ICCJ. Decizia nr. 136/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 136/2015
Dosar nr. 5398/86/2009/a1**
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 5398/86/2009 din 13 august 2009, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava a chemat în judecată pârâtele SC "B.M.W." SRL Bucureşti şi SC "B.E." SRL Vatra Dornei solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. "B.E." S.R.L Vatra Dornei a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind lipsită de interes şi introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 26 aprilie 2010, secund - pârâta a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei, invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ., ce încalcă prevederile constituţionale cuprinse în cadrul art. 16 alin. (1) şi 2, art. 20, art. 53 şi art. 57, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi prevederile art. 29 alin. (1) din lege.
Prin încheierea de şedinţă din 21 iunie 2010, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ., dispunând totodată şi suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, pe durata soluţionării acestei excepţii.
Împotriva acestei încheieri, SC "B.M.W." SRL a declarat recurs, care, prin Decizia nr. 1709 din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost anulat ca netimbrat.
La data de 12 octombrie 2010, pârâta SC "B.E." SRL a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei sus-menţionate, iar prin Decizia nr. 2019 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava a anulat, ca netimbrată, această contestaţie.
Reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava la data de 6 decembrie 2010 a formulat cerere de repunere pe rol cauzei, motivat de faptul că dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010.
Prin Sentinţa nr. 2851 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia netimbrării acţiunii, ca nefondată şi, admiţând excepţia lipsei de interes, a respins cererea formulată de reclamantă, pentru lipsă de interes, obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei SC "B.E." SRL suma de 404,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în speţă, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, prin care SC "B.M.W." SRL, în calitate de cedentă, a transmis către SC "B.E." SRL, în calitate de cesionară, beneficiul Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, precizând că, deşi pârâta-cesionară are creanţe fiscale neachitate, prin constatarea nulităţii contractului în cauză, reclamanta nu ar obţine niciun folos practic, din moment ce debitoarea sa - SC "B.E." SRL, a dobândit prin acest contract un bun, respectiv, beneficiul Contractului nr. 27227 din 1999.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta DGFP Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 135 din data de 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava, împotriva Sentinţei nr. 2851 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat în totalitate sentinţa recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe (complet comercial).
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că este unanim recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă faptul că, deşi exerciţiul acţiunii civile este liber, în sensul că acesta nu este supus unor garanţii sau autorizări prealabile, totuşi este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii şi anume: afirmarea unui drept, justificarea interesului de a recurge la serviciul justiţiei, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.
S-a constatat că pretenţia dedusă judecăţii de reclamanta DGFP Suceava vizează constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între cele două pârâte, fiind de principiu că aceasta poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes legitim.
Deşi prima instanţă a reţinut împrejurarea că, prin existenţa contractului în litigiu, debitoarea reclamantei - pârâte SC "B.E." SRL Vatra Dornei este avantajată de dobândirea beneficiului Contractului nr. 27227/1999, aspect de natură să anihileze interesul pretins de reclamantă în promovarea acţiunii, a cărei finalitate constă în inexistenţa contractului, cu consecinţa pierderii pretinsului avantaj, din ansamblul probator al cauzei, instanţa de recurs a apreciat că în speţă, se conturează interesul reclamantei în susţinerea pretenţiei dedusă judecăţii.
Cu referire la motivul de recurs vizând nepronunţarea primei instanţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că acesta nu poate fi primit în condiţiile în care, potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pronunţarea minus petita a primei instanţe nu poate constitui motiv de reformare a hotărârii, ci exclusiv de completare a acesteia, potrivit art. 2812 C. proc. civ., şi care, nu poate fi cerută pe calea recursului faţă de dispoziţiile imperative ale art. 2812 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, s-a apreciat că prin reţinerea eronată a incidenţei excepţiei lipsei de interes a reclamantei, prima instanţă a pronunţat o hotărâre esenţialmente netemeinică şi nelegală, echivalând practic cu necercetarea fondului cauzei şi încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) şi (5) C. proc. civ., a fost admis recursul, cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterii cauzei, pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe, cu această ocazie urmând a fi avute în vedere şi susţinerile din recurs ale părţilor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă la data de 16 februarie 2012 sub nr. 5398/86/2009/a1*.
Prin Sentinţa nr. 907 din 13 aprilie 2012 Tribunalul Suceava a respins excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava, a inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active, ca nefondate şi a respins cererea având ca obiect "acţiune în anulare" formulată de către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, în contradictoriu cu pârâtele SC "B.M.W." SRL - prin administrator judiciar E.I. SPRL Bucureşti şi SC "B.E." SRL Vatra Dornei, ca nefondată, obligând reclamanta la plata sumei de 404,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că acţiunea având ca obiect anularea Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, este o cauză de natură comercială neevaluabilă în bani (la data introducerii cererii). în consecinţă, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (forma în vigoare la data formulării cererii). A mai apreciat instanţa faptul că admiterea cererii ar putea avea ca efect ulterior lipsirea de efect a Deciziei nr. 193 din 2009 emisă de D.G.S.C. din cadrul ANAF, fiind apreciat ca o simplă probabilitate, care oricum nu schimbă obiectul cererii, transformând-o într-o cerere în materia contenciosului administrativ. Pentru aceste motive, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale, ca nefondată.
Excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă ca nefondată, întrucât cererea este una în materie comercială (în prezent în materie civilă), şi nu una în materia contenciosului administrativ.
Cât priveşte lipsa calităţii procesuale active, prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta are interes în promovarea cereri. În consecinţă, cum reclamanta a invocat un motiv de nulitate absolută, şi are şi interes, are, pe cale de consecinţă şi calitate procesuală activă, motiv pentru care excepţia a fost respinsă, ca nefondată. Referitor la lipsa mandatului special din partea Ministerului Finanţelor Publice, reclamanta a arătat că înţelege să formuleze cererea în nume propriu, şi nu în numele Statului Român, motiv pentru care nu are nevoie de un mandat din partea cuiva.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a constatat că, între Societatea Naţională a Apelor Minerale SA Bucureşti şi SC B.M.W. SA Bucureşti s-a încheiat Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă şi vânzarea produsului minier - apă minerală naturală rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roşu - Vatra Dornei şi Moara Dracului, conform graficului de livrare orientativ din anexa 1. S-a mai precizat, la art. 2.2, că vânzătorul este deţinătorul Licenţelor de concesiune nr. 56/1999 şi nr. 122/1999 pentru aceste perimetre.
Prin Contractul de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC B.M.W. SA Bucureşti a transmis cesionarului SC B.D.P. SRL Timişoara beneficiul Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente. Prin contractul de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2001 cedenta SC B.M.W. SRL Bucureşti a transmis cesionarei SC B.E. SRL Vatra Dornei beneficiul Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, cu titlu gratuit, (datorită faptului că a închis punctul de lucru din Vatra Dornei şi se află în imposibilitate de a beneficia de acest contract).
Cu privire la primul motiv de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998: "Titularul unei licenţe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept". Având în vedere interesul general protejat prin acest text, instanţa a apreciat că este vorba despre un caz de nulitate absolută, putând astfel fi invocat de către reclamantă. S-a apreciat însă că textul arătat nu este aplicabil în speţă întrucât, prin Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, SC B.M.W. SA Bucureşti nu a dobândit o licenţă, pe care să o transmită unei alte persoane juridice prin contractul a cărui anulare se cere (nr. 72/2002). SC B.M.W. SA a cumpărat de la Societatea Naţională a Apelor Minerale SA, cum se şi arată la art. 2.1 din contract, produsul minier - apă minerală naturală, cu preţul stabilit în contract. Titulara licenţei de concesiune, cum se arată la art. 2.2, este vânzătoarea, care nu a transmis cumpărătoarei această licenţă, ci doar apa minerală prevăzută în contract. în consecinţă, cum prin contractul a cărui anulare se solicită nu s-au transmis drepturile şi obligaţiile rezultând dintr-o licenţă, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, cazul de nulitate prevăzut de acest text de lege nu este dat.
Cu privire la al doilea motiv de nulitate invocat, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 7.8 din Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, subcontractarea ori cesionarea drepturilor sau obligaţiilor din prezentul contract către un terţ se poate face numai cu acordul scris al vânzătorului. Instanţa a apreciat că încălcarea acestei prevederi contractuale atrage doar nulitatea relativă a cesiunii astfel încheiate, având în vedere interesul privat ocrotit de această dispoziţie contractuală (este vorba despre interesul societăţii comerciale vânzătoare, neputând fi vorba despre un interes general, public). În consecinţă, fiind vorba despre un caz de nulitate relativă, acesta putea fi invocat doar de părţile din contract, şi nu de reclamantă, care este terţă faţă de contract (chiar dacă are interes în promovarea acţiunii).
Pentru toate aceste motive, constatându-se că nu operează niciunul dintre cele două motive de nulitate invocate, cererea a fost respinsă ca nefondată.
În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată reclamanta la plata sumei de 404,96 lei către pârâta SC B.E. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv cheltuielile acordate în primul ciclu procesual, cum s-a solicitat prin concluziile scrise.
Prin încheierea din 21 mai 2012, aceeaşi instanţă a admis cererea formulată de petenta SC "B.E." SRL Vatra Dornei şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 907 din 13 aprilie 2012, în sensul că sediul reclamantei este în str. V., în loc de nr. 7, iar cheltuielile de judecată la plata cărora este obligată reclamanta sunt în cuantum de 4.130,26 lei, în loc de 404,96 lei.
Împotriva Sentinţei nr. 907 din 13 aprilie 2012 şi a încheierii sus-menţionate, a formulat recurs reclamanta DGFP Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 5076 din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Suceava a admis recursurile declarate de reclamanta D.G.F.P. Suceava împotriva Sentinţei nr. 907 din 13 aprilie 2012 şi a încheierii din 21 mai 2012, pronunţate în Dosarul nr. 5398/86/2009/a1* casând sentinţa recurată, cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Suceava a constatat că pretenţia dedusă judecăţii viza constatarea nulităţii Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2012, încheiat între pârâte, motivul de drept invocat de reclamanta DGFP Suceava - motiv susţinut şi în primul ciclu procesual - constând în faptul că la data încheierii acestui act juridic au fost încălcate dispoziţiile legale imperative statuate în art. 5, art. 966 şi art. 968 C. civ. şi respectiv dispoziţiile speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.
În argumentarea acţiunii, reclamanta DGFP Suceava a arătat că, iniţial, între Societatea Naţională a Apelor Minerale SA Bucureşti, în calitate de vânzător şi SC "B.M.W." SA Bucureşti, în calitate de cumpărător, a fost încheiat Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă şi vânzarea produsului minier - apă minerală naturală, rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roşu - Vatra Dornei şi Moara Dracului, că ulterior, prin Contractul de cesiune de contract nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC "B.M.W." SA Bucureşti a transmis beneficiul Contractului nr. 27227/1999 cu toate drepturile şi obligaţiile cesionarei SC "B.D.P." SRL Timişoara, care, după ce şi-a schimbat denumirea în SC "B.M.W." SA Bucureşti (prim-pârâta în cauză) a transmis prin Contractul de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 cesionarei SC "B.E." SRL Vatra Dornei (secund-pârâta) beneficiul aceluiaşi Contract nr. 27227/1999, reclamanta precizând că nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72/2002 derivă atât din faptul că prim - pârâtei i-a fost cesionat beneficiul Contractului nr. 27227/1999 fără aprobare scrisă a autorităţii competente - condiţie ad validitatem - cât şi din faptul că aceasta a transmis beneficiul aceluiaşi contract fără a fi date condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, respectiv art. 7.8 din contract.
În acest context, reclamanta a precizat că operaţiunile succesive de cesionare a beneficiului Contractului de vânzare-cumpărare nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, materializate prin încheierea Contractelor de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000 şi nr. 72 din 10 iunie 2002, sunt nule de drept, întrucât au fost efectuate fără aprobarea scrisă a autorităţii competente, fiind astfel încălcate atât prevederile art. 7.8 din Contractul nr. 27227/1999, care impun existenţa acordului scris al vânzătoarei pentru cesionarea drepturilor şi obligaţiilor aferente acestui contract, cât şi dispoziţiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, sens în care, a solicitat instanţei de judecată să verifice legalitatea Contractului de cesiune nr. 72/2002, intervenit între pârâte, în raport de modul în care au fost încheiate contractele anterioare şi a incidenţei dispoziţiilor legii speciale menţionate anterior coroborate cu dispoziţiile art. 966 C. civ. Deşi reclamanta a invocat nulitatea contractului de cesiune nr. 72/2002 încheiat între pârâte, ca urmare a nulităţii Contractelor anterioare nr. 27227/1999 şi nr. 36/2000, încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, ce statuează sancţiunea nulităţii de drept asupra oricărui transfer de drepturi şi obligaţii realizat fără aprobarea scrisă a autorităţii competente, sens în care a susţinut incidenţa principiului resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis şi prin prisma dispoziţiilor art. 966 C. civ., judecătorul fondului a reţinut doar că vânzătoarea - titulara licenţei de concesiune - nu a transmis cumpărătoarei această licenţă, ci apa minerală rezultată din contract, fără a verifica dacă este aplicabilă nulitatea de drept stipulată expres de legiuitor, care, nu operează prin ea însăşi, ci trebuie constatată de instanţa de judecată şi în raport de care s-ar putea pune în discuţie cercetarea valabilităţii contractului în litigiu sub aspectul lipsei cauzei acestuia - temei juridic care se desprinde din motivarea în fapt a pretenţiei dedusă judecăţii.
Din această perspectivă, curtea a constatat că instanţa de fond nu a stabilit în mod cert limitele învestirii, prin determinarea clară a obiectului acţiunii în funcţie de pretenţiile reale, concrete ale reclamantei, care a invocat constant că nulitatea Contractului de cesiune nr. 72/2002 reprezintă consecinţa neîndeplinirii condiţiilor de fond şi a încălcării dispoziţiilor legale imperative la data încheierii contractelor anterioare, împrejurare în care, pentru o soluţionare temeinică şi legală a cauzei, era imperios necesară abordarea reclamantei cu privire la indicarea fără echivoc a întinderii acestor pretenţii, respectiv dacă aceasta solicită şi anularea actelor juridice iniţiale, în considerarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, situaţie ce implică extinderea cadrului procesual, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil: al disponibilităţii şi al contradictorialităţii.
În condiţiile în care reclamanta a formulat cererea într-o manieră neclară, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul fondului avea îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări pentru a stabili obiectul cererii şi temeiul de drept ce constituie fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, aşa încât, apreciind că în contextul dat nu se poate exercita controlul judiciar, curtea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta DGFP Suceava împotriva Sentinţei nr. 907 din 13 aprilie 2012 şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe. A fost admis şi recursul reclamantei împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 21 mai 2012, prin care s-a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în sarcina reclamantei prin dispozitivul hotărârii, cu consecinţa implicită a casării acestei încheieri.
Soluţia casării cu trimitere se impunea, în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 13 august 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, iar potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (4) din C. proc. civ., "actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor legii vechi", în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. (61) C. proc. civ. fiind şi necesară, atâta timp cât măsurile privind stabilirea cadrului procesual nu puteau fi realizate în această fază procesuală. S-a dispus ca în rejudecare, instanţa de fond să stabilească fără echivoc întinderea pretenţiilor reclamantei în raport de situaţia de fapt relevată, dar şi prin prisma motivului de nulitate absolută invocat, care vizează nu numai contractul de cesiune încheiat între părţi, ci şi actele juridice anterioare şi să verifice modul în care au fost respectate, la data încheierii acestor acte, atât condiţiile de fond, cât şi dispoziţiile legale imperative, în exercitarea rolului activ, judecătorul fondului urmând a asigura echilibrul principiilor de drept enunţate, în eventualitatea extinderii sferei procesuale.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 7 decembrie 2012 sub nr. 5398/86/2009/a1**.
Prin Sentinţa nr. 965 din 28 mai 2013 Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi a lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ca nefondate. A admis cererea având ca obiect "constatare nulitate absolută" formulată de către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava în contradictoriu cu pârâtele SC "B.M.W." SRL - prin administrator judiciar E.I. SPRL Bucureşti şi SC "B.E." SRL Vatra Dornei, a constatat nulitatea absolută a Contractului de cesiune de contract nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între pârâte. A respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta SC "B.E." SRL.
Prima instanţă, examinând cu prioritate excepţiile invocate, a constatat că acestea sunt nefondate. Referitor la excepţiile lipsei de interes şi a calităţii procesuale active, însăşi instanţa de control judiciar, prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, a statuat că reclamanta are interes în promovarea prezentei cereri. În consecinţă, cum reclamanta a invocat un motiv de nulitate absolută, şi are şi interes, are pe cale de consecinţă şi calitate procesuală activă.
Totodată, nici lipsa calităţii de reprezentant nu a putut fi reţinută, prin precizările depuse, reclamanta arătând că înţelege să formuleze cererea în nume propriu, şi nu în numele Statului Român, motiv pentru care nu are nevoie de un mandat din partea cuiva.
Examinând fondul cauzei, tribunalul a constatat că acţiunea este fondată, reţinând că, între Societatea Naţională a Apelor Minerale SA Bucureşti, în calitate de vânzător şi SC "B.M.W." SA Bucureşti, în calitate de cumpărător, a fost încheiat Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco-sursă şi vânzarea produsului minier - apă minerală naturală, rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roşu - Vatra Dornei şi Moara Dracului, că ulterior, prin Contractul de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC "B.M.W." SA Bucureşti a transmis beneficiul Contractului nr. 27227/1999 cu toate drepturile şi obligaţiile cesionarei SC "B.D.P." SRL Timişoara, care, după ce şi-a schimbat denumirea în SC "B.M.W." SA Bucureşti (prim-pârâta în cauză) a transmis prin Contractul de cesiune de contract nr. 72 din 10 iunie 2002 cesionarei SC "B.E." SRL Vatra Dornei (secund-pârâta) beneficiul aceluiaşi Contract nr. 27227/1999.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, "titularul unei licenţe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept". Aşadar este vorba de o nulitate absolută, iar unul dintre efectele nulităţii absolute îl reprezintă şi nulitatea actelor subsecvente.
Faţă de cele reţinute, tribunalul a constatat că operaţiunile succesive de cesionare a beneficiului Contractului de vânzare -cumpărare nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, materializate prin încheierea Contractelor de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000 şi nr. 72 din 10 iunie 2002, sunt nule de drept, întrucât au fost efectuate fără aprobarea scrisă a autorităţii competente, fiind astfel încălcate atât prevederile art. 7.8 din Contractul nr. 27227/1999, care impun existenţa acordului scris al vânzătoarei pentru cesionarea drepturilor şi obligaţiilor aferente acestui contract, cât şi dispoziţiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei, recalificat ca fiind apel prin încheierea din 19 mai 2014, raportat la valoarea obiectului acţiunii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitatea procesuală activă, ca fiind lipsită de interes şi fără invocarea unui drept subiectiv propriu şi ca fiind promovată în lipsa unui mandat special de reprezentare.
Ulterior acestei recalificări, s-au invocat de către apelantă excepţia prematurităţii acţiunii raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., excepţia lipsei unui drept subiectiv al reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei mandatului de reprezentare pentru reclamantă din partea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale sau din partea Ministerului de Finanţe.
Prin Decizia nr. 183 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse, ca nefondate, excepţiile invocate de recurenta S.C. B.E. S.R.L. Vatra Dornei.
A fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B.E. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 965 din 28 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă pronunţată în dosarul Dosar nr. 5398/86/2009/a1**, intimate fiind pârâta S.C. B.M.W. S.R.L., prin administrator judiciar E.I. SPRL şi reclamantele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava.
A fost anulată hotărârea apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare, în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa de apel a reţinut că art. 7201 C. proc. civ. se impune a fi interpretat în concordanţă cu prevederile constituţionale privind accesul la justiţie şi la o judecată efectivă.
Din acest punct de vedere, s-a constatat că procedura instituită prin art. 7201 C. proc. civ. are ca finalitate soluţionarea amiabilă a litigiilor comerciale, prin aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a pretenţiilor şi temeiului juridic al acestora, anterior sesizării instanţei de judecată.
S-a constatat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 17 august 2009. De la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la soluţionarea prezentului apel părţile au avut posibilitatea de a-şi cunoaşte poziţia procesuală, de a lua cunoştinţă de probele invocate în susţinere şi de a încerca stingerea litigiului pe cale extrajudiciară.
S-a apreciat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a unei eventuale sancţiuni reclamantei pentru omisiunea de parcurgere a procedurii prealabile, întrucât aceasta ar denota un formalism excesiv, contrar scopului avut în vedere de legiuitor la reglementarea regulilor de procedură aplicabile litigiilor comerciale evaluabile în bani, privilegiindu-se soluţionarea amiabilă şi cu celeritate a cauzelor.
Instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că o acţiune este prematură atunci când dreptul sau interesul invocat nu este actual, nu şi atunci când nu s-a parcurs o condiţie prevăzută de lege ca obligatorie pentru sesizarea instanţei (art. 109 alin. (2) C. proc. civ.).
Cât priveşte excepţiile lipsei unui drept subiectiv şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a apreciat că aceste probleme de drept au fost tranşate prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava. Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Împrejurarea că s-a procedat în acest ciclu procesual la recalificarea căii de atac nu are nicio relevanţă în privinţa puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile instanţei de recurs.
Referitor la lipsa mandatului, s-a constatat că prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 25 martie 2013 în faţa Tribunalului Suceava, reclamanta a învederat faptul că prezenta acţiune a formulat-o în nume propriu.
Analizând critica adusă sentinţei atacate cu privire la încălcarea obligaţiilor stabilite de instanţa de control, s-a apreciat că aceasta este întemeiată.
Prin Decizia nr. 5076 din 2 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se aduce lămuriri şi precizări în legătură cu obiectul cererii şi temeiul de drept ce constituie fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, urmând a se stabili fără echivoc întinderea pretenţiilor reclamantei în raport de situaţia de fapt relevată, dar şi prin prisma motivului de nulitate absolută invocat.
Or, aceste obligaţii nu au fost aduse la îndeplinire de către judecătorul fondului, motiv pentru care instanţa de apel se găseşte în imposibilitate de a proceda la efectuarea controlului judiciar.
Ca urmare, în baza dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., va fi admis apelul declarat, cu consecinţa anulării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei a declarat recurs, criticând hotărârea atacată sub aspectul soluţionării excepţiei prematurităţii, excepţia lipsei unui drept subiectiv şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţiei lipsei mandatului reclamantei din partea Statului Român.
În argumentarea recursului, pârâta susţine, în esenţă, că excepţia prematurităţii acţiunii a fost respinsă de instanţa de apel fără temei legal, iar modul în care a instanţa a făcut inaplicabile dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., reprezintă o încălcare, respectiv o aplicare greşită a legii, conform pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Apreciază, totodată, că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, în analiza excepţiei prematurităţii, instanţa reţine că recurenta-pârâtă a putut lua cunoştinţă de pretenţiile reclamantei şi de temeiul lor juridic, iar pe de altă parte, pe fondul apelului, instanţa apreciază că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia procesuală privind obiectul cererii şi temeiul de drept, motiv pentru care a casat sentinţa apelată.
Consideră că obligaţia de a urma concilierea apare ca obligaţie ce incumbă exclusiv reclamantei, ca o condiţie prealabilă a investirii instanţelor judecătoreşti. Instanţa de apel nu a respectat nici litera şi nici spiritul art. 7201 C. proc. civ., atunci când a apreciat că părţile ar fi avut posibilitatea de a-şi cunoaşte poziţia procesuală.
Posibilitatea de a cunoaşte pretenţiile şi temeiul juridic ale acestora (neclare până la acest moment) nu pot substitui obligaţia esenţială pentru care legiuitorul a stabilit această procedură prealabilă - aceea ca reclamantul să încerce soluţionarea amiabilă a diferendului şi de a nu încărca astfel inutil rolul instanţelor.
Evitarea unei formalizări absolute nu poate conduce la substituirea acestei instituţii cu alta ori la nerespectarea ori neîndeplinirea tuturor elementelor cerute de lege (termen, forma convocării, etc). Lipsa în totalitate a concilierii adică a convocării nu înseamnă o formalizare excesivă.
Nu există vreun temei legal care să permită instanţei înlocuirea caracterului obligatoriu al concilierii prealabile cu o altă procedură similară. Raportarea instanţei de apel la vechimea litigiului ("datează din 17 august 2009") nu îşi găseşte nicio consacrare legislativă.
Practic, instanţa de apel, fără temei legal, a apreciat că reclamanta nu poate fi sancţionată pentru omisiunea de parcurgere a procedurii prealabile.
Prin urmare, solicită instanţei de recurs admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzut de art. 7201 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii acţiunii ca prematur introdusă (ori inadmisibilă în măsura în care se apreciază că lipseşte una dintre condiţiile prevăzute de lege ca obligatorie pentru sesizarea instanţei conform alin. (2) al art. 109 C. proc. civ.).
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei unui drept subiectiv aparţinând intimatei-reclamante şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, apreciază că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit legea când a considerat că aceste probleme de drept au fost tranşate prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava - pct. 9 art. 304 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava a stabilit doar că DGFP Suceava justifică un interes legitim născut şi actual în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii.
Prin decizia menţionată, instanţa s-a pronunţat exclusiv asupra excepţiei lipsei de interes a DGFP Suceava în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii unui act juridic faţă de care este un terţ desăvârşit, fără însă ca instanţa de recurs să se fi pronunţat asupra excepţiei lipsei unui drept subiectiv al intimatei-reclamante şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a aceluiaşi subiect de drept.
Susţine că Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 nu prezintă putere de lucru judecat ca o consecinţă a recalificării căii de atac, iar excepţia lipsei de interes nu prezintă putere de lucru judecat.
Intimata-reclamantă invocă calitatea procesuală activă şi interesul de a promova o acţiune în vederea administrării creanţelor fiscale, în cazul unui litigiu comercial. Astfel, nici dacă am admite că litigiul este contencios administrativ, reclamanta-intimată tot nu ar putea justifica calitate procesuală, interes şi un drept propriu în cadrul acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract faţă de care este un terţ desăvârşit.
Reclamanta-intimată invocă constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, nu pentru că S.C. B.E. S.R.L. a încălcat vreo obligaţie de natură fiscală, ci pentru că nu ar fi avut acordul scris al autorităţii competente.
Instanţa de apel a încălcat şi a aplicat eronat legea apreciind că intimata-reclamantă deţine un drept subiectiv care să fi fost afectat prin încheierea contractului de cesiune a cărei nulitate se solicită precum şi calitate procesuală activă.
Existenţa unui drept subiectiv civil este una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile. Intimata-reclamantă nu a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., a existenţei unui drept subiectiv încălcat prin încheierea contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între S.C. B.M.W. S.R.L. şi S.C. B.E. S.R.L.
Singurele subiecte de drept care puteau fi, teoretic afectate prin încheierea acelei cesiuni de contract, sunt Societatea Naţională a Apelor Minerale şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale. Doar aceste entităţi pot formula acţiunea în constatarea nulităţii absolute a cesiunii intervenite la 10 iunie 2002; doar aceste persoane juridice pot justifica, un drept subiectiv încălcat, un interes, dar şi calitate procesuală activă.
Intimata-reclamantă nu a invocat încălcarea unor prevederi fiscale pentru promovarea prezentei acţiuni, ci a relevat doar lipsa acordului scris al autorităţii competente (Societatea Naţională a Apelor Minerale SA). Prin urmare, reclamanta nu a acţionat de pe poziţia sa specifică, de autoritate publică (adică organ cu atribuţii în privinţa administrării creanţelor fiscale sub aspectul declarării, stabilirii, verificării şi colectării obligaţiilor datorate bugetului general consolidat).
Pentru executarea obligaţiilor fiscale, organul fiscal are la îndemână mijloace proprii de stabilire şi de executare a eventualelor creanţe - lucru pe care l-a şi făcut prin emiterea unor decizii de impunere ilegale anulate de instanţele judecătoreşti ori de organul administrativ superior.
Actele administrativ fiscale se bucură de caracter executoriu iar organul fiscal nu trebuie să cheme în judecată contribuabilii pentru achitarea impozitelor, taxelor ori altor contribuţii, poziţia de forţă pe care legea i-o acordă, stabilind un regim de autoritate a actelor administrativ fiscale emise.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei mandatului special al intimatei-reclamante din partea Statului Român (reprezentat legal, cu titlu general, de Ministerul de Finanţe ori, cu titlu special, de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale), consideră că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit legea când a reţinut că precizările DGFP Iaşi substituie un mandat legal sau convenţional cerut de lege, aspect ce ceea ce atrage incidenţa pct. 9 art. 304 C. proc. civ.
Pornind de la prevederile Legii minelor nr. 61/1998 (art. 1), resursele minerale situate pe teritoriul şi în subsolul ţării, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin Statului Român (art. 1 din lege). Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi trebuie să aibă o împuternicire specială de la Ministerul Finanţelor pentru a reprezenta Statul Român (C.S.J., secţia civilă, Decizia nr. 329 din 2 februarie 2000, în B.J.C.D. 2000, pag. 194). Instanţa de apel a reţinut, fără temei, că reclamanta înţelege să formuleze cererea în nume propriu şi nu în numele Statului Român, cu toate că legea nu-i acordă o asemenea legitimare procesuală.
Faptul că intimata-reclamantă a formulat precizări în sensul promovării acţiunii în nume propriu, nu poate conduce la omisiunea prezentării mandatului expres din partea subiectelor de drept cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală - Statul Român ori Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.
Potrivit art. 42 C. proc. civ., persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în modul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor. În consecinţă, în lipsa unui raport de reprezentare juridică convenţională (reprezentare legală deţinând pentru Statul Român doar Ministerul de Finanţe) intimata-reclamantă nu are calitate procesuală activă.
Mai mult, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 3 din Legea minelor, autoritatea competentă care reprezintă interesele statului în domeniul resurselor minerale este Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.
Instanţa de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii, motivele completându-se reciproc şi neintrând în contradicţie.
Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii.
Faţă de multitudinea de probleme pe care o ridică aplicarea art. 7201 C. proc. civ., este importantă interpretarea corectă a dispoziţiilor acestuia, cât mai apropiată de voinţa legiuitorului.
În interpretarea acestui articol, opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că scopul art. 7201 C. proc. civ. este de a simplifica şi degreva judecăţile cu obiect pretenţii băneşti, iar această interpretare este în deplin acord cu opinia Curţii Constituţionale care a reţinut că art. 7201 instituie o procedură extrajudiciară care să ofere părţilor posibilitatea de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii ale reclamantului fără implicarea autorităţii judecătoreşti competente.
Prin instituirea procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluţionarea rapidă a neînţelegerilor dintre comercianţi fără a apela la procedura judiciară mai complexă şi mai lentă şi degrevarea activităţii instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 720 C. proc. civ., în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Este adevărat că procedura concilierii prealabile nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci cu scopul încercării efective de soluţionare a unei dispute legale pe cale amiabilă, însă, este de necontestat că, tot aşa, excepţia lipsei procedurii concilierii prealabile nu poate fi invocată în mod formal, pentru neîndeplinirea unei simple formalităţi, ci doar în raport de posibilitatea efectivă de soluţionare amiabilă a litigiului şi de o eventuală vătămare produsă prin inexistenţa acestei posibilităţi.
În speţă, pârâta nu invocă excepţia lipsei concilierii directe pentru a contracara acţiunea reclamantei, în sensul că ar înţelege să rezolve litigiul pe cale amiabilă, ci încearcă a denatura scopul prevederilor de la finalitatea urmărită de legiuitor.
În contextul în care recurenta-pârâtă nu şi-a manifestat niciodată intenţia de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă, cu atât mai puţin, nu poate dovedi, o vătămare produsă prin aceea că nu s-a realizat convocarea înainte de demararea litigiului.
Scopul concilierii prealabile vizează preîntâmpinarea unui litigiu între părţi, al evitării unor costuri suplimentare constând în cheltuieli de judecată, odată declarat procesul pârâtul având posibilitatea achiesării la pretenţiile reclamantei în condiţiile art. 275 C. proc. civ. sau al soluţionării pe cale amiabilă a litigiului oricând în cursul judecăţii.
Posibilitatea soluţionării amiabile a litigiului a existat în tot timpul scurs de la data sesizării instanţei de judecată, or, recurenta-pârâtă nu şi-a manifestat intenţia de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă, ci mai mult, şi-a manifestat atât în mod tacit, cât şi în mod expres intenţia de a nu soluţiona litigiul pe cale amiabilă, mai ales atunci când a înţeles să reitereze pe tot parcursul litigiului susţinerile, care în opinia sa, ar fi impus admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile a concilierii.
Aşa fiind, în mod legal, instanţa de control judiciar a reţinut că prezentul litigiu a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17 august 2009) până la soluţionarea apelului (30 iunie 2014) părţile au avut posibilitatea de a-şi cunoaşte poziţia procesuală, de a lua cunoştinţă de probele invocate în susţinere şi de a încerca stingerea litigiului pe cale extrajudiciară.
Este de necontestat că în raport şi de atitudinea reclamantei, care, faţă de apărările formulate de către pârâtă, nu a renunţat la acţiune, rezultând că părţile se situează pe poziţii ireconciliabile, în cauză, soluţionarea amiabilă a litigiului nu este posibilă.
În aceste condiţii, opunerea unei excepţii vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., cu scopul evident de a întârzia acţionarea în instanţă, constituie un abuz procesual.
Aşa fiind, se poate lesne observa că oricum un asemenea demers ar fi fost inutil şi nu ar fi putut să asigure finalitatea urmărită de legiuitor, iar o soluţionare amiabilă, deşi posibilă de principiu în tot acest răstimp, s-a dovedit imposibil de realizat în concret.
Cum în mod legal a apreciat şi instanţa de control judiciar, textul legal menţionat nu poate fi aplicat rigid, efectuarea procedurii de conciliere prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. nu este o cerinţă imperativă a legii, textul de lege neavând precizată vreo sancţiune în acest sens, iar acţiunea nefiind în toate cazurile sancţionată cu respingerea cererii de chemare în judecată.
Nu există în speţă nicio raţiune rezonabilă pentru a se reţine că este imperios necesară parcurgerea procedurii prealabile a concilierii de vreme ce părţile şi-au făcut deja cunoscute pretenţiile una alteia, şi-au exprimat punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului.
A admite în sens contrar, înseamnă a abandona litigiul, a forţa părţile să urmeze o procedură necontencioasă extraprocesuală fără nicio finalitate practică cu importante consecinţe însă pe terenul asigurării echităţii procedurii şi a respectării termenului rezonabil de soluţionare a pricinilor.
Dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. pot constitui un veritabil fine de primire la data introducerii acţiunii. Or, în speţă, după depunerea cererii şi comunicarea pretenţiilor şi după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, admiterea excepţiei vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. apare excesivă, cu efecte contrare scopului procedural urmărit.
Aşa fiind, în speţă, criticile întemeiate pe nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. raportat la art. 109 alin. (2) din acelaşi cod sunt formale, iar soluţia de respingere a acţiunii ca prematură pentru neîndeplinirea procedurii prealabile ar fi extrem de drastică în situaţiile anterior descrise şi nu ar avea nicio înrâurire asupra ordinii de drept procesual, întrucât se deteriorează scopul procedurii de a asigura o mai mare celeritate în soluţionarea litigiilor comerciale ajungându-se la un efect contrar, ceea ce încalcă însăşi raţiunea avută în vedere de legiuitor.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în speţă, nu se poate face abstracţie de considerentele Deciziei de casare nr. 135 din 13 ianuarie 2012 prin care Curtea de Apel Suceava a statuat în mod irevocabil în ceea ce priveşte excepţiile lipsei unui drept subiectiv şi lipsei calităţii procesuale a reclamantei, iar împrejurarea că s-a procedat în acest ciclu procesual la recalificarea căii de atac nu are nicio relevanţă în privinţa puterii de lucru judecat de care se bucură decizia instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte lipsa mandatului, instanţa de apel a reţinut în mod legal că reclamanta a învederat la termenul de judecată din 25 martie 2013 în faţa Tribunalului Suceava faptul că prezenta acţiune a formulat-o în nume propriu, fiind nefondate şi criticile recurentei formulate sub acest aspect.
Pentru toate argumentele care preced, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei împotriva Deciziei nr. 183 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei împotriva Deciziei nr. 183 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2015. Civil. Pretenţii. Obligaţie de a... | ICCJ. Decizia nr. 139/2015. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
