ICCJ. Decizia nr. 158/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 158/2015
Dosar nr. 1529/85/2011
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1347/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1529/85/2011 a fost admisă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC D.S. SRL împotriva pârâtei SC C.A. SA şi obligată pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 1.718.922 RON reprezentând daună efectivă şi dobândă legală şi suma de 9.650 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Între părţile din litigiu s-a încheiat poliţa de asigurare a clădirilor şi a conţinutului din 11 octombrie 2009 având ca obiect asigurarea imobilului situat în Mediaş, str. G., proprietatea reclamantei cu valabilitate până la data de 10 octombrie 2010.
Societatea reclamantă şi-a onorat obligaţiile contractuale în temeiul art. 969 C. civ., plătind prima de asigurare anuală şi punând la dispoziţia societăţii pârâte toate documentele solicitate, aspecte necontestate în cauză.
În data de 8 mai 2010 societatea pârâtă a fost înştiinţată printr-o adresă că în incinta spaţiului asigurat a avut loc un incendiu, risc asigurat conform condiţiilor de asigurare, pentru care s-a deschis dosarul de daună din data de 10 mai 2010.
Pârâta SC C.A. SA, în dosarul de daună deschis, a refuzat să plătească reclamantei despăgubirea solicitată de aceasta în temeiul poliţei de asigurare întrucât evenimentul produs în noaptea de 8 mai 2010 nu se încadrează în prevederile art. 4.2.2. lit. c) şi lit. d) din Condiţiile de asigurare, respectiv: fumatul în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse combustibile sau inflamabile şi nerespectarea normelor P.S.I.
Din coroborarea tuturor probele administrate în cauză tribunalul a constatat că pârâta refuză nejustificat plata despăgubirilor solicitate, articolul invocat în apărare negăsindu-şi incidenţa în cauză, întrucât cauza incendiului nu rezultă cu certitudine din procesul-verbal de intervenţie încheiat de Detaşamentului de Pompieri din Mediaş, aşa cum prevăd condiţiile de asigurare, şi nu poate fi vorba nici de acţiunea directă sau neglijenţa reprezentanţilor ori prepuşilor asiguratului persoană juridică.
În consecinţă, faţă de starea de fapt reţinută, în temeiul prevederilor contractuale (cap. 9 din Condiţiile generale de asigurări), societatea pârâtă, în calitate de asigurător este obligată a-l despăgubi pe asigurat pentru prejudiciul produs în limita poliţei de asigurare.
În ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa a luat în considerare valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuată de experta M.S., respectiv suma de 1.718.922 RON (contravaloare daună efectivă şi dobândă legală).
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 969, art. 1073 C. civ., raportat la art. 24 din Legea nr. 136/1995, varianta în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul a admis acţiunea aşa cum a fost precizată şi, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat în solidar pârâtele, aflate în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei în valoare de 9.650 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC C.A. SA.
Examinând sentinţa atacată, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte cererea pârâtei apelante de suspendare a executării hotărârii atacate până la soluţionarea apelului, curtea de apel a constatat că pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei referitoare la timbraj, nefăcând dovada achitării taxei.
În ce priveşte apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reţinut că pârâta apelantă a renunţat la solicitarea privind efectuarea unui nou raport de expertiză pirotehnică faţă de depunerea la dosar de către reclamantă a extrasului de pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care rezultă că la data de 3 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate împotriva deciziei nr. 35/2013 a Curţii de Apel Alba-lulia pronunţată în Dosar nr. 1883/85/2011.
Or, Dosarul nr. 1883/85/2011 avea ca obiect cererea de despăgubiri formulată de o societate comercială în contradictoriu cu o societate de asigurări pentru prejudiciul produs pentru acelaşi incendiu din data de 8 mai 2010, în cadrul căruia instanţa a reţinut drept cauză a incendiului efectul termic al curentului electric, însuşindu-şi concluziile expertizelor pirotehnice efectuate.
Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa clauzei de excludere de la plata despăgubirilor întemeiată pe dispoziţiile art. 4.2.1 şi art. 4.2.2 din condiţiile generale de asigurare a clădirilor şi bunurilor, în condiţiile în care raportul de expertiză tehnică-procese pirogene şi incendii, dispus de instanţa de fond şi întocmit de expertul D.G. concluzionează că nu există nicio legătură de cauzalitate între vreo încălcare a normelor P.S.I. şi cauza efectivă de incendiu, apreciind că sursa de iniţiere a incendiului este posibil să fie efectul termic al curentului electric.
Instanţa de fond a constatat în mod temeinic că nu se poate reţine din probatoriul efectuat în cauză conduita culpabilă a reclamantei, care să dea eficienţă juridică clauzelor de exonerare de răspundere ale asigurătorului, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 35/2013 dată în Dosarul nr. 1883/85/2011 al Curţii de Apel Alba-lulia s-a stabilit irevocabil, cu putere de lucru judecat, că aruncarea unui rest de ţigară aprins sau nerespectarea normelor P.S.I. nu puteau genera incendiul, nefiind cauze determinante ale acestuia.
Nu are relevanţă faptul că procesul-verbal de intervenţie din 8 mai 2010 nu a fost atacat în instanţă, întrucât acesta nu stabileşte cu certitudine cauza incendiului.
Nu a fost găsită întemeiată nici critica pârâtei apelante potrivit căreia hotărârea ar fi fundamentată pe o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 9 şi art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, întrucât despăgubirile acordate echivalentului a 314.810 euro ar depăşi limitele sumei asigurate de 235.224 euro.
Curtea de apel a constatat că nu sunt fondate nici criticile apelantei pârâte privind nedovedirea cuantumului daunei efective, invocate în cadrul completării la motivele de apel.
Aspectele învederate în cadrul completării la motivele de apel, în baza cărora pârâta a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, nu necesită o clarificare pe cale unei noi expertize contabile în condiţiile în care determinarea prejudiciului cert suferit de reclamantă s-a realizat prin raportul de expertiză contabilă la acest raport de expertiză întocmit de expertul M.S.
În ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL, curtea de apel a constatat că reclamanta nu indică în concret un cuantum al cheltuielilor de judecată care susţine că nu i-au fost acordate de către instanţa de fond.
Reclamanta apelantă se mărgineşte a invoca acordarea doar în parte a cheltuielilor de judecată, fără a preciza ce sumă apreciată de reclamantă ca dovedită nu i s-a acordat. De altfel, reclamanta nu a cuantificat totalul cheltuielilor de judecată nici la instanţa de fond, solicitând cu ocazia dezbaterilor în şedinţa publică din 28 noiembrie 2013 cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert.
În speţă, cheltuielile de judecată în sumă de 9.650 RON stabilite de prima instanţă cuprind taxa de timbru achitată, onorariul achitat expertului D.G. şi expertului M.S. şi onorariul avocaţial.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Alba-lulia, prin decizia nr. 247/2014 din 10 iunie 2014 a anulat ca netimbrată cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 1347/2013 a Tribunalului Sibiu, formulată de pârâta apelantă SC C.A. SA; a respins apelul declarat de pârâta SC C.A. SA Sibiu; a respins apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL Mediaş împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs în cadrul termenului legal, atât reclamanta SC D.S. SRL cât şi pârâta SC C.A. SA.
Cererea de recurs formulată de reclamanta SC D.S. SRL a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul acestui motiv de nelegalitate reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii apelului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă atât la fond cât şi la apel.
În susţinere, recurenta-reclamantă arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin prisma aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Apreciază că în mod greşit instanţa de apel a acordat numai în parte cheltuielile de judecată avansate de către reclamantă la fond şi apel. Deşi în cuprinsul hotărârii de fond nu se menţionează că pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată parţiale, cuantumul acestor cheltuieli a fost diminuat.
Cererea de recurs formulată de pârâta SC C.A. SA.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial în apel.
Recurenta susţine că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ambele cereri de apel au fost respinse, astfel încât nici una dintre părţi nu a căzut în pretenţii.
Mai mult decât atât, instanţa de apel deşi a invocat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., susţinând că a procedat la compensarea celor două cereri privind acordarea de cheltuieli de judecată, nu prezintă motivele de fapt pe care se sprijină soluţia.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenta-reclamanta reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a legii în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Reglementarea cheltuielilor de judecată pe care o parte, sau părţile care le avansează pentru derularea unui litigiu fac obiectul Capitolului IV intitulat «Hotărârile» Secţiunea a IV-a „Cheltuielile de judecată” C. proc. civ. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
În speţă, se constată că, pârâta SC C.A. SA este partea care a căzut în pretenţii, prin admiterea acţiunii ca formulată şi precizată de reclamanta SC D.S. SRL, instanţa de apel reţinând în mod corect culpa procesuală a acestea, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Prin cererea de apel, reclamanta a formulat critici în ce priveşte acordarea în parte a cheltuielilor de judecată, apel respins ca nefondat.
Înalta Curte reţine ca nu poate face o apreciere în ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond şi menţinute de către instanţa de apel, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi exercitata numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Astfel fiind, faptul că instanţa de fond, a stabilit un cuantum al cheltuielilor de judecată, menţinut de către instanţa de apel, care nu concordă cu opinia reclamantei referitor la modul de calcul al acestor cheltuieli de judecată sau la criticile de stabilire a lui nu înseamnă că s-ar fi încălcat sau aplicat greşit legea.
Se reţine, totodată, că în considerentele deciziei de apel, instanţa a motivat amplu aspectul referitor la modalitatea de calcul a cheltuielilor de judecată, în condiţiile unor critici informe ale părţii referitoare la neacordarea în totalitate a acestor cheltuieli.
Se remarcă, de altfel, că aceeaşi poziţie procesuală a fost adoptată de parte şi în cuprinsul memoriului de recurs, critica sa vizând generic neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
Pe de altă parte, din analiza criticilor reclamantei se desprinde concluzia că partea invocă, în realitate, o eroare de calcul sub aspectul greşitei adiţionări a sumelor dovedite ca fiind efectuate în cursul procesului. Din această perspectivă se reţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 2812a C. proc. civ. din 1865.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantei SC D.S. SRL.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenta-pârâtă reţine că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Susţinerile referitoare la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată, sunt întemeiate.
Instanţa de apel a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel, în raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., şi anume în funcţie de soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă.
Deşi Curtea de apel a făcut referire, în mod expres, la acest text de lege, dispoziţia legală sus-enunţată a fost interpretată şi aplicată, în mod greşit, în stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă, în apel, în limitele respingerii căii de atac declarată de către reclamantă.
Conform dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., în ipoteza în care pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor.
Raţionamentul juridic al instanţei de apel dedus din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. este greşit în raport de soluţia pronunţată, potrivit căreia au fost respinse ambele apeluri formulate în cauză, atât cel declarat de pârâta SC C.A. SA cât şi cel declarat de reclamanta SC D.S. SRL.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite, recursul declarat de pârâtă, fiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi în consecinţă va fi modificată decizia atacată, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtei SC C.A. SA la plata cheltuielilor de judecată în apel, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.S. SRL împotriva deciziei nr. 247/2014 din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba-lulia, secţia a ll-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâta SC C.A. SA împotriva aceleiaşi decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea apelantei-pârâte SC C.A. SA la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1884/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2044/2015. Civil → |
|---|
