ICCJ. Decizia nr. 132/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 132/2015
Dosar nr. 6312/3/2011
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 27 ianuarie 2011 sub număr de dosar 6312/3/2011, reclamanta SC C.B. SRL a chemat în judecată Administraţia Domeniului Public Sector 1 şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând instanţei prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele la încheierea contractului de închiriere având ca obiect imobilul din Bucureşti, str. A. Bufet II E. (fosta Toaletă Publică din Parcul K.).
Ulterior cererii introductive, reclamanta a formulat o precizare a acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la prelungirea contractului de închiriere astfel cum prevede HCGMB nr. 32/2007 raportată la dispoziţiile legislaţiei anterioare, care a stat la baza naşterii raporturilor de folosinţă a respectivului spaţiu utilizat şi în prezent şi pentru care plăteşte la zi contravaloarea chiriei către pârâta ADP Sector 1, pe calea consemnaţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 19766 din 19 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a a respins cererea, ca neîntemeiată.
În motivare, prima instanţă a reţinut că la data de 6 mai 1998 între reclamantă, în calitate de locatar şi pârâta ADP Sector 1, în calitate de locator a intervenit Contractul de închiriere nr. 1978 având ca obiect imobilul construcţie în suprafaţă de 71,5 mp şi terenul aferent în suprafaţă de 164 mp, situat în Bucureşti, str. A., sector 1.
Potrivit art. 2, termenul închirierii este de 10 ani începând cu data de 6 mai 1998.
Pârâta ADP Sector 1 a transmis notificarea din 29 aprilie 2008 prin care a pus în vedere reclamantei ca în termen de 30 de zile de la primirea acesteia să elibereze imobilul ocupat în temeiul contractului de închiriere şi să îl predea către ADP Sector 1.
Deşi a fost notificată, reclamanta nu s-a conformat, astfel că pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost introdusă o cerere care a format obiectul Dosarului nr. 21071/3/2009 prin care s-a solicitat evacuarea pârâtei din imobilul ce forma obiectul contractului de închiriere.
Prin Sentinţa comercială nr. 9360 din 15 iunie 2009 a fost admisă cererea formulată de reclamanta ADP Sector 1 împotriva pârâtei SC C.B. SRL şi a fost dispusă evacuarea pârâtei. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către SC C.B. SRL la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere pe o perioadă determinată de la data de 06 mai 1998 până la data de 06 mai 2008, că pârâta ADP Sector 1 nu şi-a manifestat expres către reclamantă dorinţa de a-l reînnoi.
Reclamanta în precizarea la acţiune a solicitat obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la prelungirea contractului de închiriere în temeiul HCGMB nr. 32/2007.
Manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul prelungirii contractului de locaţiune, făcută însă după expirarea acestuia la data de 06 mai 2008, respectiv după aproape 4 ani, s-a apreciat ca fiind lipsită de semnificaţie juridică în ceea ce priveşte formarea acordului de voinţă în vederea încheierii unui nou contract sau prelungirii celui vechi.
S-a arătat că pentru constituirea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, acordul părţilor este determinant, în lipsa consimţământului valabil exprimat al uneia dintre părţile care se obligă, contractul neputând exista.
În cauză pârâta ADP Sector 1 a promovat acţiune în justiţie prin care a solicitat evacuarea reclamantei din spaţiul în litigiu, sens în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 9360 din 15 iunie 2009 care a rămas definitivă şi irevocabilă, prin respingerea recursului ca nefondat.
Chiar dacă reclamanta şi-a manifestat opţiunea pentru încheierea unui nou contract de locaţiune, condiţia esenţială cerută de lege pentru aceasta, respectiv acordul părţilor prin negociere directă nu a fost îndeplinită, iar instanţa nu poate proceda la prelungirea unui astfel de contract cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC C.B. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 513 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că menţionatul contract din 06 mai 1998, a cărui prelungire se solicită prin cererea introductivă, aşa cum a fost precizată, a fost încheiat iniţial între apelantă şi pârâta ADP Sector 1. Deci o eventuală obligare la prelungirea acestui contract ar trebui să o privească pe această din urmă intimată-pârâtă, indiferent de aserţiunile pârâtei cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat. De altfel, la această concluzie ajungem şi prin corecta interpretare a materialului probator şi a principiilor privind exercitarea drepturilor reale; astfel, deşi este de necontestat că Municipiul Bucureşti este proprietarul imobilului, acesta este dat în administrare ADP Sector 1.
Or, indiferent dacă dreptul de administrare ar fi privit ca un dezmembrământ al dreptului real principal (dreptul de proprietate) sau ca un drept de creanţă, titularului acestui drept îi revine posibilitatea închirierii/locaţiunii bunului, iar nu titularului dreptului real de proprietate, Municipiul Bucureşti (care, de altfel, contrar susţinerilor apelantei, arată expres că nu este de acord cu închirierea bunului - răspunsul la întrebarea nr. 4). Prin urmare, chiar luând în considerare aserţiunile apelantei-reclamante cu privire la cine ar avea dreptul de a dispune cedarea folosinţei bunului (ca drept de creanţă, prin intermediul închirierii), instanţa de apel a constatat că niciunul dintre intimaţii pârâţi nu doresc şi nu au dorit acest lucru, nefiind vorba în cauză de niciun fel de atitudine oscilantă.
S-a constatat că reclamanta nici măcar nu a indicat în ce mod legislaţia specială invocată ar deroga de la principiul esenţial în dreptul civil al libertăţii de voinţă sau măcar ce normă din înşiruirea de acte administrative ar face acest lucru; mai mult, chiar presupunând că ar exista o normă care să încalce atât de flagrant un principiu de drept civil, s-a reţinut că ea ar încălca implicit şi norma juridică, cu forţă superioară (de lege), respectiv 969 C. civ. şi pentru situaţia specială a locaţiunii, 1436 şi 1438 C. civ.
S-a apreciat că apelanta este în eroare cu privire la aplicarea principiului "specialul derogă de la general", întrucât pentru a putea deroga de la norma generală, o normă specială ar trebui să aibă aceeaşi forţă juridică, iar nu o forţă juridică inferioară, normelor cu forţă juridică inferioare fiindu-le interzis să completeze/modifice normele cu forţă juridică superioară. Aplicate la cazul de speţă, normele enunţate s-ar traduce prin faptul că nu se poate modifica/deroga de la o lege (eventual chiar o lege organică) prin norme administrative: hotărâri de guvern, de consiliu local, etc.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta SC C.B. SRL a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea recursului, reclamanta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a omis să analizeze cel de-al doilea motiv de apel, vizând încălcarea dispoziţiilor Codului civil ce ţin de consecinţele ofertei urmate de consemnaţiune.
Apreciază ca fiind lipsită de relevanţă reţinerea instanţei de apel în sensul că Municipiul Bucureşti, în calitate de pârât, "nu e de acord cu închirierea bunului" sau că "pârâţii nu doresc şi nu au dorit acest lucru", de vreme ce, susţine recurenta, aceasta a solicitat, iar instanţa trebuia să analizeze îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor şi condiţiilor obiective ce conduc la prelungirea de drept a contractului de închiriere a spaţiilor de natura celui în litigiu.
În opinia recurentei instanţa de apel, pentru a pronunţa o hotărâre legală, ar fi trebuit să constate că de vreme ce reclamanta a formulat cerere de cumpărare a spaţiului şi a dovedit acest aspect, beneficiază de dreptul de a prelungire a contractului de închiriere, drept născut ope legis.
Aşa fiind, recurenta consideră că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normelor relevante în cauză, respectiv H.G. nr. 505/1998, fundamentându-şi hotărârea pe motive străine de natura pricinii, respectiv pe motive ce nu ţineau de analiza dispoziţiilor incidente.
De asemenea, instanţa de apel ar fi trebuit să constate şi faptul că nu poate fi imputabilă sau imputată neglijenţa autorităţii publice locale, în speţă neglijenţa sau culpa intimatului Municipiul Bucureşti, care nu a răspuns nici până în prezent cererii reclamantei de dobândire a proprietăţii prin cumpărare a spaţiului, chiar dacă la momentul depunerii cererii de cumpărare, aceasta a îndeplinit toate condiţiile ce conduceau la încheierea acelui act.
Susţine totodată că decizia recurată este lipsită şi de temei legal, şi apreciază că instanţa a aplicat greşit legea în ceea ce priveşte considerentele vizând raportul dintre norma generală şi norma specială.
Astfel, ipoteza construită de instanţa de apel nu este incidenţă, întrucât în speţă nu avem de-a face cu concursul tipic dintre norma generală şi norma specială şi superioritatea legii în faţa unor acte normative cu forţă inferioară, respectiv norme administrative, hotărâri de guvern şi hotărâri ale consiliului local.
Intimata-pârâtă ADP Sector 1 a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate,în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Criticile recurentei nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, cu respectarea, totodată, a dispoziţiilor legale incidente speţei, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că în speţă contractul nr. 1978 din 06 mai 1998 a cărui prelungire se solicită prin acţiunea pendinte, astfel cum a fost precizată, a fost încheiat iniţial între recurenta-reclamantă şi intimata-pârâta ADP Sector 1, şi deşi Municipiul Bucureşti este proprietarul imobilului, acesta este dat în administrarea ADP Sector 1.
În mod nelegal recurenta se prevalează de interpretarea greşită a drepturilor sale decurgând din aplicabilitatea în cauză a H.G. nr. 505/1998.
Contrar susţinerilor recurentei, în speţă nu se poate face abstracţie de principiul esenţial în dreptul civil al libertăţii de voinţă sau de la aplicarea unor norme juridice cu forţă superioară (de lege), respectiv de art. 969 C. civ. şi, pentru situaţia specială a locaţiunii, de art. 1436 şi art. 1438 C. civ., nu se poate "constata inexistenţa de plano" a acestor norme astfel cum solicită recurenta.
Nu se poate pretinde că aplicarea normei administrative H.G. nr. 505/1998 în baza căreia recurenta a solicitat dobândirea proprietăţii asupra imobilului în discuţie, respectiv oferta urmată de consemnaţiune, ar deroga de la principiile şi normele anterior menţionate, fiind lipsite de temei legal susţinerile conform cărora în condiţiile existenţei unei cereri de cumpărare reclamanta ar beneficia de unui drept ope legis de prelungire a contractului de locaţiune, în contra voinţei titularului dreptului de proprietate Municipiul Bucureşti şi a administratorului spaţiului ADP Sector 1.
De altfel, instanţa de apel a arătat în mod corect că posibilitatea propriu zisă de a obliga titularul unui drept de a ceda în schimbul unui preţ folosinţa acestuia, în speţă de a-l obliga la închiriere, după ce în mod legal a anunţat că nu doreşte prelungirea relaţiilor contractuale peste termenul ce fusese deja stabilit prin Contractul nr. 1978/1998, nu are niciun temei legal.
Este de necontestat că în cauză potrivit prevederilor Contractului nr. 1978 din 06 mai 1998, locaţiunea s-a încheiat pe o perioadă de 10 ani, de la 6 mai 1998 până la 6 mai 2008 şi prin urmare opţiunea recurentei de a prelungi contractului de închiriere după expirarea termenului stipulat expres în contract, în condiţiile în care pârâţii nu şi-au manifestat o asemenea voinţă (şi, mai mult, au promovat acţiune având ca obiect evacuarea reclamantei din imobilul ce formează obiectul contractului de închiriere) nu poate determina instanţa să procedeze la prelungirea unui astfel de contract cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., iar acordul pârâţilor nu poate fi complinit de instanţa de judecată.
Împrejurarea că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a înţeles să răspundă nici până în prezent cererii reclamantei de dobândire a proprietăţii este lipsită de relevanţă juridică în ceea ce priveşte formarea acordului de voinţă şi nici nu poate duce la concluzia acreditată de recurentă în sensul interpretării greşite a actelor normative, obiectul litigiului constând în prelungirea contractului de închiriere asupra imobilului, iar nu în dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia.
Se constată că instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de apel şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de pârâţi, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie atacate.
Fără a reitera considerentele anterior expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC C.B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 513 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 513 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 73/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 133/2015. Civil. Pretenţii. Obligaţie de a... → |
|---|
