ICCJ. Decizia nr. 141/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 141/2015
Dosar nr. 48614/3/2012
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursurilor, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 17 decembrie 2012, reclamanta I.E. a depus o cerere de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei SC E.R.A.R. SA, pe care a precizat-o în şedinţa publică din 25 februarie 2013, prin care a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 30 000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, a sumei de 1 957 500 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a unui accident rutier, precum şi la plata sumei de 1800 lei, lunar, cu titlu de rentă până la reluarea totală a mobilităţii mersului, cu cheltuieli de judecată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar 48614/3/2012.
Prin Sentinţa civilă nr. 6821 din 29 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2951,70 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material şi suma de 175 000 lei, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral şi 5 185 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că potrivit susţinerilor ambelor părţi şi Adresei nr. 1341553 din 19 aprilie 2013 emisă de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, la data de 13 decembrie 2011 a avut loc un accident rutier pe şoseaua Fundeni din Bucureşti, pe sensul de mers dinspre şoseaua Colentina spre Şoseaua Pantelimon, în care au fost implicate un autoturism marca D.M., cu nr. de înmatriculare xxx1, condus de reclamanta I.E., şi un autoturism marca R.C.S., cu nr. de înmatriculare yyy1, condus de C.V., în urma căruia a rezultat decesul lui C.V. şi vătămarea corporală a reclamantei I.E.. La momentul producerii accidentului rutier, C.V. avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,65 g‰ alcool etilic.
C.V. era asigurat pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule la E., astfel cum rezultă din Adresa nr. 1669465 din 13 decembrie 2011 emisă de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
E. nu a contestat că vinovat de producerea acestui accident rutier este C.V. şi nici că încheiase cu acesta un contract de asigurare pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, care producea efecte la data de 13 decembrie 2011.
În urma acestui accident, reclamanta I.E. a suferit mai multe leziuni traumatice ce nu i-au pus viaţa în primejdie, dar pentru a căror vindecare au fost necesare 180 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. A 5/6773 din 13 din 24 septembrie 2013. Pe baza aceluiaşi mijloc de probă instanţa reţine şi că leziunile suferite de reclamantă au determinat o infirmitate fizică. Instanţa apreciază că mijlocul de probă scrisă administrat la cererea reclamantei, respectiv actul intitulat "notă expertală" depus în şedinţa publică din 22 noiembrie 2013 are o forţă probantă inferioară noului raport de medicină-legală efectuat în cauză, având în vedere că acesta din urmă a fost avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală "M.M.".
Reclamanta a suferit un traumatism cranian cerebral ce s-a vindecat în luna octombrie 2012, precum şi mai multe fracturi la nivelul membrelor inferioare şi al celor superioare, precum şi la nivelul coloanei vertebrale, în zona cervicală. în plus, accidentul i-a provocat o infirmitate fizică permanentă, constând în epilepsie posttraumatică şi incontinenţă urmară secundară.
Reclamanta a pierdut cel puţin pe jumătate capacitatea de muncă, fiind încadrată ca având un grad de invaliditate III, termenul de revizuire a deciziei asupra capacităţii de muncă fiind stabilit la data de 21 martie 2014. Din declaraţia martorei N.M. rezultă că aceasta a colectat în beneficiul reclamantei de la rude şi alte persoane, în perioada decembrie 2011 - martie 2012, suma de 20000 lei, pe care reclamanta a folosit-o pentru a-şi procura medicamentele necesare şi pe care ar trebui să o restituie persoanelor ce i-au pus-o la dispoziţie. Martora a declarat că reclamanta ar mai fi primit şi 5000 lei de la şefii acesteia şi că ea personal a împrumutat-o pe reclamantă cu suma de 13800 lei lunar pentru ca aceasta să poată beneficia de îngrijirile necesare.
Martora a declarat şi că în perioada aprilie - noiembrie 2012, reclamanta a achitat unei persoane 40 - 50 lei pe zi, pentru a o transporta la clinica medicală unde urma un program de recuperare. Timp de două săptămâni aceste deplasări au fost efectuate în fiecare zi.
Conform art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, având în vedere că faptul ce constituie cauza juridică a cererii - respectiv accidentul rutier produs la data de 13 decembrie 2011, este ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., litigiul se soluţionează conform prevederilor acestuia. De asemenea, sunt incidente dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011.
Conform art. 49 din Legea nr. 36/1995, asigurătorul plăteşte despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1357 noul C. civ., persoana care a produs altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, acesta răspunzând pentru cea mai uşoară culpă.
S-a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesar ca reclamanta să probeze existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dinte faptă şi prejudiciul produs, precum şi a culpei conducătorului autovehiculului.
Elementele răspunderii civile delictuale cu privire la fapta săvârşită de asiguratul RCA al pârâtei, dl. C.V., nu au fost contestate de asigurătorul de răspundere civilă al acestuia - E.
Prima instanţă a constatat că singurul aspect în dispută îl reprezintă întinderea prejudiciului suferit de reclamantă.
Pentru evaluarea prejudiciului material, instanţa a avut în vedere, conform art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, exclusiv documentele justificative ale acestor cheltuieli prezentate de reclamant.
S-a apreciat că enumerarea cheltuielilor la plata cărora asigurătorul poate fi obligat realizată în textul anterior menţionat este doar limitativă, însă oricare ar fi aceste cheltuieli acestea trebuie probate cu înscrisuri, faţă de dispoziţia expresă cuprinsă în această normă.
S-a constatat că reclamanta a prezentat documente justificative numai pentru suma de 3033,70 lei, conform opisului de acte depus de reclamantă.
Aşa fiind, s-a arătat că pârâta nu poate fi obligată la despăgubirea reclamantei pentru achiziţionarea produselor indicate în opis la poziţiile 21 şi 28, în cuantum de 22 lei şi respectiv de 60 lei, întrucât nu s-a probat că acestea ar fi consecinţa directă a faptului ilicit cauzator de prejudicii. Drept urmare, instanţa a obligat pârâta numai la plata sumei de 2951,70 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a autoturismului său avariat în urma accidentului rutier, începând de la data de 13 decembrie 2012. Prin cererea precizatoare depusă în şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2013 reclamanta nu a indicat însă cât anume din despăgubirile pentru prejudiciul material, reprezintă suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a autoturismului.
Reclamanta nu a probat însă că prejudiciul material pe care susţine că l-a suferit ca urmare a imposibilităţii sale de a folosi autoturismul avariat ar fi cert, sub aspectul existenţei sau al posibilităţii de evaluare.
Reclamanta nu a probat existenţa unui contract de închiriere sau a unui antecontract de închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de promitent - locator, cu un terţ, cu privire la autoturismul avariat în accidentul rutier şi pe care să nu îl fi putut executa din cauza acestui accident.
Reclamanta nu a propus nici mijloace de probă care să permită evaluarea pretinsului prejudiciu constând în lipsirea sa de folosinţa autoturismului.
În aceste condiţii, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamanta nu este cert nici în privinţa existenţei, nici în privinţa posibilităţii de evaluare, pârâta neputând fi obligată la plata despăgubirilor cerute de reclamantă cu acest titlu.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unei rente lunare în cuantum de 1800 lei până la reluarea totală a mobilităţii mersului, s-a constatat că reclamanta nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia asigurătorul de răspundere civilă ar putea fi obligat la plata unei despăgubiri pretinse cu acest titlu şi nici situaţia de fapt care ar putea determina stabilirea unei astfel de obligaţii în sarcina asigurătorului.
Instanţa de fond a reţinut că printre despăgubirile materiale ce pot fi acoperite de asigurătorul de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, indicate în cuprinsul art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu este indicată şi posibilitatea plăţii unei astfel de rente, motiv pentru care, această pretenţie a reclamantei a fost apreciată ca fiind nefondată.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru opt tipuri de prejudicii morale pe care susţine că le-a suferit urmare a acestui accident, respectiv a prejudiciului menajer, a ajutorului primit de la terţe persoane pentru a se îngriji, retardul în carieră, eforturile sporite, prejudiciul estetic, prejudiciul moral popriu-zis pe care îl descrie ca reprezentând "suferinţele şi durerile de natură fizică şi psihică deosebit de grave", "imposibilitatea de a îndeplini anumite acte ale vieţii curente" cum ar fi deplasarea şi desfăşurarea activităţilor domestice, durerile fizice şi psihice şi prejudiciul de agrement.
Din modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată s-a apreciat că reclamanta a solicitat în realitate de mai multe ori despăgubiri pentru unul şi acelaşi prejudiciu.
Pentru evaluarea prejudiciului moral, constând în suferinţa provocată reclamantei de vătămările corporale suferite urmare a accidentului rutier, cu menţiunea că în acest concept se includ atât durerea fizică şi suferinţa psihică suportate de reclamantă de la data producerii prejudiciului până la sfârşitul convalescenţei, cât şi disconfortul produs acesteia de faptul primirii unor îngrijiri din partea unor terţe persoane, precum şi prejudiciul constând în suferinţa provocată de necesitatea de a depune mai mult timp în desfăşurarea actelor obişnuite în viaţa curentă (prejudiciu fiziologic) şi de persistenţa mai multor cicatrice pe corpul său urmare a accidentului rutier şi a numeroaselor intervenţii chirurgicale la care a fost supusă şi a alterării aspectului său general (mers deformat urmare a unei diferenţe de lungime între membrele inferioare), precum şi imposibilitatea de a se dedica unor activităţi sportive, deoarece toate acestea sunt subsumate infirmităţii suferite, fiind o consecinţă implicită a acestora, prima instanţă a avut în vedere, conform art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, următoarele criterii: vârsta reclamantei la data producerii prejudiciului (37 de ani), numărul de zile de îngrijiri medicale (circa 180 de zile, conform Raportului de nouă expertiză medico-legală nr. A 5/6773 din 13 din 24 septembrie 2013) precum şi natura infirmităţii cauzate reclamantei.
De asemenea, instanţa a avut în vedere, cu scopul de a împiedica transformarea despăgubirilor pentru daunele morale (pretium doloris) într-o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, aplicabil la data producerii accidentului. Conform art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanţa nu a avut în vedere prejudiciul moral pe care reclamanta susţine că l-a suferit ca urmare a imposibilităţii de a fi promovată la locul de muncă, apreciind că acest prejudiciu este unul eventual, câtă vreme promovarea era condiţionată, astfel cum a învederat reclamanta în cererea de chemare în judecată, de susţinerea şi luarea unui examen, iar instanţa nu poate în niciun caz specula (şi oricum nu dispune de elementele de fapt necesare pentru aceasta) asupra posibilităţilor reclamantei de a obţine un rezultat favorabil la acest examen.
Faţă de cele expuse, instanţa de fond a apreciat că plata unor despăgubiri în valoare de 175000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamantă, la maturitate, în urma accidentului rutier a cărui victimă a fost, care i-a cauzat infirmitate fizică.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5185 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând sumele de bani achitate de aceasta pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală, conform Chitanţelor nr. 119562 şi 119563 din 24 iulie 2013 şi respectiv onorariul avocaţial achitat pentru a beneficia de asistenţă juridică la soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta I.E. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei şi suma de 1800 lei lunar, până la reluarea totală a mobilităţii mersului, de la data pronunţării hotărârii primei instanţe. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În motivare, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a încălcat prevederile art. 167 şi urm. C. proc. civ. şi că a procedat la o analiză aprofundată a probelor administrate şi la aprecierea lor în mod coroborat.
Reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1387 alin. (1) şi (2) noul C. civ., ţinând cont şi de dispoziţiile art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum şi de prevederile art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată solicitarea reclamantei referitoare la prestaţia periodică în cuantum de 1800 lei/lună, având în vedere necesitatea acoperirii în integralitate a prejudiciului creat ca urmare a accidentului de circulaţie, inclusiv a celui viitor cert, cauzat de afectarea capacităţii de muncă a reclamantei.
La stabilirea prestaţiei periodice, s-a avut în vedere că la data accidentului reclamanta realiza venituri din muncă, precum şi faptul că, având în vedere afectarea stării sale de sănătate, victima este îndreptăţită să primească echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să îl depună pentru realizarea unor venituri similare celor obţinute anterior. Din actele medicale a rezultat că reclamanta are nevoie în continuare de tratamente medicale şi de recuperare, iar asigurarea îngrijirii zilnice a unei persoane cu handicap s-a arătat că presupune costuri suplimentare faţă de cele necesare unei persoane normale.
De asemenea, corelativ cu reducerea capacităţii de muncă şi a veniturilor reclamantei după accidentul rutier, s-a ţinut cont de valoarea medicamentelor, tratamentelor şi analizelor medicale, a alimentelor, transportului, cheltuielilor locative, de suma necesară pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, igienă personală, în vederea asigurării unui confort material şi spiritual al victimei care să compenseze, într-o cât mai mare măsură, starea specială în care se află.
Instanţa de apel a apreciat global suma care se impune a fi acordată reclamatei, cu titlu de prestaţie periodică şi a dispus obligarea pârâtei la plata cu acest titlu a sumei de 1800 lei lunar, până la reluarea totală a mobilităţii mersului reclamantei, de la data pronunţării hotărârii primei instanţe, având în vedere că stabilirea prejudiciului s-a realizat pe cale judiciară.
S-a apreciat că regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepţional plata globală, dintr-o dată, iar astfel de împrejurări speciale, de excepţie, nu au fost probate în cauză.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, s-a reţinut că acesta nu se poate rezuma la determinarea "preţului" suferinţei psihice, care este inestimabilă, ci se impune aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiei acestuia pe toate planurile sociale ale vieţii persoanelor vătămate.
De asemenea, s-a arătat că trebuie să se aprecieze ce a pierdut reclamanta pe plan psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală şi liniştită pentru aceasta în momentul prezent, dar şi în viitor.
În speţă, prin vătămarea gravă a integrităţii fizice şi psihice, respectiv a sănătăţii reclamantei, drepturile şi libertăţile fundamentale ale acesteia au suferit o atingere serioasă, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, pentru repararea consecinţelor negative suportate.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se pot acorda victimelor indemnităţi cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, ce le-ar permite să îşi aline, prin anumite avantaje, rezultatul faptei ilicite.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării, astfel că la cuantificarea sumei acordate accentul trebuie pus pe corelarea despăgubirii cu realitatea suferinţelor îndurate de reclamantă.
În acest context, se au în vedere vârsta reclamantei, consecinţele fizice şi psihice ale accidentului, incertitudinea, la acest moment, a carierei profesionale, felul în care apelanta este percepută şi tratată în societate, afectarea demnităţii, a respectului de sine, a încrederii în forţele proprii şi în viitor.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ca urmare a atingerii aduse valorilor ce definesc personalitatea umană, se impune a fi avute în vedere toate consecinţele negative suferite, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamantă.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a arătat că este dificil a se apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de persoana vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze pentru aceasta ceea ce îi lipseşte ca urmare a accidentului, criteriile de avut în vedere fiind acelea al echităţii şi al proporţionalităţii, potrivit cărora dacă prejudiciul suferit de persoana vătămată este unul grav, atunci aceasta este îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri corespunzătoare.
Prin raportare la considerentele reţinute şi la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, faţă de gravitatea vătămării corporale şi psihologice suferite, de măsura în care viaţa normală, astfel cum majoritatea indivizilor o percep, a reclamantei, s-a schimbat, instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind suficiente şi echitabile despăgubirile pentru prejudiciul moral stabilite de prima instanţă, în valoare de 175.000 lei.
S-a constatat că prima instanţă a ţinut seama de mai multe criterii - vârsta reclamantei, numărul de zile de îngrijiri medicale, natura infirmităţii cauzate, dar şi nivelul salariului de bază minim brut pe ţară, suma finală acordată ca despăgubiri pentru prejudiciul moral fiind determinată prin aprecierea cumulată a tuturor criteriilor incidente.
S-a apreciat că prima instanţă nu a nesocotit un prejudiciu viitor suferit de reclamantă prin imposibilitatea de a fi promovată la locul de muncă; judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi suficient motivat că acest prejudiciu este unul eventual, câtă vreme promovarea era condiţionată de susţinerea şi luarea unui examen, neputându-se aprecia în mod obiectiv asupra posibilităţilor reclamantei de a obţine un rezultat favorabil la acest examen.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta I.E., cât şi pârâta SC E.R.A.R. SA au declarat recurs.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă I.E. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării în totalitate a daunelor morale solicitate în cuantum de 435.000 euro, precum şi în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor materiale în sumă de 30.128 lei.
În argumentarea recursului, reclamanta critică decizia atacată sub aspectul menţinerii cuantumului daunelor morale de 175 000 lei, susţinând, în esenţă, că suma de 435.000 euro solicitată cu titlu de daune morale se justifică în totalitate, netinzând la a duce la o îmbogăţire fără just temei, reprezentând o justă şi îndreptăţită reparaţie morală pentru suferinţele profunde şi îndelungate, fizice şi psihice şi pentru perturbarea gravă şi ireversibilă a vieţii recurentei, cauzate în urma accidentului rutier din data de 13 decembrie 2011, prin raportare expresă la situaţia particulară şi la persoana acesteia, aspecte pe care le prezintă în mod detaliat.
Sub aspectul cheltuielilor materiale suportate de recurentă ca urmare a evenimentului rutier din data de 13 decembrie 2011 în care a fost vătămata grav, apreciază că suma de 30.128 lei cheltuită cu ocazia multiplelor intervenţii chirurgicale, a vizitelor medicale, a analizelor, medicamentelor, produselor medicale, a sumelor achitate pe perioada spitalizării, cât şi ulterior, este rezonabilă.
Faţă de reţinerile instanţei de fond, precum şi ale celei din apel, conform cărora orice cheltuieli materiale nedovedite cu chitanţe şi facturi trebuie respinse, pe baza prevederilor legale în materie, consideră că în acest caz se aplică prevederile speciale ale art. 1198 alin (1) pct. 1 şi 3 C. civ. din 1864.
În opinia recurentei, ar fi excesivă solicitarea de a prezenta documente justificative pentru suma de bani pretinsă în integralitatea sa, de vreme ce pentru unele dintre sume ar fi imposibil să existe astfel de înscrisuri.
În ceea ce priveşte renta lunară în cuantum de 1800 de lei pe care a solicitat-o pentru acoperirea nevoilor de viaţă sporite, apreciază că aceasta ar trebui să-i fie acordată sub forma unei sume globale.
În motivarea recursului, pârâta SC E.R.A.R. a criticat decizia atacată sub aspectul acordării rentei lunare de 1800 lei, susţinând în esenţă, că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut şi, totodată, că prin aceasta a realizat o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu.
De asemenea, în opinia pârâtei, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1387 noul C. civ., ale art. 49 alin. (1) şi ale art. 74 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta I.E. nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru considerentele care succed:
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate recurentei-reclamante I.E., evidenţiind - aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului şi încadrarea acestora într-un barem de gravitate. Aceasta, întrucât, un criteriu important în stabilirea daunelor morale îl constituie gravitatea prejudiciului moral.
În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenţei daunelor morale constând în dureri fizice şi psihice care îi însoţesc pe oameni timp îndelungat, şi, uneori, chiar până la sfârşitul vieţii lor, face şi mai dificilă repararea lor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Astfel, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferinţa.
Despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, ştiut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferinţele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii obiective, rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv suferit - Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 4790 din 18 noiembrie 2003.
Este adevărat că, deşi lăsată la aprecierea judecătorului, operaţiunea de estimare, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acţiunii, completate cu o serie de împrejurări care pot forma convingerea instanţei asupra valorii compensaţiei acordate, or, în speţă, toate aspectele circumstanţiale situaţiei particulare a cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa menţinerii cuantumului despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.
Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că faţă de gravitatea vătămării corporale şi psihologice suferite, de măsura în care viaţa normală, astfel cum majoritatea indivizilor o percep, a reclamantei, s-a schimbat, despăgubirile pentru prejudiciul moral stabilite de prima instanţă, în valoare de 175.000 lei, sunt suficiente şi echitabile.
În acest context, s-a reţinut că prin vătămarea gravă a integrităţii fizice şi psihice, respectiv a sănătăţii reclamantei, drepturile şi libertăţile fundamentale ale acesteia au suferit o atingere serioasă, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, pentru repararea consecinţelor negative suportate.
Instanţa de apel a avut în vedere vârsta reclamantei, consecinţele fizice şi psihice ale accidentului, incertitudinea, la acest moment, a carierei profesionale, felul în care apelanta este percepută şi tratată în societate, afectarea demnităţii, a respectului de sine, a încrederii în forţele proprii şi în viitor.
S-a constatat că la evaluarea prejudiciului moral, prima instanţă a ţinut seama de mai multe criterii, suma finală acordată ca despăgubiri pentru prejudiciul moral fiind determinată prin aprecierea cumulată a tuturor criteriilor incidente.
La menţinerea cuantumului daunelor morale stabilite în primă instanţă, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a nesocotit situaţia medicală în care se află reclamanta în urma accidentului rutier. S-a arătat că procedura de evaluare a unui prejudiciu moral în situaţia unei persoane victime a unui accident de circulaţie este una sensibilă şi dificilă, dar din faptul că despăgubirea acordată nu se situează la nivelul apreciat de reclamantă ca şi corespondent al suferinţei sale s-a apreciat că nu se poate trage concluzia că instanţa ar fi nesocotit gravitatea leziunilor produse.
Aşa fiind, instanţa de apel, în raport de cerinţele art. 1357 noul C. civ., a soluţionat legal problema cuantificării daunelor morale, cu aplicarea principiului echităţii, a principiului proporţionalităţii şi a principiilor jurisprudenţiale, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinente cauzei de faţă de aşa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici venituri nejustificate pentru victima daunelor morale, conform legislaţiei şi jurisprudenţei în materie.
Este de reţinut că aprecierea instanţei cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii şi solicitarea recurentei-reclamante I.E. de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ.
Referitor la criticile privind acordarea în integralitate a daunelor materiale în cuantum de 30128 lei, Înalta Curte reţine că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât peste motivele invocate în faţa instanţelor de fond nu se poate trece.
În ceea ce priveşte stabilirea rentei lunare de 1800 lei de către instanţa de apel, recurenta critică decizia atacată sub acest aspect, susţinând, în esenţă, că se impune acordarea acestor prestaţii periodice lunare sub forma unei sume globale, dar şi aceste critici sunt nefondate.
Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, conform prevederilor art. 1387 alin. (1) şi (2) noul C. civ.: (1) în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.
Potrivit dispoziţiilor art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: (1) în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă. (2) în cazul obligării la prestaţii băneşti periodice, sumele stabilite în condiţiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă, ţinându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale şi de alte dovezi care stabilesc aceste situaţii, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.
Faţă de incidenţa acestor prevederi legale, enumerarea din cuprinsul art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu este una limitativă, cu atât mai mult cu cât acelaşi ordin, în art. 74, anterior evocat, face referire expresă la prestaţii băneşti periodice, care se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă.
Având în vedere natura juridică a acestei despăgubiri, regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepţional plata globală, dintr-o dată.
În condiţiile în care instanţa de apel, suverană în interpretarea probatoriul administrat în cauză, a constatat că astfel de împrejurări speciale, de excepţie, nu au fost probate în cauză, în mod legal prestaţia periodică în discuţie a fost acordată lunar, până la reluarea totală a mobilităţii mersului, neputându-se aprecia asupra momentului la care handicapul locomotor al reclamantei s-ar putea recupera.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
Cum problema timbrajului este prioritară oricăror excepţii, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată, şi la dispoziţiile art. 3021 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru", a luat în examinare excepţia netimbrării cererii de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a reţinut:
Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate, atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 "neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii", iar conform dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar "cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite şi înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. În cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru".
În speţă, în sarcina recurentei-pârâte a fost stabilită obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 326 lei şi de a depune timbru judiciar în valoare de 5 lei.
Recurenta-pârâtă SC E.R.A.R., în mod nejustificat, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală a timbrării recursului până la acest termen de judecată, respectiv 21 ianuarie 2015, în condiţiile în care prin încheierea pronunţată la data de 16 octombrie 2014, instanţa a respins cererea formulată de petenta SC E.R.A.R. privind reexaminarea taxei judiciare de timbru.
Este de reţinut că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturile Omului a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, cu ocazia analizării dreptului la un proces echitabil şi accesului la justiţie, că dreptul la justiţie nu este absolut, ci el se pretează la limitări pentru că el comandă, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, 13 iulie 1995), stabilind, totodată, că taxele judiciare de timbru sau diverse alte sume de bani pe care trebuie să le plătească reclamantul, nu sunt incompatibile cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că în cauză nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, iar recurenta, în mod nejustificat, nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia pentru termenul de judecată din 21 ianuarie 2015, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar prin încheierea pronunţată la data de 16 octombrie 2014 a fost respinsă cererea acesteia privind reexaminarea taxei judiciare de timbru, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, republicată, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar şi va anula ca netimbrată cererea de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Anulează ca netimbrată cererea de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 139/2015. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 854/2015. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
