ICCJ. Decizia nr. 37/2015. Civil. Excludere asociat. Suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 37/2015
Dosar nr. 45216/3/2010
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3590 pronunţată la 29 aprilie 2013 în Dosarul nr. 45216/3/2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis cererea principală şi a dispus excluderea asociatului pârât F.M. din SC H.N. SRL, structura participării la capitalul social, în urma retragerii, fiind: asociatul G.M. - 10.000 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei, V.A. - 32.000 părţi sociale, în valoare totală de 320.000 lei, si F.V. - 4.000 părţi sociale, în valoare de 40.000 lei, cu o participare a fiecăruia la capitalul social proporţional cu părţile sociale deţinute; a obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamanţilor suma de 18.603,27 lei cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată şi a obligat SC H.N. SRL să plătească pârâtului-reclamant F.M. suma de 341.320 lei reprezentând drepturile cuvenite pârâtului-reclamant pentru părţile sale sociale, ca urmare a excluderii din societate; a emis adresă către D.I.T.L. sector 2 pentru urmărirea încasării taxei de timbru în cuantum de 3.904,20 lei, eşalonată în 48 de rate lunare, în cuantum de 81,34 lei, începând cu luna mai 2013; a obligat SC H.N. SRL să plătească pârâtului-reclamant suma de 4.625 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă civilă tribunalul a reţinut că SC H.N. SRL este constituită în forma unei societăţi cu răspundere limitată, având următorii asociaţi: F.V., cu o cotă de 8% din capitalul social; F.M., cu o cotă de 8% din capitalul social; G.M., cu o cotă de 20 % din capitalul social si V.A., cu o cotă de 64 % din capitalul social.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat excluderea paratului F.M. pe motiv că paratul, in perioada in care a avut calitatea de administrator al societăţii a folosit bunurile si capitalul societăţii intr-un scop contrar intereselor societăţii, respectiv in interes propriu.
Astfel, pârâtul-reclamant a avut calitatea de administrator al SC H.N. SRL in perioada 15 noiembrie 2005-10 iunie 2009.
Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, din fișa contului -Avansuri de trezorerie- rezultă că la data de 17 iunie 2009 soldul contului era de 418.020,62 lei ca urmare a ridicării în avans de bani, atât prin casieria proprie, cât şi cu cârdul bancar, direct prin bancă, tot soldul fiind înregistrat în fişa analitică în contul pârâtului F.M. S-a reţinut că dispoziţiile de plată din casierie nu poartă nici o semnătură de ridicare a banilor de către parat, insă in acea perioadă paratul a fost administrator al societăţii şi poartă răspunderea pentru modul de organizare a activităţii societăţii, iar prin semnarea raportărilor semestriale si anuale (bilanţ, cont de profit si pierderi, balanţă contabilă), acesta si-a insusit înregistrările contabile.
Expertul a mai arătat că sumele ridicate nejustificat din casierie sunt în valoare de 283.527,26 lei, sumele ridicate prin cârd bancar A.T.M. sau plătite la diverşi furnizori, efectuate prin P.O.S., care nu au fost justificate de paratul F.M. sunt in sumă de 134.493,26 lei.
În afară de avansurile spre decontare în lei, expertul a reţinut că în perioada analizată, pârâtul a ridicat şi avansuri în devize, după cum urmează: a ridicat 4.961 euro, a justificat 1.952 euro, sold nejustificat 2.999 euro, a ridicat 5.550. dolari SUA, a justificat 5.350 dolari SUA, sold nejustificat 200 dolari SUA.
Expertiza a identificat ca pârâtul a utilizat suma de 698.088,90 lei din care a justificat doar suma de 280.068,26 lei, rămânând un sold nejustificat de 418.068,64 lei.
Față de concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că paratul şi-a însuşit din conturile societăţii sume în lei, euro și dolari SUA, tribunalul nu a primit susţinerile paratului-reclamant potrivit cărora acesta ar fi dat dovadă de inabilitate in afaceri in perioada in care a fost administrator.
Față de considerentele expuse, tribunalul a admis cererea principală, dispunând excluderea asociatului F.M. din SC H.N. SRL.
Astfel, în urma excluderii pârâtului-reclamant structura participării la capitalul social, potrivit înţelegerii părţilor, va fi următoarea: asociatul G.M. - 10.000 părţi sociale, in valoare de 100.000 lei, V.A. - 32.000 părţi sociale, in valoare totală de 320.000 lei, si F.V. - 4.000 părţi sociale, in valoare de 40.000 lei, cu o participare a fiecăruia la capitalul social proporţional cu părţile sociale deţinute.
În ceea ce priveşte cererea reconventională tribunalul a reţinut că potrivit art. 224 alin (1) din Legea nr. 31/1990 asociatul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv. (2) Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Ca atare, asociatul retras este îndreptăţit la plata unei sume de bani care să reprezinte valoarea părţii proporţionale din patrimoniu.
Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, valoarea drepturilor de participare a paratului, conform balanţei de verificare la data de 30 aprilie 2012 se ridică la suma de 341.320 lei.
În ceea ce priveşte dividendele solicitate de paratul-reclamant tribunalul a reţinut că potrivit susţinerilor ambelor părţi în perioada 2004-2010 A.G.A. a hotărât să nu distribuie dividende, ca urmare a solicitării SC U. SA, cu care societatea semnase un contract de credit.
Chiar și expertul contabil a evidenţiat că nu există nici o hotărâre A.G.A. prin care să se fi hotărât plata de dividende.
În speţă A.G.A. a hotărât să nu distribuie dividende, ci tot profitul a fost reinvestit.
Prin urmare, solicitarea pârâtului-reclamant la plata unor dividende în sumă de 39.931,22 lei s-a apreciat ca neîntemiată.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de a compensa sumele datorate de societate cu sumele datorate de parat societăţii, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au depus la dosar o cerere prin care să solicite obligarea paratului la plata către societate a sumelor cu care paratul a prejudiciat societatea. Reclamanţii au invocat compensaţia legală de drept pe cale de apărare.
Tribunalul a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 1144 şi art. 1145 C. civ pentru a opera compensaţia legală de drept trebuie ca cele doua creanţe să aibă ca obiect bunuri fungibile şi să fie deopotrivă certe, lichide si exigibile.
S-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera compensaţia.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., conform considerentelor expuse de tribunal.
Împotriva acestei sentinţe civile reclamanţii G.M., V.A., F.V. şi SC H.N. SRL au declarat apel, timbrat şi în termen legal, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de constatare a compensării legale a datoriilor reciproce ale pârâtului F.M. (în sumă de 341.320 lei - reprezentând drepturile cuvenite asociatului exclus) şi, respectiv SC H.N. SRL (în sumă de 418.068,64 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost produs de pârât prin sumele ridicate de acesta, conform expertizei omologate în cauză) precum şi în sensul respingerii cererii de obligare a SC H.N. SRL la plata cheltuielilor de judecată către pârât.
În motivarea apelului s-a arătat, în esenţă, în primul rând că tribunalul a omis să se pronunţe în dispozitivul sentinţei asupra cererii de constatare a compensării legale a datoriilor reciproce formulată la 19 decembrie 2012, iar în considerentele sentinţei s-a rezumat la argumentarea în mod contradictoriu şi în mod neîntemeiat a unei soluţii de respingere a cererii respective.
Prin cererea din 19 decembrie 2012 s-a solicitat compensarea datoriilor reciproce, astfel cum vor fi acestea stabilite de către instanţa de judecată prin hotărârea pe care o va da. Pentru ca instanţa de fond să dispună excluderea pârâtului din societate s-a reţinut culpa acestuia în producerea unui prejudiciu în valoare de 418.068,64 lei dar, în mod paradoxal şi ignorându-se cererea de compensare, s-a acordat pârâtului suma de 341.320 lei şi 4.625 lei reprezentând cheltuielile de judecată. Sentinţa s-a dat cu nerespectarea prevederilor legale privind compensaţia legală, respectiv a dispoziţiilor art. 1144-1445 C. civ. Compensaţia legală operează de drept, chiar şi atunci când debitorii nu ar şti nimic despre aceasta, iar în cauză cuantumurile datoriilor reciproce au fost stabilite prin acelaşi raport de expertiză, omologat ca atare, ambele fiind certe, precis determinate, iar în privinţa obligaţiei de dezdăunare a apelantei aceasta are în mod indubitabil caracter exigibil, fiind îndeplinite cerinţele legale pentru a opera compensaţia legală. în contradicţie cu definiţia compensaţiei legale, instanţa de fond a apreciat că pentru a opera stingerea datoriilor pe această cale, reclamanţii ar fi trebuit să o fi învestit cu o cerere prin care să solicite obligarea pârâtului la plata unei sume de bani către societate şi, în măsura în care s-ar fi admis această cerere, s-ar fi putut compensa cele două creanţe. S-a pronunţat astfel o soluţie conform căreia societatea devalizată de pârât este obligată să-i plătească acestuia o sumă aproape egală cu cea deja însuşită de acesta în mod nelegal, sancţiunea excluderii din societate căpătând astfel o valenţă recompensatorie, contrar literei şi spiritului legii.
În aceeaşi notă apare şi obligarea societăţii la plata către pârât a sumei de 4.625 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta în condiţiile în care este evident că nu se poate reţine o culpă procesuală a reclamantei din moment ce cererea introductivă a acesteia a fost admisă, fiind întrunite condiţiile pentru excluderea pârâtului, inclusiv culpa acestuia. Reclamanta nu a justificat vreun interes propriu în promovarea unei cereri prin care să fie obligată la plata drepturilor asociatului exclus, iar admiterea în parte a cererii reconvenţionale a fost, exclusiv, consecinţa admiterii cererii principale. Apare, astfel, ca total nejustificată obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în virtutea răspunderii civile delictuale.
Apelanţii au solicitat şi suspendarea executării vremelnice a sentinţei atacate, iniţiată de pârât, până la soluţionarea apelului, pentru motivele menţionate. Ulterior, însă, la termenul de judecată de la 03 octombrie 2013 apelanţii au arătat că nu înţeleg să mai insiste în soluţionarea acestei cereri şi, în consecinţă, nici să consemneze cauţiunea stabilită de instanţă în sarcina lor, iar în acest context Curtea a luat act că a intervenit desesizarea instanţei în ceea ce priveşte cererea respectivă, în condiţiile în care altfel, oricum ar fi fost îndeplinite condiţiile pentru respingerea cererii faţă de neplata cauţiunii sau, respectiv, ca rămasă fără obiect ca urmare a soluţionării apelului la acel termen.
Prin Decizia civilă nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanţii G.M., V.A. şi F.V. împotriva sentinţei civile nr. 3590 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 45216/3/2010, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost respinsă cererea pârâtului-reclamant de obligare a reclamantei-pârâte SC H.N. SRL, la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ceea ce priveşte primul motiv de apel, referitor la cererea reclamanţilor de constatare a compensării legale a datoriilor reciproce, instanţa de apel l-a respins ca neîntemeiat.
Solicitarea în privinţa constatării compensării a fost formulată de reclamanţi prin precizarea depusă de aceştia la 19 noiembrie 2012, urmare a conformării lor la dispoziţia instanţei de la termenul anterior în sensul de a preciza modul în care, în cazul admiterii acţiunii principale, sunt dispuşi să preia părţile sociale deţinute de pârât, acest aspect privind al doilea capăt de cerere.
Prin urmare, în mod corect tribunalul a apreciat şi a luat act de cererea în discuţie drept o precizare sub aspectul menţionat, iar nu o modificare a acţiunii principale în sensul formulării unui alt capăt de cerere.
De altfel nici reclamanţii nu au pretins, în acest context, incidenţa prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., mai ales că modificarea acţiunii era tardivă la termenul menţionat, ulterior primei zile de înfăţişare şi cu atât mai mult cu cât chiar formularea solicitării în discuţie era incertă şi deficitară („solicităm totodată şi compensarea sumelor de bani reciproce, astfel cum vor fi stabilite de către instanţa de judecată prin hotărârea pe care o va pronunţa"), deoarece „compensarea sumelor de bani reciproce" nu înseamnă în mod obligatoriu doar compensarea datoriilor reciproce şi nu era şi nici nu a fost formulat în mod legal şi un capăt de cerere privind stabilirea şi/sau obligarea la plata unei sume de bani a pârâtului către reclamanţi, pe lângă cel existent privind obligarea la plată a societăţii reclamante către pârât. în plus, reclamanţii nu au pretins caracterul modificator al cererii nici la termenul următor, de la 14 ianuarie 2013.
În consecinţă, faţă de cele menţionate, tribunalul nu putea să se pronunţe şi cu privire la un capăt de cerere inexistent şi a apreciat, de altfel, în mod expres în considerentele sentinţei că reclamanţii au invocat compensaţia legală pe cale de apărare (faţă de cererea reconvenţională). în mod mai detaliat a precizat tribunalul prin considerente şi faptul că nici nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile pentru a opera compensaţia legală. Sub acest aspect tribunalul a apreciat în mod corect că reclamanţii nu sunt titularii unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva pârâtului în ceea ce priveşte sumele cu care acesta a prejudiciat societatea. în condiţiile în care sustragerea sumei rezultă doar în raport cu expertiza contabilă administrată în cauză, reclamanţii nu au devenit titularii unei astfel de creanţe, din moment ce nici nu au formulat în obiectul cauzei o cerere privind obligarea pârâtului la plata sumelor respective care să fi fost admisă de instanţă, hotărârea pronunţată în acest sens devenind titlu de creanţă. O astfel de cerere a fost formulată de reclamanţi, dar în altă cauză, constituind obiectul Dosarului nr. 21950/3/2013 pe rolul aceluiaşi tribunal, evident pentru a compensa lipsa formulării ei în cauza de faţă.
Reţinând cele arătate, tribunalul nu a procedat în mod contradictoriu şi, în concret, nici nu a respins un capăt de cerere privind compensarea, ci doar a apreciat în mod corect că şi în cazul în care ar fi fost formulat un capăt de cerere în sensul respectiv nu ar fi fost admis, nefiind întrunite condiţiile legale pentru intervenirea compensării legale.
Pe de altă parte, este fondat motivul de apel privind greşita obligare de către tribunal a societăţii reclamante la plata cheltuielilor de judecată către pârât. în raport cu admiterea cererii reconvenţionale formulată de pârât doar în mod strict formal se poate aprecia că devin incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sub aspectul că reclamanţii-pârâţi ar fi căzut în pretenţii astfel, faţă de pârâtul-reclamant. O astfel de apreciere se situează, însă, în speţă doar la nivelul aparenţei. Aceasta, deoarece aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să se bazeze pe culpa procesuală a reclamanţilor, sub aspectul răspunderii civile delictuale.
Or, nu se poate reţine o culpă procesuală a societăţii reclamante, în primul rând, deoarece cererea formulată în cauză de aceasta a fost admisă, reţinându-se culpa pârâtului. Mai mult, cererea reconvenţională a fost admisă (în parte), sub aspect cauzal, ca urmare a admiterii cererii principale, şi aceasta în condiţiile în care reclamanţii nu justificau, în concret, interesul în a formula chiar ei capătul de cerere privind plata către pârât a contravalorii părţilor sociale deţinute de aceasta, dispunerea sub acest aspect prin hotărârea de excludere rezultând din lege dar implicând incidenţa principiului disponibilităţii părţii.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, pârâtul F.M. a declarat recurs.
Prin recursul declarat, recurentul susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că reclamanţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de el numai în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, iar nu şi apărările împotriva cererii de chemare în judecată.
În opinia recurentului, reclamanţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenţionale, ca urmare a admiterii cererii reconvenţionale şi în al treilea rând, reclamanţii au avut culpă procesuală în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, întrucât nu i-au fost recunoscute pretenţiile deduse judecăţii.
Conchide recurentul, în condiţiile în care reclamanţii i-au contestat existenţa şi întinderea drepturilor deduse judecăţii, iar instanţa i-a dat câştig de cauză, era evident că reclamanţii se găseau în culpă procesuală.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, deoarece din verificarea dovezii de comunicare a deciziei recurate, rezultă că aceasta a fost comunicată recurentului la avocat la data de 3 iulie 2014, conform dovezii depusă de avocatul ales al recurentului în recurs, fila 19 dosar recurs, aflată de altfel şi în dosarul de apel la fila 174, iar termenul de recurs se împlinea la data de 19 iulie 2014, care era o zi de sâmbătă.
Recurentul a depus recursul cu plic la data de 21 iulie 2014 aşa cum rezultă din înscrisul depus la fila 8 dosar recurs, deci în termenul prevăzut de lege.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
De reamintit că pentru acordarea cheltuieilor de judecată este obligatoriu ca părţile interesate să le ceară şi să le justifice, iar partea care va fi obligată la plata acestora este partea care cade în pretenţii, partea care pierde procesul. Partea care cade în pretenţii la care se referă şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În cauză, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere culpa procesuală.
Astfel, în cauză s-a apreciat că nu se poate reţine o culpă procesuală a societăţii reclamante, întrucât cererea formulată în cauză de aceasta a fost admisă, reţinându-se culpa pârâtului. Mai mult, cererea reconvenţională a fost admisă (în parte), sub aspect cauzal, ca urmare a admiterii cererii principale, şi aceasta în condiţiile în care reclamanţii nu justificau, în concret, interesul în a formula chiar ei capătul de cerere privind plata către pârât a contravalorii părţilor sociale deţinute de aceasta, dispunerea sub acest aspect prin hotărârea de excludere rezultând din lege dar implicând incidenţa principiului disponibilităţii părţii.
De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere cu respectarea dispoziţiilor legale pretins încălcate şi anume în raport cu admiterea cererii reconvenţionale formulată de pârât doar în mod strict formal se poate aprecia că devin incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul că reclamanţii-pârâţi ar fi căzut în pretenţii astfel, faţă de pârâtul-reclamant. O astfel de apreciere se situează, însă, în speţă doar la nivelul aparenţei. Aceasta, deoarece aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să se bazeze pe culpa procesuală a reclamanţilor, sub aspectul răspunderii civile delictuale, ceea ce în cauză nu s-a reţinut o asemenea culpă.
Pe de altă parte, cum se poate constata, recurentul nu argumentează în drept din perspectiva culpei procesuale raportat la soluţia data în lumina dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că susţinerile recurentului sunt simple afirmaţii lipsite de conţinut logico-juridic.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa anterioară a aplicat corect dispoziţiile art. 274, aşa încât nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.M. împotriva Deciziei civile nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.M. împotriva Deciziei civile nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1309/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 761/2015. Civil → |
|---|
