionare a notificării cu privire la imobilul ce face obiectul acţiunii. Mai mult, prin demersuri proprii, reclamanţii au aflat de actele de înstrăinare încheiate succesiv, în condiţiile în care notificarea nu primise nicio soluţionare.
Faptul că, în considerentele hotărârii, instanţa de fond a reţinut că terenul în litigiu face parte din vechiul imobil moşia Băneasa Dămăroaia, cu o suprafaţă de 193 hectare, proprietatea autorului C.S., imobil preluat de stat prin Procesul verbal întocmit la data de 21 martie 1946 de Comitetul Local de expropriere din com. Băneasa, nu înseamnă că a analizat dreptul reclamantului în raport de titlurile opuse de paraţi.
Singura analiză pe care o fac cele două instanţe priveşte „admisibilitatea" acţiunii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv dacă bunul imobil se încadrează în sfera de aplicare a legii speciale. Restituirea în natură în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, este posibilă doar în situaţia în care imobilul solicitat se află, la data intrării în vigoare a legii, în deţinerea uneia dintre persoanele juridice prevăzute de alin. (1) şi (2) din art. 21 al Legii nr. 10/2001.
Or, la data de 10 ianuarie 2002, imobilul se afla în capitalul social al SC A.C. SA, societate care nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 21, nefiind unitate cu capital de stat, situaţie care, potrivit jurisprudenţei ce urmează Deciziei nr. 33/2008 a instanţei supreme, lasă deschisă persoanei îndreptăţite, calea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta este formulat în raport de Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, doar „pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv ". Curtea Constituţionala a reţinut astfel că, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, dobândind vocaţia la măsuri reparatorii, „cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri". Faptul că noua reglementare (art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005) operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, are drept consecinţa modificarea în mod esenţial a regimului juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea.
Aşadar, pentru restituirea în natura a imobilelor preluate fără titlu valabil şi aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 10/2001, foştii proprietari pot formula acţiune în revendicare. În cadrul unei astfel de acţiuni, instanţa urmează sa analizeze valabilitatea titlului statului şi, în cazul în care acesta lipseşte, fiind evidenta exceptarea de la aplicarea dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, se poate pronunţa pe fondul cererii în revendicare, în raport de probatoriul administrat pentru dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Din considerentele celor doua hotărâri, rezultă că au fost ignorate dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, în sensul că, deşi instanţa supremă stabileşte ca trebuie să se verifice, pe fond, şi dacă pârâtul acţiunii în revendicare are, la rândul său un „bun" în sensul Convenţiei, instanţa nu face nicio analiza a titlului statului, apreciind că „nu are relevanţă în cauză (...) împrejurarea că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu. Or, prin Decizia nr. 830/2008, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a rămas neschimbat, astfel încât este evidenta relevanta acestui aspect în analiza aplicabilităţii dispoziţiilor legii speciale în cauza dedusa judecaţii.
Totodată, potrivit Deciziei nr. 33/2008 era necesar ca instanţa de fond să verifice eficienţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv în ce măsură dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii (prin restituire în natură, sau echivalent) poate fi realizat. Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă nici pe departe o cale de drept efectivă pentru analiza cererii de restituire în natură, ci doar un drept procesual iluzoriu, întrucât acţiunea a fost respinsă fără a se analiza fondul dreptului material.
Instanţa de fond a soluţionat cauza prin admiterea unei excepţii procesuale peremptorii, ce vizează exerciţiul dreptului la acţiune, analiza efectuată în cauză fiind formală, raportându-se doar la caracterul special al Legii nr. 10/2001. Instanţa de fond citează opinii ale jurisprudenţei naţionale şi ale C.E.D.O., încercând a motiva inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a unui bun preluat abuziv de stat în condiţiile în care există o lege specială care, până la acest moment, nu ne-a oferit un remediu adecvat, ci doar a evidenţiat ineficientă reglementărilor privind retrocedarea.
Decizia nr. 33/2008 nu consacră inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introduse după apariţia Legii nr. 10/2001, întrucât este posibil ca reclamantul într-o astfel de acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. C.E.D.O. apreciază că există un „bun" atunci când a avut loc o recunoaştere de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale",„valori sau interese patrimoniale" sau „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
In jurisprudenţa naţională s-a reţinut că, în aprecierea existenţei unui „bun", nu este necesar ca, printr-o hotărâre judecătorească prealabilă, să fie constatată nevalabilitatea titlului statului, fiind suficient ca, prin hotărârea judecătorească dată asupra litigiului în care se opun titlurile de proprietate, să se reţină caracterul nevalabil al preluării. În situaţia în care s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, aceasta ar echivala cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului reclamanţilor de proprietate, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul.
Odată ce instanţa de fond nu a verificat valabilitatea titlului statului, astfel cum impunea judecarea primului petit al cererii reclamanţilor, nu se putea aprecia cu privire la existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocol. Astfel, s-a creat premisa care a permis celor două instanţe să argumenteze teza inadmisibilităii acţiunii faţă de faptul că reclamanţii nu au un „bun" în înţelesul normelor sus menţionate.
Cu referire la aprecierile C.E.D.O. în cauza Faimblat c. României, instanţa de fond nu a menţionat „scopul legitim" care ar justifica restricţionarea accesului reclamanţilor la justiţie pentru realizarea unui drept, şi nu a analizat raportul de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de stat prin puterea legislativă şi cea judecătorească.
Astfel, s-ar putea concluziona că scopul statului este de a împiedica judecarea acţiunilor în revendicare privind imobilele ce ar fi putut face sau fac obiectul Legii nr. 10/2001, pentru a se evita posibila admitere a acestora, cu o consecinţă, deja cunoscută, de obligarea a statului la despăgubiri în favoarea terţului dobânditor al bunului de la stat.
Excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată.
S-a susţinut corect că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată.
Constatăm aşadar, cu prioritate, că, instanţele anterioare au prezentat întreaga situaţie de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret şi considerentele pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, în privinţa raportului juridic litigios.O situaţie de nelegalitate pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat, recurentul-reclamant invocând, nu numai formal, ipoteze concrete de pretinsă nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor recurenţilor-reclamanţi, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - înţelegând astfel, să răspundă criticilor de nelegalitate, prin considerente comune - după cum urmează:
Important de reţinut este faptul că, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aspect ce rezultă atât din terminologia folosită pentru redarea obiectului cererii de chemare în judecată, cât şi din temeiul de drept al cererii - art. 480 C. civ., respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţele anterioare au stabilit că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că reclamanţii au declanşat şi procedura specială instituită de această lege.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, prin pronunţarea deciziei atacate, a nesocotit normele de drept material aplicabile, întrucât numai pentru imobilele preluate abuziv şi care se aflau în posesia statului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, sub aspectul revendicării acestora în natură, cu excluderea altor mijloace de drept comun.
Au insistat astfel pe ideea că trebuie făcută o distincţie între diferitele categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcţie de situaţia juridică a acestor imobile la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În privinţa imobilului în litigiu, s-a susţinut că acesta, la data de 14 februarie 2001, se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, respectiv SC A.C. SA, astfel încât acesta nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în natură. În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în natură, pentru ca un imobil să facă obiectul legii, trebuia ca acesta să fi fost deţinut de o regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice să fie acţionar majoritar, sau de către orice altă entitate aflată sub control statal la această dată.
O astfel de critică nu poate fi primită, întrucât nescoteşte atât normele de drept material aplicabile, cât şi interpretarea corectă a acestora prin prisma jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a C.E.D.O.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin două decizii pronunţate în interesul legii, Decizia nr. 53/2007 şi Decizia nr. 33/2008, a configurat în termeni foarte clari şi neechivoci care sunt coordonatele soluţionării acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001 (imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele vizate de reglementare. Pentru a se ajunge la o astfel de interpretare, instanţa supremă a avut în vedere atât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia - "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii" - cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, în privinţa domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, a statuat în termeni clari: această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Configurând astfel domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în contextul sistemului normativ intern, instanţa supremă a constatat totodată că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a vizat chiar "admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ", a reconfirmat toate aceste statuări.
Din perspectiva normelor dreptului intern, instanţa supremă a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. S-a dat astfel eficienţă principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - principiul specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut totodată că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
Din perspectiva raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului (inclusiv principiile statuate prin jurisprudenţa C.E.D.O.), instanţa supremă a statuat, pe de o parte că, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiţie, iar, pe de altă parte, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Din această ultimă perspectivă, in stanţa de apel a procedat, aşa cum era şi firesc - clarificând prioritar situaţia de fapt a cauzei pendinte, inclusiv aspectul referitor la existenţa notificării pentru restituirea imobilului în litigiu - la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare, în sensul verificării existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concluzia judicioasă fiind aceea că reclamanţii nu au făcut dovada că deţin un „bun actual” în patrimoniul lor, în accepţiunea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi a jurisprudenţei europene care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat.
Instanţa de contencios european a reţinut în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143 din hotărâre), aspect evidenţiat de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţată.
Prin urmare, nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să-i fi fost reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situaţiei de faţă. Mai mult, instanţa europeană a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Maria Atanasiu şi alţii contra României).
În conţinutul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Mai mult, s-a statuat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Date fiind aceste considerente pe care instanţa de apel nu le putea ignora, concluzia este că soluţionarea acţiunii în revendicare a avut la bază criteriile redate în decizia nr. 33/2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii, în contextul jurisprudenţei instanţei de contencios european, care de fiecare dată, pentru situaţii similare celor ale reclamanţilor, a reafirmat ideea că protecţia pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, respectiv că acesta ocroteşte un bun actual existent şi nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate. „Simpla speranţă de restituire”, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
S-a susţinut totodată că, pentru imobilele deţinute de societăţi comerciale la care statul nu mai era acţionar majoritar la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 - care permite numai despăgubiri materiale, nu restituirea în natură - ar fi una facultativă pentru reclamanţi şi, mai mult, neexclusivă, sub aspectul revendicării în natură a imobilului respectiv. O astfel de susţinere nu poate fi primită, întrucât nesocoteşte nu numai modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze într-o anumită materie, respectiv, procedura de soluţionare a notificărilor, la care de altfel reclamanţii au şi apelat, ci şi jurisprudenţa de până acum a instanţelor naţionale şi internaţionale.
Raţionamentul juridic propus de reclamanţi este greşit, deoarece afirmă că imposibilitatea legală a restituirii imobilului în natură în baza legii speciale este cauza principală a deschiderii accesului spre acţiunea în revendicare de drept comun. Or, această interpretare este exclusă expres de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, şi de practica judiciară a instanţei supreme în materia analizată.
S-a susţinut că s-a constatat greşit că imobilul în litigiu este unul dintre acelea guvernat de Legea nr. 10/2001, sub aspectul revendicării acestui bun în natură. Analiza pe care au redat-o reclamanţii şi care vizează anumite ipoteze concrete reglementate de Legea nr. 10/2001 - art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2), art. 29 din Lege, în privinţa căruia s-a pronunţat Decizia nr. 830/2008 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale - nu o poate face instanţa învestită în condiţiile dreptului comun, ci entitatea competentă să soluţioneze notificarea reclamanţilor şi ulterior, dacă va fi cazul, instanţa de judecată, după o procedură distinctă, specială.
Prin respingerea acţiunii în revendicare, instanţele anterioare nu i-au lipsit pe reclamanţi de liberul acces la justiţie, sub aspectul restituirii în natură a imobilului în litigiu, cât timp acestea au ajuns la o astfel de soluţie după o analiză a fondului raportului juridic litigios, în contextul de învestire strict configurat de către reclamanţi - acţiune în revendicare, analiză ce a implicat exclusiv existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. P rin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate - o limitare stabilită de însuşi legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile. Sub aspectul dreptului de acces la justiţie, instanţa de apel a concluzionat corect că acesta este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.
Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa constantă că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei, motiv pentru care, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.
În cauză, nu a existat un refuzul al instanţei de a pronunţa o soluţie cu privire la valabilitatea titlului statului şi prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiţie, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepţiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii pronunţat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative - art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001 - nu poate fi primit.
Criticile recurenţilor-reclamanţi au vizat şi pretinse deficienţe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sancţionate în mod constant în jurisprudenţa C.E.D.O. Este important astfel de subliniat că nu se mai poate vorbi despre o astfel de încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O., după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie. În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ ce a urmărit, instituirea unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, respectiv asigurarea accesului tuturor persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptăţite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.
S-a reţinut astfel corect de către instanţa de apel că, în cauza Flaimbat împotriva României, problema care s-a pus în legătură cu accesul la instanţă, nu a fost aceea a respingerii acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă, ci trimiterea reclamanţilor la o procedură ineficientă, aspect care nu a fost susţinut în dosarul pendinte, şi nici nu ar mai putea fi susţinut, în condiţiile în care, de la data pronunţării acelei hotărâri a intrat în vigoare o altă lege, care prevede termene clare de soluţionare a notificărilor, respectiv Legea nr. 165/2013.
De asemenea, dată fiind critica recurenţilor-reclamanţi, trebuie afirmat că nu are nici o relevanţă împrejurarea că prima instanţă a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu au formulat notificare, cât timp, instanţa de apel a reconfigurat situaţia de fapt, analizând, pe fond, dacă reclamanţii se află în posesia unui bun actual - dacă aceştia deţin un „bun”, în sensul în care această noţiune autonomă este interpretată în jurisprudenţa C.E.D.O.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază astfel că interpretarea instanţei de apel a fost una corectă, soluţia la care s-a ajuns întemeindu-se pe o a naliză complexă atât a dreptului, cât şi a jurisprudenţei naţionale, dar şi internaţionale, incidente în cauză, ceea ce reprezintă o veritabilă cercetare pe fond a pretenţiilor reclamanţilor.
În privinţa dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenţii - reclamanţi nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate invocat în recurs. De altfel, toate criticile recurenţilor-reclamanţi au fost analizate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate, recursurile reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul Z.D.Ş.O., invocată de intimata-intervenientă SC P.T. SRL.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii F.D.U. din Bucureşti şi de Z.D.Ş.O. împotriva Deciziei nr. 13/A din 09 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1188/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1190/2015. Civil → |
|---|
