ICCJ. Decizia nr. 1309/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1309/2015
Dosar nr. 76088/3/2011
Şedinţa publică de la 12 mai 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş la data de 03 mai 2011, reclamantul I.N. a chemat în judecată pe pârâta SC G.P.I.C. SRL pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. să se constate neîndeplinirea în termenul şi condiţiile stabilite de părţi a obiectului Tranzacţiei extrajudiciare autentificate din 30 aprilie 2008 de B.N.P. - A. Bucureşti, constând in promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare părţi sociale în SC S.G. SRL;
2. să se constate încetarea efectelor juridice ale «Tranzacţiei».
3. în baza art. 992-997 C. civ., să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1.165.000,23 euro echivalentul în lei la data plăţii şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data acceptării plăţii de către pârâtă şi până la restituirea integrală a acesteia, având în vedere faptul că suma de 1.165.000,23 euro reprezintă în fapt o plată nedatorată ce nu corespunde unei prestaţii corelative;
4. în subsidiar, să se constate îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei şi să fie obligată la restituirea către reclamant a sumei de 1.165.000,23 euro echivalentul în lei la data plăţii şi a dobânzii legale aferente acestei sume;
5. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 1664 din 28 octombrie 2011 Tribunalul Comercial Argeş a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 12 decembrie 2011, sub nr. 76088/3/2011.
La solicitarea instanţei, reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită, în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.165.000,23 euro, în echivalent lei la data plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data plăţii şi până la restituirea integrală, ca urmare a imposibilităţii realizării obiectului tranzacţiei extrajudiciare autentificate din 30 aprilie 2008 de B.N.P. - A. Bucureşti, obiect constând în transmisiunea părţilor sociale deţinute de pârâtă în SC S.G. SRL, transfer al părţilor sociale ce nu mai poate fi efectuat din cauza neîndeplinirii în termenul şi în condiţiile stabilite de părţi a condiţiilor precedente stipulate în capitolul 3 din tranzacţie, precum şi din cauza încetării efectului tranzacţiei la data de 22 iunie 2012, iar, în subsidiar obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.165.000,23 euro, în echivalent lei la data plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, constatând şi efectuarea unei plăţi nedatorate, din eroare, supusă repetiţiunii conform art. 992-997 C. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 5956 din 2 octombrie 2013, a anulat ca netimbrată cererea subsidiară având ca temei îmbogăţirea fără justă cauză şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, obligându-l pe acesta din urmă să plătească pârâtei suma de 84.143,52 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pentru soluţionarea unui diferend existent între părţi privind gestionarea activităţii SC S.G. SRL, la data de 30 august 2008 părţile au încheiat contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 977 din 30 aprilie 2008 la B.N.P. - A. Bucureşti.
Prin acest contract de tranzacţie, s-a prevăzut că pârâta SC G.P.I.C. SRL se obligă să transmită reclamantului părţile sociale pe care le deţine la S.G., prin încheierea unui contract de cesiune, „în termenii şi condiţiile prevăzute în prezenta tranzacţie şi sub rezerva îndeplinirii condiţiilor precedente prevăzute la capitolul 3 ” ; capitolul 3, intitulat Condiţii precedente pentru transmiterea părţilor sociale prevede că îndeplinirea de către pârâtă a angajamentului asumat de a transmite părţile sociale reprezentând 60% din capitalul social al Societăţii este condiţionată de îndeplinirea, până la data de 22 iunie 2008, a două condiţii, respectiv:
- garantarea plăţii preţului de către reclamant prin instituirea unui drept de ipoteca şi a interdicţiei de înstrăinare si grevare în favoarea pârâtei G.P., asupra unor bunuri imobile, proprietatea lui I.N., acceptate în prealabil de pârâtă, în valoare egală sau mai mare cu 130% faţă de valoarea preţului de cumpărare;
- eliberarea garanţiilor reprezentate de contractul de garanţie reală imobiliară asupra soldurilor conturilor S.G., încheiat la data de 18 aprilie 2007, precum şi de cele două scrisori de garanţie emise de către B.A., respectiv B.P.E. în favoarea SC B.C.U.T.B. SA (împrumutătorul pârâtei în vederea refinanţării costurilor de achiziţie a carierei de piatră din jud. Argeş), prin care SC G.2. SA si SC G.P. SA, în calitate de avalişti, sunt ţinute în solidar cu S.G. pentru restituirea împrumutului acordat de SC U.T.B. SA, cel mai târziu în termen de 60 zile de la semnarea contractului.
Prin acelaşi contract, reclamantul I.N. şi-a asumat obligaţia de a plăti preţul transferului (stabilit la 3.200.000 euro), în tranşe, respectiv 25.000 euro, cel mai târziu în termen de 10 zile de la semnarea tranzacţiei, 960.000 euro cel mai târziu la data de 22 iunie 2008, 960.000 euro cel mai târziu la data de 22 august 2008 şi 1.255.000 cel mai târziu la data de 10 decembrie 2008.
S-a mai prevăzut că după îndeplinirea condiţiilor precedente, cel mai târziu în termen de 7 zile de la data îndeplinirii acestora se va încheia contractul de cesiune, iar părţile vor renunţa la drepturile deduse judecăţii în toate procesele iniţiate de acestea.
Din perspectiva calificării condiţiilor preexistente, în legătură cu care părţile au avut poziţii procesuale diferite, instanţa a reţinut, cu titlu prealabil, că acestea nu afectează actul juridic integral, aşadar obligaţiile ambelor părţi implicate, ci numai obligaţia pârâtei de a transfera proprietatea asupra părţilor sociale prin semnarea contractului de cesiune.
Primul argument reţinut a fost acela al interpretării literale: atât la secţiunea 1.1, cât şi la secţiunea 3 din convenţie se arată expres că numai obligaţia pârâtei de a transmite părţile sociale este sub rezerva/condiţionată de îndeplinirea condiţiilor precedente, în vreme ce obligaţia reclamantului de plată a preţului nu este legată de îndeplinirea acestor condiţii, prin nicio clauză.
Independenţa totală dintre obligaţia de plată a preţului şi îndeplinirea condiţiilor preexistente mai sus menţionate a rezultat, în al doilea rând, din termenele prevăzute în contract pentru îndeplinirea obligaţiilor: pentru îndeplinirea condiţiilor precedente s-a stabilit scadenţa la data de 22 iunie 2008 (respectiv 60 zile de la semnarea convenţiei în cazul eliberării garanţiilor, potrivit art. 3.2, ceea ce ar fi determinat scadenţa de 30 iunie 2008), de la această dată urmând a se calcula termenul de 7 zile pentru încheierea convenţiei, în timp ce executarea obligaţiei de plată a preţului este supusă unui calendar prevăzut la art. 2.2 din contract, calendar din care rezultă că, până la data prevăzută pentru îndeplinirea condiţiilor preexistente, I.N. ar fi trebuit să achite două tranşe din preţ.
De altfel, reclamantul a şi achitat prima parte din preţ potrivit convenţiei, respectiv 25.000 euro la data de 30 aprilie 2008.
Aşadar, oricare ar fi calificarea clauzelor disputate, obligaţia reclamantului de a achita preţul este o obligaţie pură şi simplă.
Cu referire la natura juridică a acestor condiţii preexistente, instanţa a apreciat că acestea sunt obligaţii suplimentare stabilite în sarcina reclamantului, iar nu condiţii, ca specie a modalităţilor actului juridic.
Instanţa a avut în vedere definiţia legală a condiţiei şi regula de interpretare prevăzută de art. 977 C. civ., potrivit căreia interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Din perspectiva definiţiei legale, potrivit art. 1004 C. civ., obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert, astfel că de esenţa condiţiei, ca modalitate a actului juridic este ca aceasta să fie reprezentată de un eveniment nesigur ca realizare. Din modalitatea în care sunt reglementate în capitolul 3 al convenţiei condiţiile preexistente, a rezultat însă că nu se poate reţine caracterul incert, nesigur ca realizare al acestora.
În condiţiile în care I.N. a arătat expres, cu ocazia formulării cererii precizatoare, că nu invocă nulitatea, rezilierea, rezoluțiunea contractului, a reţinut instanţa că actul autentificat din 30 aprilie 2008 este un act valabil care îşi produce plenar efectele, iar plata efectuată reprezintă executarea obligaţiei stabilite prin această convenţie, obligaţie care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu este condiţionată în niciun mod.
Într-un plan subsecvent al raţionamentului juridic expus de părţi, instanţa a apreciat că ambele tipuri de obligaţii („condiţii" în exprimarea convenţiei) preexistente depind de voinţa reclamantului: astfel, dacă în cazul obligaţiei de constituire a garanţiilor rezultă în mod explicit că aceasta cade în sarcina lui I.N. (aspect, de altfel necontestat în cauză), în cazul obligaţiei de eliberare a garanţiilor, reclamantul afirmă că aceasta cade exclusiv în sarcina terţului (B.Î.).
Faţă de împrejurarea că această obligaţie este stabilită exclusiv în favoarea pârâtei (aspect rezultat din scopul declarat de părţi pentru inserarea clauzei 3.2 chiar în cadrul acestei clauze), a rezultat că nu se poate reţine că SC G.P.I.C. SRL este ţinută a acţiona în vreun fel în vederea concretizării acestui demers, astfel încât neîndeplinirea obligaţiei să aibă efecte nefavorabile în ceea ce o priveşte.
Pe de altă parte, chiar dacă în convenţie se prevăd formal numai acţiuni ale SC B.C.U.T.B. SA, este evident că un contract nu poate stabili obligaţii pentru un terţ perfect faţă de contract (opunându-se principiul relativităţii efectelor contractului).
Recurgând la regula de interpretare prevăzută de art. 978 C. civ. (când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul), tribunalul a apreciat că în cauză există prezumţia rezonabilă că, în concret, reclamantului îi incumba obligaţia de a acţiona în sensul în care banca să elibereze garanţiile constituite de societăţile din grupul din care face parte pârâta, aferente împrumutului societăţii ale cărei părţi sociale urmau a reveni chiar reclamantului.
Prin urmare, invocarea neîndeplinirii acestor obligaţii chiar de către reclamant nu a fost primită: I.N. nu este în măsură a alege între executarea contractului şi desfiinţarea sa pentru neexecutarea propriilor obligaţii deoarece aceasta ar însemna ca existenţa unei convenţii să depindă exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, care în mod voluntar înţelege să nu-şi execute obligaţiile. Unei asemenea interpretări i se opune principiului forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.) şi al executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale (art. 970 C. civ.).
În concordanţă cu aceste argumente reţinute rezultă că în niciun caz nu se poate stabili că obiectul tranzacţiei este imposibil de executat, neexistând la data încheierii convenţiei o imposibilitate absolută (pentru oricine) de executare a obligaţiilor prevăzute la capitolul 3.
Faţă de împrejurarea că această convenţie s-a reţinut a fi valabil încheiată şi producând efecte în prezent (nefiind anulată, denunţată sau desfiinţată în alt mod), a rezultat că obligaţia de plată stabilită în sarcina reclamantului, executată în parte de acesta, nu este supusă restituirii.
Plata nu este lipsită de cauză deoarece la încheierea tranzacţiei a existat prefigurarea contraprestaţiei (încheierea contractului de cesiune), iar neîndeplinirea contraprestaţiei care legitimează plata a fost exclusiv din culpa reclamantului.
Cât despre restituirea solicitată în temeiul art. 993 şi următoarele C. civ., tribunalul a apreciat că mecanismul plăţii lucrului nedatorat nu operează în cauză, deoarece datoria în vederea căreia s-a făcut plata a existat, obligaţia de plată a preţului fiind expres prevăzută în contractul de tranzacţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul I.N..
Prin decizia nr. 1019 din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul I.N., împotriva sentinţei civile nr. 5956/02 octombrie 2013, pronunţată de Secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 76088/3/2011 având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC G.P.I.C. SRL. A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 8.000 euro cheltuieli de judecată.
Curtea nu a primit susţinerile apelantului în sensul că, întrucât părţile sociale ale SC S.G. SRL nu au mai putut fi cesionate ca urmare a neîndeplinirii în termenul stipulat a condiţiilor suspensive de la art. 3.2 din tranzacţia extrajudiciară, acesta rămâne lipsit de efecte juridice iar plata făcută în baza unui act lipsit de efecte juridice nu poate fi considerată ca fiind valabilă.
Instanţa a reţinut că apelantul reclamant este în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 3.1 şi 3.2 din Contractul de Tranzacţie, astfel că devine aplicabil principiul de drept potrivit cu care nemo auditur propriam turpitudinem allegans - deci reclamantul nu se poate prevala de propria culpă.
În mod netemeinic s-a susţinut de către apelant faptul că, clauzele de la art. 3.2 din tranzacţie ar reprezenta condiţii suspensive, iar nu obligaţii stabilite în sarcina sa, astfel cum corect a reţinut prima instanţă.
Potrivit art. 977 C. civ. 1864 interpretarea clauzelor contractului se face potrivit voinţei reale a părţilor, iar nu conform sensului literal al termenilor, astfel că, faptul că părţile au înţeles să denumească art. 3 „Condiţii precedente pentru transmiterea părţilor sociale" nu poate conduce prin el însuşi la concluzia că raportul juridic obligaţional ar fi afectat de modalitatea condiţiei.
Esenţial este faptul că, în cazul condiţiei, este vorba despre un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, ceea ce nu este cazul în speţă, câtă vreme din interpretarea coroborată a clauzelor Tranzacţiei reiese că voinţa părţilor a fost în sensul ca apelantul reclamant să aducă la îndeplinire cele prevăzute la art. 3.1 şi 3.2. De aceste clauze nu depinde naşterea raportului juridic obligaţional, în condiţiile în care este evident că obligaţia de plată a preţului prevăzută la art. 2 nu era afectată decât de termen, iar nu şi de vreo condiţie.
În ceea ce priveşte obligaţia prevăzută de art. 3.1 privind garantarea plăţii preţului de cumpărare prin instituirea de către apelant a unui drept de ipotecă asupra unor imobile proprietatea sa şi în favoarea intimatei G.E.P.I.C., s-a constatat că aceasta nu a fost executată şi mai mult, nici măcar apelantul însuşi nu a susţinut acest fapt, deşi era unica persoană care ar fi putut să o aducă la îndeplinire.
Referitor la obligaţia prevăzută la art. 3.2 - cea privind eliberarea garanţiilor instituite în baza dispoziţiilor contractului de credit şi a scrisorilor de garanţie bancară, Curtea a apreciat că, în mod nefondat, s-a susţinut prin motivele de apel că acestea cădeau în sarcina unui terţ - U.T.B., deoarece, faţă de principiul relativităţii efectelor actului juridic civil consacrat de art. 973 C. civ. 1864, Tranzacţia Extrajudiciară încheiată între părţi nu poate produce efecte decât faţă de autorii actului, în speţă părţile din cauză, ea neputând să dea naştere la obligaţii şi în sarcina altor persoane.
De asemenea, interpretând contractul dintre părţi potrivit criteriului avut în vedere de art. 977 C. civ. 1864 (voinţa reală a părţilor), se ajunge la concluzia că intenţia comună a acestora a fost în sensul că, eliberarea garanţiilor şi a scrisorilor de garanţie, să se producă ca efect al demersurilor apelantului reclamant.
După cum a susţinut apelantul, acesta nu avea cum să elibereze el însuşi scrisorile de garanţie bancară, acesta fiind atributul B.U.T., însă Curtea a considerat că voinţa părţilor aceea că reclamantul să determine banca să procedeze în acest sens, de vreme ce chiar în conţinutul tranzacţiei (art. 4) se face referire la faptul că d-lui N.I. îi sunt interzise „toate acele garanţii care presupun constituirea de garanţii şi asumarea de angajamente în afara obiectului de activitate al S.G., cu excepţia celor prevăzute la capitolul 3 punctul 3.2”.
S-a mai reţinut că eliberarea garanţiilor profita intimatei pârâte, câtă vreme scrisorile de garanţie erau avalizate de societăţi din acelaşi grup economic, astfel că apărea lipsit de sens ca părţile să insereze o clauză prin care pârâta să fie obligată să facă un lucru care îi profita ei înseşi.
Faţă de cele de mai sus şi de prevederile art. 978 C. civ. 1864 potrivit cu care, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care pot produce vreun efect iar nu în sensul în care n-ar putea produce nici un efect, Curtea a ajuns la concluzia că prin Tranzacţie apelantul reclamant şi-a asumat obligaţia de a determina Banca să elibereze garanţiile menţionate la pct. (IV) din Preambul.
Or, apelantul nu a făcut demersuri pentru producerea acestui rezultat, în condiţiile în care, spre ex., ar fi putut să ofere SC U.T.B. SA alte garanţii, care să fie îndestulătoare pentru aceasta încât să o determine să renunţe la garanţiile instituite anterior în favoarea sa.
A rezultat aşadar că, fiind în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, apelantul reclamant nu poate invoca imposibilitatea realizării obiectului Tranzacţiei din cauza neîndeplinirii, în termenul şi condiţiile stabilite de părţi, a condiţiilor precedente de la art. 3, ca temei al petitului principal al cererii de chemare în judecată, precizate la data de 14 septembrie 2012.
Instanţa a reţinut caracterul vădit nefondat al susţinerilor din apel referitoare la reaua-credinţă a pârâtei, care a făcut tot posibilul ca să nu se îndeplinească condiţiile precedente, în condiţiile în care, pe de o parte, buna-credinţă se prezumă, iar, pe de altă parte, apelantul nu a făcut dovezi în acest sens, ci doar s-a limitat la a face afirmaţii cu caracter de generalităţi.
De asemenea, Curtea a considerat că, în mod nefondat, s-a susţinut de către apelant faptul că, faţă de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor dintre părţi, suma a cărei restituire se solicită nu are ca echivalent o contraprestaţie corelativă, astfel că trebuie restituită indiferent de invocarea vreunei culpe, deoarece în contract nu este prevăzută vreo clauză penală şi nici pârâta nu a invocat existenţa vreunui prejudiciu pentru a fi îndreptăţită să o reţină.
S-a avut în vedere că apelantul reclamant a achitat suma de 1.165.000,23 euro în executarea obligaţiilor asumate prin Contractul de tranzacţie (art. 2), obligaţii de care era ţinut în conformitate cu prevederile art. 969-970 C. civ. 1864, neputându-se vorbi aşadar de o plată efectuată în lipsa unei obligaţii în acest sens.
Mai mult, atât la încheierea Contractului de Tranzacţie, cât şi la momentul efectuării plăţii, scopul imediat avut în vedere de apelant a fost cel al cesiunii de către G.E.P.I.C. a părţilor sociale deţinute la SC S.G. SRL.
Au fost reţinute, ca nefondate, criticile din apel potrivit cu care nerealizarea obiectului unui contract lipseşte de cauză plata preţului, întrucât, astfel cum, în mod corect, a arătat şi intimata prin întâmpinare. Cauza actului juridic civil constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, momentul de referinţă fiind aşadar data încheierii actului, iar nu unul ulterior (respectiv, în speţă, cel al împlinirii termenului până la care trebuiau executate obligaţiile de la art. 3.2).
Faptul că ulterior această cesiune nu a mai avut loc întrucât, din culpa apelantului reclamant, nu au fost îndeplinite în termenul fixat cele stabilite la art. 3.2 din Tranzacţie, nu a fost de natură a conduce la concluzia că, plata sumei de 1.165.000,23 euro, s-a făcut fără prefigurarea unei prestaţii.
Restituirea sumei nu se poate dispune cu atât mai mult cu cât contractul de tranzacţie nu a fost anulat şi nici nu s-a dispus rezoluţiunea acestuia, pentru a se putea cere, pe cale de consecinţă, şi repunerea în situaţia anterioară prin restituirea sumei anterior menţionate.
Referitor la motivele de apel prin care s-a invocat faptul că pârâta nu a notificat reclamantului în termenul de prescripţie că este gata să încheie contractul de cesiune, conform art. 6 din contract sau că ar fi intervenit prescrierea obligaţiilor asumate de părţi prin Tranzacţia Extrajudiciară, Curtea a constatat că aceste aspecte nu au fost invocate şi prin acţiune şi că, prin intermediul lor, se tinde la schimbarea în parte a cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce faţă de prevederile art. 294 alin. 1 C. proc. civ. nu este permis.
Curtea a apreciat, ca nefondate, şi susţinerile prin care s-a criticat obligarea reclamantului prin sentinţa atacată la plata sumei de 84.143,52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a reţinut că, într-adevăr prima instanţă avea posibilitatea conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. să reducă onorariul de avocat, criteriile avute în vedere de acest text de lege fiind valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Or, Curtea a apreciat că, prin raportare la criteriile menţionate anterior, cheltuielile de judecată, la care a fost obligat reclamantul de către Tribunal, nu sunt într-un cuantum excesiv, avându-se în vedere în special valoarea deosebit de mare a obiectului pricinii (1.165.000,23 euro), dar şi faptul că apărătorul pârâtei i-a asigurat asistenţă juridică în primă instanţă pe o perioadă mai mare de doi ani, inclusiv la Tribunalul Comercial Argeş, (de la data angajării până la pronunţarea sentinţei), timp în care a fost prezent la toate termenele de judecată, a depus întâmpinare, cerere de reexaminare, etc., a formulat susţineri pe excepţii, probe şi a depus concluzii scrise.
Împotriva deciziei nr. 1019 din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a declarat recurs reclamantul I.N., solicitând admiterea recursului şi modificarea, în tot, a deciziei recurate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., acestea privind următoarele aspecte:
Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natură pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). în dezvoltarea acestui motiv recurentul a arătat faptul că instanţa de apel a analizat pretenţiile reclamantului prin prisma stabilirii culpei contractuale a acestuia, susţinând încălcarea clauzelor contractuale de către reclamant, fapt ce ar conduce la netemeinicia cererii de chemare în judecată având ca obiect restituirea sumei de 1.165.000 euro achitată cu titlu de preţ al unor părţi sociale ce nu i-au mai fost transmise.
Arătă recurentul faptul că cererea de chemare în judecată nu are caracterul unei acţiuni în rezilierea sau rezoluţiunea contractului pentru ca instanţa să analizeze culpa părţilor contractante în stabilirea temeiniciei cererii de chemare în judecată. Acţiunea nu are ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a rezoluţiunii contractului din culpa pârâtului astfel încât, acesta să poată opune şi respectiv invoca chestiuni legate de culpa reclamantului, chestiuni ce au fost analizate de instanţa de apel deşi nu făceau obiectul cauzei.
Motivarea instanţei de apel bazată exclusiv pe analizarea culpei reclamantului şi invocarea principiului de drept „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” este o motivare străină de natura cauzei dedusă judecăţii. Prin intermediul cererii de chemare în judecată, reclamantul a formulat o acţiune în pretenţii solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.165.000,23 Euro plus dobânda legală, achitată cu titlu de preţ al părţilor sociale deţinute de pârâta G.P.I.C. (G.E.P.I.C.) în SC S.G. SRL, părţi sociale ce nu au mai putut fi transmise reclamantului din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin Tranzacţia Extrajudiciară, condiţii exterioare părţilor contractante, ce ţineau de fapta unui terţ. A solicita restituirea unui preţ achitat pentru o contraprestaţie ce nu s-a realizat reprezintă o acţiune independentă de cauzele care au condus la neîndeplinirea respectivelor condiţii, instanţa trebuind să constate doar neîndeplinirea condiţiilor şi, respectiv, imposibilitatea transmiterii părţilor sociale deţinute de pârâtă în S.G., în calitate de promitent-vânzător.
Nimic nu justifică reţinerea unui preţ pentru o contraprestaţie ce nu s-a mai realizat indiferent care au fost cauzele imposibilităţii realizării contraprestației, chiar şi dacă se acceptă prin absurd culpa plătitorului preţului, acesta nefiind un motiv de reţinere a preţului în lipsa unei contraprestaţii şi atâta timp cât respectivul contract nu cuprinde o clauză penală. Nefiind dedusă judecăţii o acţiune în rezoluțiunea contractului prin care să se solicite desfiinţarea acestuia din culpa pârâtului şi restituirea preţului plătit, consideră recurentul că, motivarea instanţei, caracteristică respingerii unei acţiuni în rezoluţiune, este străină de natură pricinii, încadrându-se astfel în motivele prevăzute la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care justifică modificarea deciziei recurate.
O altă motivare a instanţei de apel străină de natură pricinii este aceea a respingerii apelului pentru faptul că, la data plăţii preţului contractul avea o cauza valabilă, plata preţului efectuându-se cu prefigurarea contraprestației.
Această motivare este caracteristică respingerii unei acţiuni în constatarea nulităţii actului juridic pentru lipsa cauzei. Este evident faptul că preţul a fost achitat cu prefigurarea unei contraprestaţii, a dobândirii de către reclamant a părţilor sociale deţinute de pârâtă în S.G. în urmă încheierii unui contract de cesiune părţi sociale. Prin acţiune nu s-a afirmat ca reclamantul ar fi avut reprezentarea eronată a contraprestației pe care urma să o primească în schimbul preţului. Obiectul acţiunii îl reprezintă restituirea preţului achitat pentru faptul că prefigurarea contraprestației nu s-a mai îndeplinit în termenul stabilit de părţi în contract, respectiv pârâta nu a mai putut cesiona în favoarea reclamantului părţile sociale deţinute în S.G. deoarece Banca Unicredit nu a eliberat în termenul stipulat în contract scrisorile de garanţie bancară. Prin urmare, nu are relevanţă raportat la obiectul cauzei, prefigurarea contraprestației la data încheierii contractului şi a plăţii preţului, deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este o acţiune în anularea unui act juridic ca fiind lipsit de obiect. Acţiunea se întemeiază pe faptul neîndeplinirii unor condiţii esenţiale pentru cesionarea părţilor sociale, certitudinea neîndeplinirii condiţiilor intervenind ulterior semnării contractului şi achitării preţului. Posibilitatea îndeplinirii obligaţiei pârâtei de cesionare a părţilor sociale era condiţionată de un eveniment viitor si nesigur că se va realiza, respectiv eliberarea scrisorilor de garanţie de către bancă.
Motivarea instanţei de apel bazată pe legalitatea cauzei actului juridic şi prefigurarea contraprestației la data semnării acestuia, este caracteristică unei acţiuni în anularea unui contract sinalagmatic, această motivare fiind străină de natură pricinii, pricină ce priveşte fapte ulterioare încheierii contractului şi ce au legătură cu neîndeplinirea unor condiţii.
Instanţele fondului ce au decis respingerea acţiunii trebuiau să justifice care este temeiul juridic al reţinerii preţului de către pârâtă şi nu dacă reclamantul a avut sau nu reprezentarea contraprestației la data achitării preţului, o astfel de motivare fiind străină de natură pricinii.
O altă motivare străină de natură pricinii este afirmaţia conform căreia restituirea preţului poate fi dispusă doar dacă contractul este anulat ori s-a dispus rezoluţiunea acestuia, pentru a se putea solicita pe cale de consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Nu au fost invocate prin acţiune motive de nulitate ale actului juridic şi nici nu s-a invocat culpa vreunei părţi în neexecutarea contractului ci nerealizarea unor condiţii esenţiale pentru cesionarea părţilor sociale astfel încât, rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic nu sunt instituţii de drept aduse în discuţie prin intermediul acestei speţe şi nici nu sunt unicele instituţii prin care se poate admite o acţiune in pretenţii.
A afirma că preţul plătit pentru o contraprestaţie ce nu s-a mai îndeplinit, nu poate fi restituit în afară nulităţii sau rezoluțiunii contractului, cauza neîndeplinirii contraprestației fiind neîndeplinirea unor condiţii esenţiale pentru încheierea contractului de cesiune părţi sociale, reprezintă o eroare juridică care restrânge acţiunile în pretenţii doar la o singură instituţie de drept şi anume aceea a repunerii părţilor în situaţia anterioară ca urmare a nulităţii sau rezoluțiunii unui act juridic.
Consideră recurentul că pot exista acţiuni în pretenţii admisibile şi în afara instituţiei repunerii părţilor în situaţia anterioară, o acţiune în pretenţii putând deriva şi din plata unui preţ pentru contraprestaţii ce nu au mai fost aduse la îndeplinire indiferent pentru ce motive, acţiunea fiind aceea de restituire a preţului. Dacă ulterior încheierii contractului intitulat Tranzacţie Extrajudiciară obiectul acestuia, constând în transmiterea părţilor sociale deţinute de pârâtă în S.G. în favoarea reclamantului I.N., nu mai este posibil, din cauza neîndeplinirii unor condiţii esenţiale stabilite de părţi pentru transmiterea părţilor sociale, persoana care şi-a executat obligaţia de plată a preţului, chiar şi parţial, este îndreptăţită la restituirea respectivei prestaţii.
Printr-o altă critică, se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
În acest sens, recurentul arată că actul juridic dedus judecăţii, contractul intitulat «Tranzacţie Extrajudiciară » reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare, un act prin care SC G.P.I.C. SRL se obligă să-i transmită reclamantului I.N. părţile sociale pe care le deţine în S.G., prin semnarea unui contract de cesiune părţi sociale.
Contractul intitulat «Tranzacţie Extrajudiciară» nu era apt prin el însuşi să transmită reclamantului părţile sociale deţinute de pârâtă în S.G., fapt evidenţiat în prevederile art. l intitulat «Obiectul Tranzacţiei» şi art. 6 intitulat «Transmisiunea definitivă a părţilor sociale». Actul juridic dedus judecăţii a avut că scop stingerea litigiilor între părţi şi stabilirea preţului părţilor sociale deţinute de pârâtă în S.G. precum şi stabilirea condiţiilor în care părţile sociale puteau fi transmise reclamantului, condiţii legate de eliberarea scrisorilor de garanţie bancară.
Instanţa de apel nu a observat faptul că în contract sunt prevăzute la art. 3 două tipuri de condiţii precedente pentru transmiterea părţilor sociale, respectiv condiţii ce ţin de garantarea plăţii preţului şi condiţii care ţin de eliberarea scrisorilor de garanţie bancară, ultima condiţie putând fi îndeplinită doar de B.C.U.T.B. Contractul supus judecăţii fixează principiile mari şi esenţiale ale încheierii contractului de cesiune părţi sociale dar nu cuprinde vreo clauză penală în cazul în care părţile se răzgândesc sau din orice motiv părţile sociale nu se mai transmit. Orice preţ plătit în baza unei promisiuni de vânzare, în baza unui antecontract care nu cuprinde o clauză penală şi deci preţul nu reprezintă o arvună, este supus restituirii indiferent de cauzele care au condus la neîncheierea contractului preconizat. Dacă instanţa de apel ar fi înţeles că actul dedus judecăţii reprezintă un antecontract de cesiune părţi sociale, o promisiune de vânzare cu plata preţului în avans, ar fi fost în măsură să soluţioneze cauza într-un mod foarte simplu, observând că plata preţului este lipsită de contraprestaţie, fără a trebui să analizeze instituţii de drept ce nu au legătură cu obiectul cauzei după cum s-a arătat anterior.
Printr-o altă critică se susţine că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.):
Arată recurentul că netemeinicia deciziei recurate constă în faptul că instanţa de apel nu a arătat în motivare care este temeiul juridic, textul legal în baza căruia pârâta este îndreptăţită să reţină suma de 1.165.000 euro fără a da nimic în schimb, fără a putea cesiona părţile sociale pe care le deţine în S.G. De asemenea, toate constatările instanţei de apel privind culpa reclamantului sunt neîntemeiate deoarece nu există nicio clauză contractuală prin care reclamantul să-şi fi asumat vreo obligaţie de rezultat, respectiv obligaţia de a determina fapta unui terţ, a băncii U.T. cu privire la remiterea scrisorilor de garanţie bancară.
O altă constatare netemeinică a instanţei de apel este reţinerea culpei reclamantului cu privire la neconstituirea garanţiilor pentru plata preţului. Garanţiile nu au fost constituite deoarece pârâta nu Ie-a acceptat, drept pentru care a primit preţul ce trebuia să fie garantat. La dosarul cauzei nu există nicio proba care să dovedească solicitarea pârâtei ca reclamantul să constituie garanţii pentru plata preţului, fiind evident faptul că părţile au renunţat la constituirea garanţiilor în schimbul achitării de către reclamant a sumei de 1.650.000 euro. Nu există nicio clauză contractuală care să prevadă obligarea reclamantului I.N. să constituie garanţii în favoarea băncii U.T. în schimbul eliberării scrisorilor de garanţie bancară. Consideră recurentul că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, aplicând legea în mod greşit deoarece a dat clauzelor clare ale contractului de «Tranzacţie Extrajudiciară» o interpretare vădit în favoarea pârâtei deşi acele clauze sunt clare, nesusceptibile de vreo interpretare în afară celei literale.
Mai mult decât atât, dacă s-a considerat ca există clauze neclare, acestea trebuiau interpretate în favoarea celui care se obligă, ori instanţa a stabilit in sarcina reclamantului obligaţii suplimentare, de a constitui garanţii personale în favoarea băncii, ceea ce adaugă o obligaţie pe care nu şi-a însuşit-o.
Solicită a se observa faptul că pârâta putea stinge creditul prin plata acestuia din suma primită de la reclamant, nefiind necesară înlocuirea garanţiilor. Pârâta a preferat să încaseze consistenta sumă de 1.650.000 euro fără să facă niciun demers pentru ridicarea garanţiilor, pentru a nu putea fi obligată să cesioneze părţile sociale deţinute în S.G. şi fără să ofere nimic în schimbul acestei sume, prin urmare, aceasta deţine nejustificat suma de 1.650.000 euro iar instanţele de fond au considerat că tot reclamantul, al cărui patrimoniu s-a micşorat cu respectiva sumă, trebuia să mai îndeplinească obligaţii neprevăzute in contract, contract interpretat în defavoarea pretinsului debitor al obligaţiilor pretins neexecutate.
Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea legii, oferind o motivare ce excede obiectului cererii de chemare în judecată, motivare ce nu are legătură cu pretenţiile reclamantului, constatând culpă acestuia prin încălcarea unor obligaţii contractuale care de fapt nu erau în sarcina acestuia. De esenţa unui contract sinalagmatic este reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor astfel încât, cel care plăteşte un preţ face plata cu scopul de a primi în schimb contraprestaţia corelativă, în cauză, scopul plăţii sau cauza acesteia fiind încheierea contractului de cesiune părţi sociale deţinute de pârâtă în S.G., contract ce nu s-a mai încheiat. Acţiunea de faţă este o acţiune în pretenţii având că obiect restituirea avansului de preţ plătii în baza unui Antecontract şi pentru un contract ce nu a mai luat fiinţă din cauza neîndeplinirii unor condiţii esenţiale. Nu s-a afirmat că obiectul convenţiei era imposibil de executat la dată încheierii acesteia, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci că ulterior a devenit imposibil de executat din cauza neîndeplinirii în termen a condiţiilor precedente esenţiale prevăzute în art. 3.2 din convenţie. Acest fapt, petrecut ulterior încheierii convenţiei, deschide dreptul la solicitarea restituirii plăţii efectuate. Chiar dacă se consideră valabilă obligaţia de plată a reclamantului la dată încheierii convenţiei, ulterior, din cauza neîndeplinirii condiţiilor precedente transmiterii părţilor sociale, plata efectuată de reclamant a rămas fără contraprestaţie.
Instanţa a analizat valabilitatea convenţiei şi a plăţii la data încheierii convenţiei or, reclamantul a solicitat să se constate un fapt intervenit ulterior încheierii convenţiei, respectiv imposibilitatea realizării obiectului sau prevăzut la art. 1.1 cu consecinţa restituirii preţului. Plata efectuată anterior îndeplinirii condiţiilor suspensive pentru încheierea contractului de cesiune părţi sociale prevăzut în art. 6 al contractului de Tranzacţie Extrajudiciară, urmează a fi considerată ca devenită ulterior lipsită de efectul scontat, nefiind urmată de încheierea de către părţi a unui contract de cesiune părţi sociale, ca urmare a neîndeplinirii în termen a condiţiilor pentru realizarea obiectului contractului. Mai mult decât atât, reclamantul a făcut plata cu încălcarea prevederilor contractului de Tranzacţie Extrajudiciară deoarece preţul trebuia achitat numai după dată îndeplinirii condiţiilor precedente prevăzute la art. 3 din Tranzacţie şi în baza unui Contract de cesiune părţi sociale. Plata se făcea ulterior îndeplinirii condiţiilor precedente, acesta fiind şi motivul pentru care părţile au stabilit ca I.N. să constituie garanţii pentru plata preţului. Cum preţul a fost plătit în proporţie de 50 % anterior îndeplinirii condiţiilor, părţile au renunţat la constituirea de garanţii ce oricum fuseseră refuzate de reprezentanţii pârâtei.
Recurentul susţine netemeinicia reţinerilor instanţei de apel cu privire la culpa reclamantului I.N. întrucât, din moment ce contractul de Tranzacţie extrajudiciară nu cuprinde vreo clauză penală, preţul plătit de reclamant neavând caracterul unei arvuni, neexecutarea obligaţiilor contractuale de către vreuna dintre părţi nu poate avea ca efect refuzul restituirii prestaţiilor deja efectuate de către cealaltă parte. Dacă pârâta G.E.P.I.C. considera că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale putea solicită instanţei rezoluţiunea convenţiei şi obligarea domnului I.N. la plata daunelor pricinuite ca urmare a neexecutării obligaţiilor din convenţie, eventual prin formularea unei cereri reconvenţionale. Preţul plătit de reclamant nu poate fi considerat daune interese pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, în lipsa unei clauze exprese în acest sens. Neexistând însă nicio culpă a reclamantului, este evident faptul că pârâta nu a acţionat în niciun fel pentru rezoluţiunea contractului şi obligarea domnului Ivănescu la plata daunelor ce urmau să fie dovedite. Astfel, în mod nelegal, instanţa de fond şi cea de apel au constatat culpa reclamantului, invocând o neexecutare a contractului şi au dispus ca acesta să fie lipsit de suma de 1.650.000 euro, achitată pârâtei.
Restituirea preţului plătit de reclamant fără a primi nimic în schimb nu este condiţionată contractual de nicio culpă, contractul necuprinzând o clauză penală care să prevadă reţinerea preţului de către promitentul vânzător al părţilor sociale. Astfel, instanţa de apel trebuia să analizeze doar dacă efectele convenţiei deduse judecăţii puteau fi realizate sau nu, respectiv dacă au fost îndeplinite condiţiile precedente şi dacă pot fi transferate părţile sociale. Dacă efectele convenţiei preconizate de părţi nu putea fi îndeplinite, instanţa urmă să dispună admiterea acţiunii în pretenţii pentru restituirea preţului, motivele neîndeplinirii respectivelor condiţii fiind mai puţin importante.
Instanţele de fond nu ar fi putut juridic să respingă acţiunea reclamantului chiar dacă argumentaţia prezentată privind culpa acestuia ar fi fost adevărată, însă, argumentaţia instanţei de apel privind culpa reclamantului I.N. nu are niciun suport juridic, contractual şi nici faptic deoarece nu există nicio prevedere contractuală care să-l oblige pe reclamant să facă vreun demers în vederea eliberării scrisorilor de garanţie bancară prevăzute la art. 3.2. din convenţia dedusă judecăţii. Instanţa nu poate motiva o hotărâre judecătorească pe prezumţii atunci când între părţi a fost încheiată o convenţie scrisă. În ceea ce priveşte constituirea de garanţii pentru plata preţului, pârâta a refuzat constituirea garanţiilor, acceptând însă plata preţului în proporţie de 50% din valoarea părţilor sociale ce urmau a fi cedate reclamantului. Nu există nicio notificare din partea pârâtei care să arate că ar fi dorit ca domnul I.N. să constituie alte garanţii, şi nu există dovadă că părţile ar fi discutat vreodată despre lipsa constituirii garanţiilor pentru plata preţului. Nu există nicio dovadă că motivul pentru care părţile sociale nu au mai fost cesionate ar fi lipsa constituirii unor garanţii pentru plata preţului acestora. Afirmaţia reprezentanţilor pârâtei-intimate conform căreia reclamantul I.N. trebuia să constituie garanţii în favoarea Băncii U.T.B. este neadevărată deoarece în contract nu se prevede o astfel de obligaţie. împrumutul societăţii a fost garantat prin emiterea a două scrisori de garanţie bancară de către Banca Andalucia respectiv B.P.E. şi a fost garantat şi prin încheierea unui contract de garanţie reală mobiliară asupra soldurilor conturilor S.G. Nu rezultă din niciun act aflat la dosarul cauzei că reclamantul I.N. s-ar fi obligat să devină garantul împrumutului acordat societăţii S.G. de banca U.T. Conform art. 3 din Tranzacţia Extrajudiciară, «Constituie o condiţie precedentă esenţiala pentru transmiterea părţilor sociale, eliberarea garanţiilor menţionate la punctul IV din Preambul înainte de plata Tranşei 1 din Preţul de cumpărare.» Pentru îndeplinirea acestei condiţii vor trebui efectuate următoarele demersuri : i) Declaraţie din partea băncii de renunţare la garanţii şi ii) remiterea de către banca a scrisorilor de garanţie.
Prin urmare, condiţiile precedente esenţiale trebuiau îndeplinite de Banca (U.T.B.), această fiind singură în măsură să renunţe la garanţiile pentru creditul acordat societăţii S.G., atâta vreme cât Garanţiile au fost constituite în beneficiul acesteia. Interesul de a solicită eliberarea garanţiilor aparţinea societăţii pârâte G.P.I.C. (GEPIC), deoarece aceasta avea interes ca în cazul cesionarii integrale a pachetului de părţi sociale deţinute în S.G. către reclamant în schimbul preţului plătit de acesta, să nu rămână obligată să garanteze creditul societăţii. Este evidentă reaua-credinţă o pârâtei care după ce a încasat suma de 1.165.000 euro a făcut tot posibilul să nu se îndeplinească condiţiile precedente cesionarii părţilor sociale astfel încât, aceasta să nu poată fi obligată la încheierea contractului de cesiune părţi sociale, dar să rămână cu consistenta sumă achitată, fără a plăti contraprestaţia.
Ultimul motiv de recurs priveşte contestarea onorariului perceput de avocatul pârâtei pe care recurentul îl consideră disproporţionat faţă de muncă prestată şi de susţinerile ce nu au caracter juridic. Mai mult decât atât, din actele dosarului nu rezultă achitarea onorariului de către intimată. Onorariul se plăteşte de obicei anticipat şi nu există o legătură directă între acesta şi durata procesului deoarece între termene şi în timpul cât se redactează hotărârile avocatul nu efectuează de obicei nicio activitate judiciară. Atâta timp cât nu este fixat un onorariu pentru fiecare termen de judecată, deplasarea la Tribunalul Argoş a unor avocaţi stagiari in cadrul amânărilor nu justifică onorariul de 20.000 euro admis de instanţă cu motivarea că avocatul a asigurat asistenţa juridică pe o perioada mai mare de doi ani, perioada în care de fapt s-a aşteptat redactarea hotărârilor pronunţate în cauză.
Intimata-pârâtă SC G.P.I.C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care s-a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natură pricinii, în sensul că instanţa ar fi judecat o altă acţiune decât cea cu care reclamantul a învestit-o, sunt nefondate.
Nu prezintă relevanţă faptul că reclamantul a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată dispoziţii ale C. civ. care reglementează plata nedatorată, întrucât instanţa, în exerciţiul rolului activ, în raport de situaţia de fapt, poate da calificarea juridică exactă a acţiunii.
Chiar dacă reclamantul şi-a motivat în drept cererea pe dispoziţiile privind plata nedatorată, în fapt, acesta a motivat cererea de restituire pe culpa părţii adverse şi a unui terţ străin de contract, argument pentru care instanţa a procedat la analizarea obligaţiilor contractuale şi a reţinut că cererea de restituire a preţului nu este fondată, având în vedere culpa reclamantului în ceea ce priveşte îndeplinirea propriilor obligaţii.
Contrar susţinerilor recurentului cum că acesta a formulat o acţiune independentă de cauzele care au condus la neîndeplinirea respectivelor condiţii, instanţa trebuind să constate doar neîndeplinirea condiţiilor şi, respectiv, imposibilitatea transmiterii părţilor sociale deţinute de pârâtă în S.G., în calitate de promitent-vânzător, recurentul nu are deschisă calea de a formula acţiuni independente, total sau parţial, de raportul juridic rezultat din convenţia părţilor.
Faptul că recurentul pretinde restituirea unei plăţi făcută în temeiul unei convenţii, fără a supune judecăţii analiza raportului juridic care a stat la baza acestei convenţii, este o chestiune care ţine de modalitatea în care reclamantul a înţeles să-şi susţină interesele, alegerea căii procesuale intrând în sfera principiului disponibilităţii.
Recurentul susţine că nimic nu justifică reţinerea unui preţ pentru o contraprestaţie ce nu s-a mai realizat, indiferent care au fost cauzele imposibilităţii realizării contraprestaţiei, chiar şi dacă se acceptă, prin absurd, culpa plătitorului preţului, acesta nefiind un motiv de reţinere a preţului în lipsa unei contraprestații şi atâta timp cât respectivul contract nu cuprinde o clauză penală. Instanţa observă însă că, nu problema moralităţii reţinerii sumei de către pârâtă, se pune în cauză, instanţa fiind obligată să verifice dacă reclamantul a ales calea procesuală legală care să îi susţină temeinicia pretenţiilor.
Critica conform căreia, motivarea instanţei de apel prin care s-a reţinut că la data plăţii preţului pretins a fi restituit, contractul avea o cauza valabilă, plata preţului efectuându-se cu prefigurarea contraprestaţiei, este străină de natură pricinii şi nefondată, instanţa analizând, în fapt, obligaţiile contractuale asumate de părţi în condiţiile în care reclamantul nu a invocat vreo cauză de nulitate a contractului, situaţie în care plata făcută de acesta nu poate fi restituită pur şi simplu, fără a fi dovedită vreo cauză de restituire a plăţii.
Nu este străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel bazată pe legalitatea cauzei actului juridic şi prefigurarea contraprestaţiei la data semnării acestuia, atâta timp cât, astfel cum s-a arătat, solicitarea de restituire a plăţii nu poate avea loc decât în condiţiile în care recurentul ar fi dovedit că nu are nicio culpă în realizarea obiectului contractului, astfel cum părţile au convenit.
Nu sunt fondate criticile prin care se susţine că rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic nu sunt unicele instituţii prin care se poate admite o acţiune în pretenţii putând exista, în opinia recurentului, acţiuni în pretenţii admisibile şi în afara instituţiei repunerii părţilor în situaţia anterioară, cum ar fi o acţiune în pretenţii, derivată din plata unui preţ pentru contraprestaţii ce nu au mai fost aduse la îndeplinire, indiferent pentru ce motive, acţiunea fiind aceea de restituire a preţului.
Instanţa reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Din acest principiu derivă obligaţia instanţei de a respecta cadrul contractual convenit de părţi şi de a nu dispune peste ceea ce părţile au stabilit cu putere de lege. în consecinţă, dacă instanţa constată că la baza raportului juridic dedus judecăţii se află un contract, aceasta nu poate dispune decât în limitele contractului. Or, cum în cauză, reclamantul nu a invocat o cauză de ineficacitate a actului juridic pe care îşi întemeiază pretenţiile, contractul este valid, pretenţiile părţilor urmând să fie analizate din perspectiva îndeplinirii de către acestea a obligaţiilor contractuale. Instanţa nu poate interpreta contractul în afara cadrului convenit de părţi, doar pentru motivul că, cel care iniţiază procesul, cu bună ştiinţă sau din eroare, apelează la mijloace procesuale neadecvate situaţiei de fapt dedusă judecăţii.
Nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii deoarece nu s-a observat faptul că în contract sunt prevăzute la art. 3 două tipuri de condiţii precedente pentru transmiterea părţilor sociale, respectiv condiţii ce ţin de garantarea plăţii preţului şi condiţii care ţin de eliberarea scrisorilor de garanţie bancară, ultima condiţie putând fi îndeplinită doar de Banca C.U.T.B. , nu este fondată, având în vedere interpretarea greşită a recurentului, conform căreia banca, terţ de contract, ar fi avut obligaţii contractuale pe care trebuia să îndeplinească, în lipsa solicitării exprese a acestuia, însoţită de îndeplinirea condiţiilor aferente emiterii scrisorilor de garanţie.
Inexistenţa unei clauze penale exprese nu poate conduce la concluzia că pârâta este obligată să restituie plata făcută deoarece, clauza penală este o convenţie prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul creat ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate or, în cauză, situaţia este diferită, întrucât, chiar şi în lipsa unei clauze penale, plata făcută de reclamant nu este supusă restituirii decât în situaţia în care acţiunea formulată de acesta ar fi avut ca obiect rezoluţiunea contractului şi repunerea pârâtei în situaţia anterioară (restituirea preţului), în temeiul răspunderii contractuale a pârâtei.
Se reţine ca fiind nefondată şi critica prin care se susţine că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motivat de faptul că instanţa nu a arătat în motivare care este temeiul juridic, textul legal în baza căruia pârâta este îndreptăţită să reţină suma de 1.165.000 euro fără a da nimic în schimb, fără a putea cesiona părţile sociale pe care le deţine în S.G.
Se observă că instanţa nu a fost învestită cu o cerere prin care să dezlege îndreptăţirea pârâtei de a nu restitui suma pretinsă de reclamantă, ci cu o acţiune în restituirea unei plăţi, pretins nedatorate, prin urmare instanţa a motivat respingerea cererii cu care a fost învestită, nefiind obligată să răspundă tuturor susţinerilor părţii, fără legătură cu petitul acţiunii.
Cu privire la criticile prin care se neagă existenţa unor obligaţii contractuale în sarcina reclamantului sau renunţarea tacită a părţilor la executarea acestora, acestea sunt nefondate, având în vedere că nu sunt însoţite de argumente întemeiate pe înscrisurile aflate la dosare.
Critica potrivit căreia instanţa a analizat valabilitatea convenţiei şi a plăţii la data încheierii convenţiei iar, reclamantul a solicitat să se constate un fapt intervenit ulterior încheierii convenţiei, respectiv imposibilitatea realizării obiectului sau prevăzut la art. 1.1 cu consecinţa restituirii preţului, nu este fondată, instanţa reţinând validitatea plăţii din perspectiva în care acţiunea nu a vizat desfiinţarea convenţiei cu daune interese, situaţie în care această plată putea fi restituită în urma dovedirii de către reclamant a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă.
Critica prin care se susţine că instanţa de apel trebuia să analizeze doar dacă efectele convenţiei deduse judecăţii puteau fi realizate sau nu, respectiv dacă au fost îndeplinite condiţiile şi dacă pot fi transferate părţile sociale, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa a fost învestită cu o acţiune privind restituirea unei plăţi nedatorate, situaţie în care, analizându-se condiţiile acestei acţiuni s-a constatat că datoria în vederea căreia s-a făcut plata există din punct de vedere juridic, în raporturile dintre părţi, iar plata nu a fost făcută din eroare de către reclamant, situaţie în care se reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.
Critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel este nefondată, atât sub aspectul existenţei dovezii de plată a onorariului de avocat, cât şi asupra întinderii acestuia, întrucât la dosar se află dovada efectuării cheltuielilor de judecată de către pârâtă, iar cuantumul onorariului nu este excesiv având în vedere valoarea pretenţiilor, complexitatea cauzei şi durata asigurării asistenţei şi reprezentării de către avocat.
Având în vedere cele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de cenzurare a onorariului de avocat în faza procesuală a recursului, instanţa o găseşte neîntemeiată, având în vedere că, raportat la complexitatea cauzei, valoarea pricinii şi munca depusă de avocat, acesta nu are o valoare disproporţionată, motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală, va obliga recurentul la plata sumei de 43.692 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC G.P.I.C. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul I.N. împotriva Deciziei nr. 1019 din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 43.692 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC G.P.I.C. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 12 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1925/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 37/2015. Civil. Excludere asociat. Suspendare... → |
|---|
