ICCJ. Decizia nr. 761/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 761/2015
Dosar nr.68/1/2015
Şedinţa publica din 17 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele;
Prin Sentinţa civilă nr. 2096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamantei R.R.V. împotriva pârâţilor Statul Român, prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Dobrogeanu Gherea nr. 96, sector 1.
S-a respins acţiunea în revendicare formulată de aceeaşi reclamantă împotriva pârâţilor SC F. SRL, O.G. şi T.M., ca neîntemeiată, iar acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor Statui Român şi Municipiul Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu se află în proprietatea pârâţilor SC F. SRL, O.G. şi T.M. şi că pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta trebuia să apeleze la prevederile legii speciale de reparaţie şi anume, Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 316/ A din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta R.R.V., de pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti şi de intervenientul C.M. împotriva Sentinţei nr. 2096 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin Decizia nr. 1639 din 29 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 316/ A din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A modificat, în parte, decizia, în sensul că a admis apelurile pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statui Român, prin M.F.P. împotriva Sentinţei nr. 2096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul ca a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a înlăturat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
A respins recursul declarat de reclamanta R.R.V. împotriva aceleiaşi decizii.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Instanţa de recurs a reţinut că atâta timp cât a fost respins cel de al doilea capăt al acţiunii, care este, de altfel, capătul principal, şi nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluţiei, este lipsit de interes a se solicita sa se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislaţia actuală neavând importanţă o astfel de constatare pentru obţinerea unor drepturi efective.
Critica privind obligarea recurenţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată este fondată, Înalta Curte constatând că soluţia de respingere în totalitate a acţiunii reclamantei nu mai justifică în niciun mod solicitarea şi obţinerea cheltuielilor efectuate cu procesul de către aceasta.
O altă critică vizează reţinerea instanţei de apel lipsită de orice suport probator, în opinia recurentei, că pârâţii O.G. şi T.M. sunt dobânditori de bună-credinţă ai suprafeţei de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost desfiinţate, iar respingerea capătului de cerere din acţiunea introductivă privind revendicarea acestei suprafeţe de teren s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 din vechiul Cod civil, căruia îi corespund dispoziţii din Noul Cod Civil.
S-a reţinut, în speţă, că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancţiunea fiind trecerea imobilului în proprietatea statului.
S-a reţinut, în mod necontestat, şi că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum, nu a obţinut nici hotărâre judecătorească anterioară de retrocedare a imobilului de la stat.
Raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în speţă, s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, confirmându-se soluţiile pronunţate, cu consecinţa respingerii recursului reclamantei.
În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecaţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, editată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurenta reclamantă nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Mai mult, în speţă, recurenta-reclamantâ a invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate.
În cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că un „bun actual ” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
împotriva acestei decizii a formulai contestaţie în anulare reclamanta R.R.V., invocând în drept dispoziţiile art.318 teza I C. proc. civ.: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale. ”
În ceea ce priveşte suprafaţa de 38.63 m.p. revendicată de reclamantă şt deţinută de pârâţii O.G. şi T.M., dintr-o regretabilă eroare materială, instanţa a reţinut că cei 38.63 m.p. au intrat în proprietatea statului în mod abuziv prin efectul Legii nr. 4/1973 şi astfel, reclamanta trebuia să urmeze Legea nr. 10/2001.
În realitate, suprafaţa de 38.63 m.p. nu a intrat niciodată în proprietatea statului. La dosarul cauzei nu există niciun document de preluare de către stat a suprafeţei de 38,63 m.p. Această suprafaţă de teren se află în str. Dobrogeana Gherea, sector 1 şi nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei A.M.R., fiind stăpânită continuu de către aceasta.
Doar suprafaţa de 332,31 m.p. a intrat în proprietatea statului ca urmare a deciziei nr. 33 din 14 ianuarie 1976 emisă de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti.
Această suprafaţă de teren de 38.63 m.p, are acelaşi regim juridic ca şi suprafaţa de teren de 96 m.p. pentru care s-au pronunţat Sentinţa civilă nr. 16361 din 26 noiembrie 2007 dată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 16951/299/2007 şi Decizia civilă nr. 66/ A din 25 ianuarie 2010 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civila, ce au fost depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 332,31 m.p. din str. Dobrogeanu Gherea, dintr-o regretabilă eroare materiala instanţa a respins acţiunea, motivat de faptul că reclamanta nu a urmat Legea nr. 10/2001.
În anul 2001, înainte de a notifica imobilul din str. Dobrogeanu Gherea în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta a mers la adresa imobilului unde a întâlnit-o pe D.D., care i-a prezentat contractul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1975, din care rezulta că mama sa A.M.R. a înstrăinat imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni către V.A., mama acesteia.
În anul 2005, având suspiciuni şi bănuielii cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1975, reclamanta a formulat plângere penală, pronunţându-se Sentinţa penală nr. 3 din 11 ianuarie 2013.
Contestatoarea a arătat că ia momentul adoptării Legii nr. 10/2001 nu avea cum să ştie că actul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1975 a fost falsificat. De abia în anul 2011 acest înscris a fost desfiinţat. Acesta este motivul pentru care reclamanta nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamanta consideră ca se înscrie în situaţia de excepţie prevăzută prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: „Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/ retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.”
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente;
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I din C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea data este rezultatul unei greşeli materiale.
Noţiunea de „greşeală materială” se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate eventuale greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un „recurs ia recurs”, prin care partea nemulţumită să tindă a repune în discuţie aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice, care protejează prezumţia de validitate a hotărârilor judecătoreşti irevocabile (cauza Mirea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).
În speţă, contestatoarea nu invocă o greşeală materială, adică o eroare legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs. Aceasta solicită ca instanţa să reanalizeze situaţia suprafeţelor de 38.63 m.p. şi de 332,31 m.p. din str. D.G., nr. 96, sector 1, Bucureşti, revendicate, adică să re-aprecieze aspecte care ţin de situaţia de fapt şi de drept stabilită în cauză.
Constatând astfel că pe calea contestaţiei în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susţină „greşeli materiale” în sensul considerentelor enunţate, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 318 teza I din Codul de procedură civilă, aşa încât contestaţia în anulare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea R.R.V. împotriva Deciziei nr. 1639 din data de 29 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 37/2015. Civil. Excludere asociat. Suspendare... | ICCJ. Decizia nr. 1884/2015. Civil → |
|---|
