ICCJ. Decizia nr. 1243/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1243/2015

Dosar nr. 35442/3/2012

Şedinţa publică din 13 mai 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 35442/3/2012, la data de 07 septembrie 2012, reclamanţii Ş.G.C. şi Ş.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii M. Bucureşti, reprezentat prin P.G. şi S.R., reprezentat prin M.F.P. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că S.R. nu deţine titlu valabil cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 274 mp, actualmente situat în partea de nord-est a sectorului 5, în Piaţa Constituţiei, cu amplasamentul anterior în Bucureşti, str. Logofătul Nestor, astfel cum a fost identificat prin documentaţia topo-cadastrală privind reconstituirea corpului de proprietate fosta str. Logofăt Nestor, întocmită în iulie 2012 de către SC G. SRL – S.A.; să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură, lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului-teren anterior menţionat şi, în subsidiar, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură, să se dispună obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri băneşti pentru acest imobil, astfel cum va fi identificat şi evaluat prin expertizele tehnice judiciare de specialitate ce vor fi întocmite în cauză şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii, în esenţă, reclamanţii au arătat că imobilul anterior arătat a aparţinut tatălui lor, Ş.L.M., în baza actului de vânzare-cumpărare cu clauză de donaţie, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, la nr. 18315 din 30 martie 1945. Ş.L.M. a decedat la data de 12 martie 1977, moştenitorii legali ai acestuia fiind chiar reclamanţii (conform Certificatului de moştenitor nr. 461 din 07 aprilie 1977 şi a Certificatului de moştenitor nr. 1000 din 25 iulie 1978, ambele emise de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 Bucureşti), Ş.I., în calitate de fiică şi Ş.G.C., în calitate de fiu.

Imobilul, proprietatea autorului lor, a fost preluat în fapt, fără titlu, de S.R. iar în prezent, în zona situării sale, a fost edificat parcajul auto Piaţa Constituţiei şi artera de circulaţie B-dul Libertăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ., art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998.

Potrivit precizărilor reclamantului din şedinţa publică din data de 10 aprilie 2013, s-a reţinut că se solicită ca ambii pârâţi să fie obligaţi la restituirea în natură a imobilului sau, în subsidiar, la plata despăgubirilor arătându-se că nu există o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, ci acţiunea introdusă se întemeiază pe prevederile noului Cod de procedură civilă referitoare la revendicare imobiliară.

Prin sentinţa civilă nr. 1054 din 15 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii M. Bucureşti, prin P.G. şi S.R., prin M.F.P.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a considerat neîntemeiată excepţia lipsei de interes deoarece reclamanţii justifică un interes pentru a se constata că pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra imobilului dedus judecăţii, tocmai pentru a se putea acorda prioritate titlului reclamanţilor în cadrul acţiunii în revendicare, care are la bază tocmai compararea titlurilor de proprietate.

Tribunalul a găsit, însă, întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii privind obligarea în principal a pârâţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea lor la acordarea de despăgubiri băneşti. Pentru a stabili aceasta, tribunalul a reţinut, în esenţă, că terenul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor, Ş.L.M., fiind dobândit de acesta în baza actului de vânzare-cumpărare cu clauză de donaţie, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 18315 din 30 martie 1945. Autorul reclamanţilor a decedat la data de 12 martie 1977, moştenitorii acestuia fiind Ş.I. şi Ş.G.C., potrivit certificatului de moştenitor nr. 461 din 07 aprilie 1977.

Imobilul a fost preluat de la reclamanţi prin Decretul nr. 152 din 7 mai 1980 privind construirea unor artere de circulaţie, exproprierea unor terenuri şi construcţii, precum şi scoaterea din funcţiune şi demolarea unor construcţii, în vederea sistematizării zonei centrale a M. Bucureşti, reclamanţii figurând la poziţia nr. 67 din anexa la decret. Nu a fost făcută nicio dovadă referitoare la acordarea de despăgubiri către reclamanţi, urmare a exproprierii terenului în litigiu. Mai mult, decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul Oficial, astfel cum rezultă din menţiunea din decret, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, ce permit calificarea preluării realizată de stat ca fiind abuzivă. Cu toate acestea, reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, după cum ei înşişi au arătat tribunalului la termenul din 15 mai 2013.

În prezent, imobilul expropriat este afectat de carosabilul Pieţii Constituţiei, aflată între artera de circulaţie B-dul. Unirii şi Palatul Parlamentului, astfel cum rezultă din adresa nr. 1101268/12405 din 27 august 2012, emisă de P.M. Bucureşti - D.P.

Pornind de la dezlegările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din 09 iunie 2008, s-a arătat că este neîndoielnic că instanţa supremă a considerat inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în situaţia în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, dar în astfel de acţiuni trebuie să se verifice dacă reclamantul se poate prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, caz în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă neîndoielnic că, pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială. În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”. Rezultă că foştii proprietari au deschisă acţiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terţe persoane.

Întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, tribunalul a apreciat că situaţia acestuia corespunde unei preluări abuzive, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, ipoteza reclamanţilor intrând în domeniul de aplicare al acestei legi, deoarece ei aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi pentru a solicita restituirea în natură sau prin echivalent.

Un argument în plus, în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile ipotezei de faţă, este dat de interpretarea fostelor dispoziţii ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii abrogate în prezent prin Legea nr. 1/2009. Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi. S-a stabilit în acest fel, un mod de exercitare a dreptului material la acţiune din conţinutul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului la justiţie. Potrivit acestui articol, dreptul de proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire. Aşa fiind, dispoziţiile art. 2 alin. (2) nu pot fi folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acţiunii în revendicare de drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătoreşti emise în temeiul acestei legi.

Că aceasta a fost intenţia legiuitorului şi nu alta, o demonstrează chiar abrogarea art. 2 alin. (2) prin Legea nr. 1/2009, abrogare care are semnificaţia înlăturării menţiunii referitoare la faptul că fostul proprietar nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, admiţându-se ipoteza că dreptul foştilor proprietari nu va putea fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea legii speciale.

Reclamanţii nu au făcut dovada urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea analiza, în funcţia de situaţia concretă, dacă procedura administrativă ar fi fost eficientă sau nu în ceea ce îi priveşte, pentru a ajunge astfel la o concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanţă.

În cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent şi a unor termene relativ scurte pentru desfăşurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acţiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietăţii. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate, fără nici o compensaţie, prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripţie prevăzute de această lege, constituie sau nu o ingerinţă legitimă în drepturile persoanelor îndreptăţite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă, în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În aprecierea tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerinţa are caracter legitim şi nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, fiind dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât şi în raporturile cu statul însuşi, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Pentru a fi eficace, o astfel de procedură trebuie să fie obligatorie şi trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să îşi exercite drepturile recunoscute de lege, precum şi sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor persoane, ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de proprietate fiind astfel o sancţiune firească şi perfect legală, căci, din faptul inacţiunii persoanei interesate, rezultă fie renunţarea tacită la dreptul în cauză, fie lipsa de interes sau neglijenţa în valorificarea unui drept.

A menţionat tribunalul că, acelaşi raţionament l-a avut şi Curtea în cauza recentă M.A. c. României, când a reţinut că „respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor cu caracter reparator, nu relevă în sine o problemă prin prisma dreptului de acces la instanţă, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se dovedească a fi o cale efectivă”. Mai mult decât atât, chiar instanţa supremă, în motivarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu S.R. foloseşte aceleaşi argumente structurate pe existenţa deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 60/2007 şi a concursului dintre legea specială şi legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale.

Prin urmare, a apreciat instanţa de fond că, respingerea acţiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de faţă, când reclamanţii nu au formulat notificare, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă şi cu atât mai puţin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În concluzie, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu unitatea deţinătoare, pârâtul M. Bucureşti, este inadmisibilă, atât în ceea ce priveşte capătul principal, cât şi în ceea ce priveşte capătul subsidiar privind acordarea despăgubirilor băneşti, în măsura în care nu este posibilă restituirea în natură.

Aceleaşi argumente de admitere a excepţiei inadmisibilităţii au fost reţinute de tribunal şi în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., argumente la care s-au adăugat cele reţinute de instanţa supremă în motivarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 privind recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.

Reclamanţii au declarat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât tribunalul nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind constatarea lipsei titlului valabil de deţinere a bunului imobil de către S.R., deşi acest aspect rezultă cu evidenţă din istoricul juridic şi din situaţia de fapt a bunului, ca şi din interpretarea art. 1 lit. e) din Normele Metodologice din 7 martie 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi din interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa reţin faptul că, în absenţa unor dispoziţii legale de naţionalizare, confiscare etc. în vigoare la data preluării imobilelor, acestea pot fi revendicate pe calea dreptului comun.

Apelanţii consideră că instanţa avea obligaţia de a se pronunţa asupra obiectului cererii deduse judecăţii, garantând aplicarea principiului disponibilităţii, consacrat prin art. 129 alin (6) C. proc. civ., invocând totodată că imobilul ce se solicită a fi restituit nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât statul român nu a preluat acest imobil în proprietatea sa la moartea defunctului lor părinte, imobilul trecând la acea dată direct în patrimoniul lor, cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 461/1977.

Formularea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deşi potrivit art. 22 alin (5) din actul normativ invocat, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie, decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

Apelanţii au negat incidenţa în cauză a hotărârilor M.A. contra României şi a Deciziei 33 din 09 iunie 2008, întrucât deciziile C.E.D.O. care au făcut obiectul analizei în cadrul punctului II din Decizia nr. 12008 (Cauza B. contra României, Cauza R. contra României, Cauza P. contra României, Cauza R. contra României etc.) vizează raporturi dintre foştii proprietari şi dobânditorii de la stat, iar hotărârea pilot a avut ca obiect cererile vizând imobile înstrăinate de stat în baza Legii nr. 112/1995.

S-au argumentat criticile şi în sensul că, în cauza V., Curtea Europeană a ajuns la constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, ţinând cont de ineficienţa sistemului de restituire, de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, şi, în mod special, pentru că părţilor interesate nu le era oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale.

Prevederile art. 6 din C.A.D.O.L.F. garantează oricărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 326/ A din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se că Legea nr. 10/2001 a reglementat toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, prin dispoziţiile sale fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 480 C. civ.

Astfel fiind, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în despăgubiri, pe calea dreptului comun, pentru imobilele pe care le vizează această lege nu mai este admisibilă, persoanele îndreptățite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care condiţionează parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti, ce are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită, persoanei juridice deţinătoare.

Ca şi judecătorul fondului, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu dreptul comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codului Civil, aşa cum au procedat reclamanţii din această cauză.

Chiar dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 21/1998, referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil, prevăd că acestea „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Doar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Or, apelanţii-reclamanţi nici nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale şi nici nu au relevat nici un motiv independent de voinţa lor de a nu fi putut urma procedura legii speciale prin formularea unei notificări.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins, este una efectivă.

Calea procesuală reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, neputând fi admisă o acţiune în justiţie, în condiţiile culpei evidente a reclamanţilor în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin legea specială de reparaţie.

Cum în cauză reclamanţii nu au formulat până la aceasta dată nicio cerere de înlăturare a efectelor preluării abuzive, fie prin restituirea în natură, fie prin acordarea de despăgubiri, cerere care să nu fi fost soluţionată, nu se pot prevala de existenţa unui bun şi astfel, de încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al C.E.D.O.

S-a arătat şi că, raportat la datele concrete ale speţei, nu există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O. deoarece instituirea de către legiuitor a unui cadrul legal special în care să poate fi valorificat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al acestora. Dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.

Reclamanţii nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au invocat nici un impediment, mai presus de voinţa lor care să-i fi împiedicat să urmeze demersurile prevăzute de legea specială pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate de lege.

Motivul de apel privind nerespectarea jurisprudenţei C.E.D.O. a fost înlăturat ca nefondat deoarece situaţia dedusă judecăţii în speţă nu este configurată de elemente concrete, în raport de care să fie incidentă jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de apelanţii-reclamanţi. Aceştia nu au urmat calea prevăzută de legea specială, în timp ce în cauza F., ca şi în cauza A., părţile au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii, iar încălcarea Convenţiei, astfel cum a fost constată de Curte, se circumscrie punerii în aplicare a legislaţiei speciale.

Instanţa de apel a apreciat că sentinţa apelată se circumscrie exigenţelor prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece analizează raporturile juridice dintre părţi, prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, soluţia adoptată de prima instanţă este legală şi temeinică, iar nepronunţarea separată asupra cererii referitoare la caracterul abuziv al preluării nu produce efecte, întrucât cererea lor este inadmisibilă, atâta timp cât reclamanţii nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de legea specială, ale cărei exigenţe nu le-au respectat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea acesteia şi desfiinţarea sentinţei tribunalului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceştia au susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Instanţa de apel a răspuns greşit motivului de apel susţinut de reclamanţi, privitor la nepronunţarea de către instanţa de fond asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea inexistenţei titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Faptul că acest capăt de cerere nu putea produce efecte în mod independent de restul petitului acţiunii nu acoperă neregularitatea hotărârii instanţei de fond, care trebuia constatată şi sancţionată ca atare de către instanţa de apel. Instanţa de fond a respins excepţia lipsei interesului în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, însă a omis să pronunţe o soluţie asupra sa, motiv pentru care reţinerea instanţei de apel apare ca fiind nelegală.

Faţă de toate acestea, şi în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) Cod proc. civ., care prevăd că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, instanţa de apel a greşit când a respins critica de nepronunţare asupra acestui capăt de cerere motivat de aspectul neproducerii efectelor.

- Instanţa de apel a greşit şi atunci când a apreciat asupra criticilor vizând inadmisibilitatea acţiunii dedusă judecăţii.

În acest sens, recurenţii au susţinut că imobilul ce se solicită a fi restituit nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât S.R. nu l-a preluat în proprietatea sa, la moartea defunctului lor părinte imobilul respectiv trecând direct în patrimoniul reclamanţilor, după cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 461/1977.

Nu se poate susţine că imobilul a fost preluat în drept, într-un mod abuziv sau nu, motiv pentru care nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii.

Acţiunea în revendicare întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă întrucât deşi potrivit art. 22 alin. (5) din acest act normativ, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, această sancţiune nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, efectele sale neputând fi extinse asupra altor acţiuni pe care partea le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

Faptul ca potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (20) din Legea nr. 10/2001. Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun conţinute de art. 563 alin. ii) C. civ., dă vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare pentru a obţine recunoaşterea acestui drept în maniera pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.

Astfel, recurenţii susţin că, în situaţia în care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fostul proprietar are deschisă atât calea Legii nr. 10/2001, cât şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului, de vreme ce prevederile legii speciale nu exclud, nici expres, nici implicit, acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat de către stat. Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporţionalităţii.

Justificarea privării de proprietate presupune ca ingerinţa, în primul rând sa fie prevăzuta de lege şi dreptul intern sa răspundă exigentelor de previzibilitate şi precizie, verificându-se totodată şi daca interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară.

Recurenţii susţin că, soluţionând procesul prin respingerea cererii, ca inadmisibilă, instanţele le-au încălcat dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.

În acest sens sunt şi statuările C.E.D.O. din Cauza M. împotriva României (M. Of. nr. 216/16.04.2013).

De asemenea, au susţinut că argumentele instanţei de apel întemeiate pe dezlegări regăsite în hotărârea pronunţată în cauza M.A. contra României ori în Decizia 33 din 09 iunie 2008, nu sunt incidente în cauză, întrucât deciziile C.E.D.O. care au făcut obiectul analizei în cadrul punctului II din Decizia nr. 33/2008 (Cauza B. contra României, Cauza R. contra României, Cauza P. contra României, Cauza R. contra României etc.) vizează, toate, raporturi dintre foştii proprietari şi dobânditorii de la Stat.

Tot astfel, cererile ce au făcut obiectul Hotărârii pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României, cât şi cauzele la care s-a făcut trimitere în cuprinsul acesteia, au avut drept ipoteză imobile înstrăinate de Stat în baza Legii nr. 112/1995. Dreptul la respectarea bunurilor şi principiul securităţii raporturilor juridice inerente oricărei societăţi democratice au fost analizate, astfel, din perspectiva fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, respectiv a dobânditorilor de la stat.

În ipoteza în care bunul nu a fost înstrăinat, cum este cazul în prezenta speţă, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, S.R. a făcut să se nască în patrimoniul foştilor proprietari un nou drept de proprietate care se circumscrie noţiunii de bun în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l la C.A.D.O.L.F. şi care se bucură de toate garanţiile specifice.

În acest sens se pronunţă şi C.E.D.O. în cauza M.A. ş.a., unde reţine că „în schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. l, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. l din Protocolul nr. l în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire”.

Totodată, în acord cu principiile generale ce decurg din jurisprudenţa C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice „în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală” şi „în plus, orice ingerinţă în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie trebuie să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacţiunea statului”.

Curtea Europeană a reamintit că în cauza V. a ajuns la constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, ţinând cont de ineficienta sistemului de restituire, de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, şi, în mod special, pentru că părţilor interesate nu le era oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale. Ea a observat în plus că Fondul „Proprietatea” nu funcţionează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie care aleseseră să primească acţiuni.

Referitor la încălcarea art. 46 din Convenţie (Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor), Curtea, reţinând că din cauzele analizate rezultă ineficienta mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă şi pe scară largă în România, situaţie ce persistă în ciuda adoptării hotărârilor V., F. şi K., a sugerat, printre altele, ca o măsură pe care S.R. ar putea-o lua pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate, să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia considerată de Curte a fi contrară Convenţiei, sau, în caz contrar să ofere un remediu adecvat. în ceea ce priveşte procedura de urmat în cauze similare, respectiv a cererilor introduse în faţa sa după pronunţarea hotărârii pilot, a apreciat că reclamanţii ar putea fi invitaţi să formuleze capetele de cerere, în primul rând, în faţa autorităţilor naţionale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 563 alin. (l) Noul C. civ., art. 6 din C.A.D.O.L.F., art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie.

Analizând criticile de recurs formulate, ce se subsumează motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Este nefondată acea critică a recursului ce susţine caracterul nelegal al dezlegării date de instanţa de apel motivului de apel vizând nepronunţarea primei instanţe asupra primului capăt de cerere al acţiunii, prin care se cerea constatarea lipsei titlului valabil de deţinere al S.R. asupra terenului revendicat.

Se reţine, în acest sens, că prin hotărârea de primă instanţă, acţiunea dedusă judecăţii, în întregul său, a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât s-a observat că deşi imobilul litigios intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, acesta fiind preluat în mod abuziv, fără titlu valabil, de către stat, reclamanţii nu s-au adresat unităţii deţinătoare cu o notificare, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.

Validând hotărârea de primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a susţinut, la rândul său, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi şi întemeiată pe dreptul comun, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică prioritar, astfel că după adoptarea legii speciale de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma calea Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun.

Răspunzând criticii de nepronunţare separată a tribunalului asupra capătului de cerere referitor la constatarea lipsei titlului valabil al statului asupra imobilului revendicat, instanţa de apel a reţinut lipsa de efecte a acestui mod de rezolvare a acţiunii, atâta timp cât reclamanţii nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001).

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de recurs nu identifică în acest mod de rezolvare a acţiunii dedusă judecăţii o neregularitate a hotărârii pronunţată de tribunal, care ar fi trebuit sancţionată de curtea de apel, după cum au afirmat aceştia.

Dimpotrivă, afirmaţia recurenţilor, care au invocat o nepronunţare a primei instanţe asupra celui dintâi capăt al acţiunii lor, nu are nicio acoperire în realitatea faptică deoarece prin sentinţa pronunţată de tribunal a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea dedusă judecăţii în întregul ei, iar nu doar unele din capetele de cerere ale acesteia.

Prin urmare, respingerea, ca inadmisibilă, a vizat inclusiv cel dintâi capăt de cerere al acţiunii, prin care reclamanţii solicitaseră să se constate că S.R. nu deţine un titlu valabil asupra terenului de 274 mp situat la fosta adresă din Bucureşti.

Desigur, această rezolvare dată celui dintâi capăt de cerere a fost consecinţa aprecierii asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi şi întemeiată pe dreptul comun, acţiune în economia căreia constatarea lipsei unui titlu valabil al statului asupra imobilului revendicat nici nu avea o existenţă de sine stătătoare, ci constituia, în realitate, argumentul ori premisa de la care pornind, avea a fi examinată pe fond cererea în revendicare, în ipoteza în care aceasta ar fi fost admisibilă.

Întrucât cele două capete ale acţiunii în revendicare a reclamanţilor (cel având ca obiect constatarea lipsei unui titlu valabil al statului şi cel având ca obiect obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului litigios), însoţite de un capăt de cerere subsidiar (de acordare de despăgubiri băneşti pentru cazul imposibilităţii restituirii în natură), formau un tot unitar, în mod firesc aprecierea asupra inadmisibilităţii iniţierii unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun avea a constitui argumentul comun de respingere a acestora şi implicit, de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în ansamblul său, pronunţarea distinctă şi, eventual, diferită asupra fiecărui capăt de cerere devenind nu doar lipsită de finalitate practică, dar şi ilogică în contextul arătat.

În alte cuvinte, Înalta Curte nu vede în acest mod de rezolvare a acţiunii deduse judecăţii nicio abatere ori nicio încălcare a principiului legal înscris în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care „În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.

Sunt, de asemenea, nefondate criticile care au susţinut nelegalitatea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

Argumentul recurenţilor, în sensul că imobilul dedus judecăţii nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât S.R. nu ar fi trecut terenul în proprietatea sa, la decesul fostului proprietar, autorul reclamanţilor, bunul fiindu-le transmis lor pe cale succesorală (potrivit menţiunilor din certificatul de moştenitor nr. 461/1977), nu poate fi primit, dat fiind caracterul său eronat.

Sub acest aspect, în mod corect ambele instanţe de fond au statuat în sensul că imobilul ce face obiectul prezentei revendicări intră, prin situaţia sa juridică, în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, dovedindu-se că acesta a făcut obiectul preluării de către stat chiar de la reclamanţi, în temeiul Decretului de expropriere nr. 152 din 7 mai 1980, poziţia 67 din anexa 1, decret care nu a fost publicat în Buletinul Oficial. Aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin respectivul decret, ce a avut ca scop construirea unor artere de circulaţie, scoaterea din funcţiune şi demolarea unor construcţii, în vederea sistematizării zonei centrale a municipiului Bucureşti, este confirmată de situaţia actuală de fapt a bunului, care este afectat de carosabilul Pieţii „Constituţiei” aflat între artera de circulaţie b-dul Unirii şi Palatul Parlamentului.

Prin urmare, este nerelevant din acest punct de vedere argumentul transmiterii pe cale succesorală a imobilului de la autorul Ş.L.M. la reclamanţi, potrivit certificatului de moştenitor nr. 461/1977, întrucât deschiderea succesiunii defunctului a avut loc în martie 1977, în timp ce preluarea de către stat este ulterioară acestui moment, Decretul nr. 152 datând din 7 mai 1980, iar procesul-verbal de preluare datând din 2 iunie 1982, şi s-a realizat direct de la reclamanţi.

Aşadar, corect s-a stabilit că situaţia juridică a imobilului revendicat corespunde celei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Faţă de critica recurenţilor, prin care aceştia au negat că imobilul ar fi fost preluat „în drept” de S.R., ca şi de susţinerea din cererea de chemare în judecată, prin care au invocat o preluare „de facto” de către Stat a imobilului, Înalta Curte precizează că această distincţie, asupra căreia reclamanţii au insistat fără temei întrucât, pentru motivele arătate, preluarea de facto nu corespunde situaţiei juridice a imobilului de la fosta adresă str. Logofăt Nestor, este cu totul nerelevantă din punct de vedere al determinării sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât reglementarea domeniului de aplicare al acestei legi prin alin. (1) al art. 2, este una exhaustivă iar nu limitativă, concluzie ce se deduce neîndoielnic din dispoziţiile lit. h) şi i) ale art. 2 alin. (1), dispoziţii ce acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a) – g), ele se referă la toate celelalte cazuri (care, subînţeles fiind, au pus în aplicare politica statului comunist de acaparare a bunurilor proprietate privată pe seama proprietăţii socialiste), fie că ar corespunde unei preluări cu titlu, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu.

De altfel, ar fi lipsit de orice raţiune ca sferei de aplicare a acestei legi, adoptată în scop reparatoriu, să-i fie sustrasă forma cea mai flagrantă a abuzului autorităţilor comuniste, abuz manifestat, nu în puţine cazuri, sub forma preluărilor în fapt, în lipsa unui temei legal ori a unei minime aparenţe de legalitate.

Invocarea de către recurenţi, prin motivele lor de recurs, a dispoziţiilor art. 2 alin. (20) din Legea nr. 10/2001 constituie, în primul rând, o eroare materială întrucât acest articol al legii speciale reparatorii nu conţine 20 de alineate. În măsura în care argumentul părţii s-a dorit a fi sprijinit pe dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este vorba despre o eroare de judecată (de raţionament) întrucât invocarea acestui temei de drept într-o acţiune în revendicare introdusă în 2012, aşadar la 3 ani de zile de la abrogarea sa prin Legea nr. 1/2009, nu ar putea fi calificată altfel. Prin urmare, nu va fi reţinut raţionamentul recurenţilor, invocat în susţinerea admisibilităţii acţiunii promovate, sprijinit pe aceste dispoziţii legale.

Este nefondat şi argumentul recurenţilor, prin care au susţinut că nerespectarea termenului pentru depunerea notificării [(art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001)], ar produce doar consecinţa pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, efect ce nu poate fi extins în privinţa altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova pentru recâştigarea bunului, cum ar fi cea în revendicare, şi care rămân mai departe la dispoziţia celui interesat.

Acest punct de vedere nu poate fi primit întrucât are ca fundament acceptarea caracterului facultativ al Legii nr. 10/2001, ceea ce nu corespunde nici principiului de drept „specialia generalibus derogant” (specialul derogă de la general şi se aplică cu întâietate) şi nici dezlegărilor obligatorii date prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, în mod expres în cuprinsul recursului lor, recurenţii au afirmat că pentru situaţia în care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului, atâta timp cât prevederile legii speciale nu exclud nici expres, dar nici implicit, această posibilitate.

Înalta Curte apreciază că un atare punct de vedere, ce corespunde uneia din orientările jurisprudenţiale analizate în cea dintâi problematică a deciziei nr. 33/2008, nu poate fi validat, amintita decizie de recurs în interesul legii unificând practica judiciară divergentă ivită în chestiunea existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în sens contrar celor susţinute de recurenţi, prin stabilirea împrejurării că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

În motivarea soluţiei, instanţa supremă a arătat că „acest punct de vedere nu poate fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogan, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Statuând în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Domeniul cuprinzător al Legii nr. 10/2001 a permis observaţia, reluată şi în considerentele deciziei de apel, că doar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ [(art. 3 alin. (2) din Legea 10/2001)] ori cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Or, după cum corect a sesizat instanţa de apel, reclamanţii nici măcar nu au pretins că s-ar afla în aceste cazuri de excepţie, aceştia nefiind exceptaţi de la aplicarea Legii nr. 10/2001 şi neinvocând niciun motiv mai presus de voinţa lor care să-i fi împiedicat în formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 în scopul solicitării acordării de reparaţii pentru imobilul litigios, ci pur şi simplu au susţinut neîntemeiat că bunul în cauză ar fi fost exceptat de la procedura legii speciale deoarece a fost preluat în fapt de stat şi că, independent chiar de acest aspect, cei ale căror bunuri imobile au fost preluate în mod abuziv de stat, au deschisă atât calea Legii nr. 10/2001, cât şi pe cea în revendicare în condiţiile dreptului comun, pentru recuperarea acestora.

Or, actuala cerere de chemare în judecată, în revendicare pe dreptul comun, introdusă la data de 7 septembrie 2012, constituie singurul şi primul demers iniţiat până în prezent de recurenţi în scopul obţinerii unei reparaţii pentru preluarea dreptului lor de proprietate care a avut loc în anul 1980, motiv pentru care se apreciază că aceştia nu sunt titularii unui „bun actual” cu referire la imobilul revendicat, deoarece nicio autoritate administrativă sau judiciară nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea imobilului dedus judecăţii. Prin urmare, recurenţii nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în actuala procedură şi nu ar putea pretinde, cu referire la hotărârile pronunţate de instanţele de fond, că ar reprezenta o privare de proprietate care ar trebui justificată printr-o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi care să ar trebui să corespundă principiului proporţionalităţii.

Ca şi instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată în privinţa cererii de chemare în judecată nu constituie o încălcare nici a art. 6 din C.E.D.O. întrucât instituirea unei proceduri speciale, pe care recurenţii au ales să nu o urmeze, nu justifică în sine blocare accesului lor la justiţie, de vreme ce actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc, întocmai ca şi refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare (potrivit Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), legea specială dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, o cale efectivă pentru ei.

De altfel, şi acest aspect a făcut obiectul de analiză al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit cu titlu obligatoriu că „Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.”

Recurenţii nu se află, prin situaţia lor, în ipoteza regăsită în cauza M. împotriva României, soluţionată prin Hotărârea din 6 noiembrie 2012 a C.E.D.O., la ale cărei dezlegări aceştia au făcut trimitere, deoarece pentru reclamanta din respectiva cauză s-a dovedit că nu au constituit căi efective nici acţiunea întemeiată pe dreptul comun, dar nici cea formulată în temeiul legii speciale (Legea nr. 112/1995), astfel că pretenţiile sale au rămas neexaminate pe fond.

Nu numai că reclamanţii din cauza de faţă nu se află în aceeaşi ipoteză, aceştia neacţionând în procedura legii speciale nr. 10/2001, dar încercând să recupereze consecinţa acestei inacţiuni a lor printr-un demers iniţiat pe calea dreptului comun, dar trebuie remarcat că demersurile părţii din cauza C.E.D.O. invocată s-au derulat atât înainte, dar şi sub imperiul Legii speciale nr. 112/1995, însă, în tot cazul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, într-o perioadă ce nu beneficia de un cadru legal reglementat atât la nivel normativ, cât şi prin decizii de recurs în interesul legii.

Este reală susţinerea recurenţilor, în sensul că legislaţia reparatorie adoptată de statul român pentru cazul imobilelor preluate abuziv sub regimul politic anterior a generat un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, însă aceştia nu au precizat cum poate fi valorificat acest aspect în cazul lor şi ce anume îi îndreptăţeşte să se prevaleze de dispoziţiile art. 1 din Protocol, în condiţiile în care, precum s-a reţinut, neformulând cu referire la imobilul dedus judecăţii o cerere de restituire în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceştia nu se încadrează în categoria persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire ale Legii nr. 10/2001, iar pe calea prezentei acţiuni au acţionat prevalându-se de vechiul drept de proprietate, ce nu a mai fost exercitat un număr însemnat de ani.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează, de principiu, dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii, în timp ce speranţa de a se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol.

În sfârşit, nu pot fi primite nici susţinerile din cuprinsul recursului, prin care s-a invocat faptul că nu ar fi incidente prezentei judecăţi nici dezlegările obligatorii ale decizie de recurs în interesul nr. 33/2008, dar nici statuările Curţii Europene din hotărârea pronunţată în cauza M.A. s.a. împotriva României, dată fiind cazuistica diferită ce a constituit premisa de soluţionare a acestora.

Precum s-a reţinut în cele de mai sus, cea dintâi problemă rezolvată prin decizia nr. 33/2008 a fost chiar cea regăsită şi în prezenta speţă, respectiv aceea a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, Codul Civil, problemă a cărei dezlegare obligatorie se regăseşte în cel de-al treilea alineat al deciziei de recurs în interesul legii. Tot astfel, hotărârea din cauza M.A. ş.a. împotriva României este incidentă în acele dezlegări de principiu ale instanţei de contencios european, la care, de altfel, înşişi recurenţii au făcut referire, prin care s-a reţinut că legea specială de reparaţie a generat un nou drept de proprietate în beneficul acelor destinatari ai săi care întrunesc condiţiile de restituire, nefiind vorba despre supravieţuirea unui vechi drept de proprietate recunoscut în favoarea acestora în virtutea legii [(art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fiind în prezent abrogat)].

În consecinţă şi pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefundat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ş.G.C. şi Ş.I. împotriva deciziei nr. 326/ A din 18 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1232/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1247/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1243/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1243/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs