ICCJ. Decizia nr. 139/2015. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 139/2015
Dosar nr. 3326/2/2012*
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub număr de Dosar nr. 33262/2012, D.I., în contradictoriu cu intimata SC U.A. SA (fosta U.V.I.G. SA), a solicitat revizuirea Deciziei comerciale nr. 468 din 17 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi, în consecinţă, admiterea apelului şi schimbarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii cererii reclamantului D.I. şi al obligării pârâtei SC U.A. SA la plata sumei de 64.176 euro cu titlu de despăgubire, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 122/2014 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de revizuire.
Pentru a decide astfel, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că prin Decizia civilă nr. 468 din 17 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul D.I., împotriva Sentinţei comerciale nr. 1566 din 17 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 41749/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.A. SA (fosta U.V.I.G. SA).
S-a constatat că pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Sentinţa comercială nr. 1566 din 17 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 41749/3/2008, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul D.I. având ca obiect plata de către pârâta U.A. SA a sumei de 76.065 euro, despăgubiri datorate conform poliţei de asigurare facultativă a autovehiculelor seria AV nr. xxx1, valoare ce a fost ulterior redusă la suma de 64.176 euro.
S-a arătat că prima instanţă a reţinut că părţile au încheiat contractul de asigurare seria AV nr. xxx1 din 18 octombrie 2007 prin care pârâta a preluat riscul de avarii şi furt în România a autoturismului cu nr. de înmatriculare yyy1 aparţinând reclamantului la suma asigurată de 76.065 euro, efectele poliţei fiind extinse şi pentru riscul de furt în străinătate la data de 15 martie 2008 prin poliţa semnată cu Agenţia Ploieşti.
Deşi valoarea asigurată a fost stabilită la o valoare mai mare decât valoarea reală a autoturismului la data încheierii contractului, instanţa a apreciat că asigurătorul ar putea fi obligat la plata despăgubirilor potrivit contractului de asigurare, dar acestea nu ar depăşi valoarea reală, astfel cum a fost stabilită prin concluziile raportului de expertiză auto efectuat în cauză.
Prima instanţă a apreciat însă că refuzul pârâtei de a plăti despăgubiri reclamantului faţă de furtul autoturismului reclamat ca fiind produs în Italia, la Milano, la data de 07 mai 2008, este justificat de prevederile art. 3.3 lit. t) şi 9.18.1 din condiţiile generale ale asigurării.
Astfel, din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamantul a ascuns pârâtei o împrejurare esenţială care ar fi trebuit cunoscută la momentul asumării riscului pentru furt în străinătate, respectiv faptul că este cetăţean român cu domiciliul în străinătate.
Totodată, instanţa a reţinut faptul că simpla formulare a unei plângeri prin care se reclama furtul organelor de poliţie din Italia sau emiterea certificatului de radiere a autoturismului doar pe baza declaraţiei proprietarului nu dovedesc producerea furtului, respectiv a riscului asigurat, conform art. 9.18.1 din condiţiile generale de asigurare, iar reclamantul nu a probat acest aspect prin alte mijloace de probă.
Împotriva soluţiei a promovat apel reclamantul D.I., solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii formulate.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia comercială nr. 468 din 17 noiembrie 2010, a apreciat ca fiind nefondat apelul declarat de reclamantul D.I.
Astfel, instanţa de apel a constatat că tribunalul a reţinut în mod corect situaţia de fapt relevantă în cauză şi a aplicat în mod judicios prevederile legale şi contractuale incidente, apreciind justificat refuzul asigurătorului de plată a despăgubirilor solicitate.
Domiciliul în străinătate al apelantului era un aspect esenţial în ceea ce priveşte asigurarea riscului de furt în afara teritoriului României, fără o relevanţă semnificativă însă în ceea ce priveşte asigurarea de răspundere civilă auto.
Pentru a beneficia de asigurarea riscului de furt în străinătate, neacoperit prin poliţa iniţială seria AV nr. xxx1 din 17 octombrie 2007, apelantul nu a modificat contractul de asigurare iniţial semnat, ci a ales să încheie o asigurare de răspundere civilă auto cu valabilitate pe teritoriul României la data de 15 martie 2008, conform art. 2.2.2 din condiţiile generale privind asigurarea facultativă pentru avarii şi furt, deşi deţinea deja o altă poliţă RCA emisă de A. SA.
În ambele poliţe a fost menţionată adresa apelantului din România, fără a exista indicii cu privire la comunicarea aspectului legat de stabilirea domiciliului în străinătate.
De altfel, s-a reţinut că afirmaţiile apelantului privind prezentarea cărţii de identitate provizorii cu prilejul semnării poliţei CASCO iniţiale, respectiv la 17 octombrie 2007, nu puteau corespunde realităţii în condiţiile în care aceasta a fost emisă ulterior pentru perioada 21 ianuarie 2008 - 21 ianuarie 2009. Totodată, în poliţa RCA emisă la data de 15 martie 2008, care a permis extinderea riscului asigurat prin poliţa anterioară, a fost menţionată tot adresa din România, fără indicarea unui act de identitate, aceiaşi care apare şi în documentele de identificare ale autovehiculului pentru care s-a emis asigurarea.
S-a mai considerat că dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 32/2000, invocate de apelant, nu au relevanţă în cauză în condiţiile în care omisiunea cu privire la verificarea domiciliului nu a avut nicio relevanţă în ceea ce priveşte poliţa RCA şi nu a fost invocată de apelant în legătură cu efectele acesteia, iar, la data semnării poliţei pe care a încercat să o valorifice în prezenta cauză, nu ar fi fost în măsură să prezinte cartea de identitate provizorie, nefăcând nicio precizare cu privire existenţa unui act similar şi pentru perioada încheierii poliţei CASCO.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 9.18.1 din condiţiile generale de asigurare, asumate de apelant cu prilejul emiterii poliţei CASCO, depuse chiar şi de către acesta cu prilejul sesizării primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că tribunalul a reţinut în mod corect că reclamantul a făcut dovada doar a declarării furtului la organele de poliţie italiene, precum şi la organele de poliţie române în vederea radierii autovehiculului, nu şi a constatării producerii faptei de către organele de poliţie, astfel cum impuneau clauzele contractuale.
De altfel, această clauză a avut drept scop confirmarea de către organele de poliţie, în speţă cele italiene, a producerii riscului asigurat, nefiind considerată suficientă declaraţia proprietarului cu privire la furtul autovehiculului, singura ce a stat la baza emiterii documentelor prezentate de apelant.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat ca fiind nefondat apelul şi a fost respins ca atare, nemaifiind necesară analizarea aspectelor ce nu au fost contestate sau reţinute de prima instanţă.
Împotriva Deciziei civile nr. 468 din 17 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamantul D.I. a declarat recurs, care, prin Decizia nr. 2520 din 23 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost respins ca nefondat.
Relativ la motivele de revizuire, chiar dacă de pe copia cărţii de identitate provizorie eliberată la data de 08 ianuarie 2007 reiese că revizuentul avea domiciliul în Italia, aspect de care ar fi putut să ia cunoştinţă şi asigurătorul, instanţa a apreciat că acest motiv de revizuire nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta deoarece nu ar putea constitui un motiv determinant al pronunţării hotărârii în cauză, în situaţia în care s-a reţinut de către instanţa de apel ca fiind întemeiat nu numai aspectul referitor la declararea domiciliului reclamantului, ci şi aprecierea primei instanţe referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 9.18.1 din Condiţiile generale de asigurare.
Cu privire la motivul potrivit căruia revizuentul a depus la dosar răspunsul din data de 06 aprilie 2012 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Sectorul 1 Poliţie, secţia 4 Poliţie, s-a reţinut că nici acest motiv nu este întemeiat, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu este fondată susţinerea acestuia că prin acest răspuns s-ar confirma de către organele de poliţie furtul autovehiculului.
S-a constatat că prin acest înscris se comunică revizuentului că "în urma verificărilor efectuate în baza de date a Secretariatului General ai O.I.P.C. Interpol cu autoturisme furate e-ASF, au rezultat următoarele: - autoturismul marca A. cu nr. de înmatriculare yyy1 figurează furat la data de 07 mai 2008 din Italia; - particularităţi: - VIN (serie saşiu) w01; - furtul s-a comis şi s-a reclamat în Italia la data de 07 mai 2008; nr. înregistrare w02".
S-a apreciat că înscrisul nu ar putea avea caracter determinant în pronunţarea unei hotărâri în cauză, chiar dacă reprezintă un înscris care nu a putut să fie înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, deoarece nu este de natură să dovedească o altă împrejurare de fapt decât cea avută în vedere de către instanţa de apel şi care ar determina pronunţarea unei alte soluţii în speţă.
Din conţinutul înscrisului nu a reieşit că infracţiunea de furt ar fi fost confirmată ca urmare a cercetărilor organelor abilitate în acest sens, ci doar că autoturismul în cauză figurează în baza de date a Secretariatului General ai O.I.P.C. Interpol ca fiind furat, ca urmare a declaraţiei persoanei păgubite, respectiv a revizuentului.
S-a arătat că această situaţie de fapt a fost reţinută atât de către instanţa de apel, cât şi de către prima instanţă la considerarea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 9.18.1 din Condiţiile generale de asigurare, înscrisul invocat de revizuent nefiind de natură să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută.
Aşa fiind, reţinându-se că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 326 C. proc. civ., a fost respinsă cererea de revizuire.
În termen legal, împotriva deciziei prin care s-a soluţionat cererea de revizuire, D.I. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea recursului, revizuentul susţine, în esenţă, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, nefiind astfel îndeplinite dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În opinia recurentului, copia cărţii de identitate provizorie eliberată la data de 08 ianuarie 2007 reprezintă un înscris determinant, întrucât dacă ar fi fost cunoscut de către instanţă, ar fi putut duce la pronunţarea unei soluţii contrare.
Copia cărţii de identitate provizorii este un înscris determinant, deoarece atestă o altă situaţie de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare, care au fost avute în vedere de judecătorii apelului şi totodată reprezintă mijloc de probă doveditor al faptului juridic invocat, respectiv că recurentul nu a ascuns asigurătorului că este cetăţean român cu domiciliul în străinătate.
Recurentul mai susţine că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia iar hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Aceasta întrucât, arată recurentul, instanţa de revizuire a reţinut că nu este fondată susţinerea potrivit căreia prin înscrisul nou depus, respectiv răspunsul din data de 06 aprilie 2012 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Sectorul 1 Poliţie, secţia 4 Poliţie, se confirmă furtul autovehiculului, deşi în acest răspuns este menţionat: "autoturismul (...) figurează furat", "furtul s-a comis şi reclamat în Italia".
Prin urmare, consideră recurentul, instanţa a apreciat greşit că acest înscris "nu este de natură să dovedească o altă împrejurare de fapt decât cea avută în vedere de către instanţa de apel (...)".
Clauza conţinută în art. 9.18.1 din Condiţiile generale de asigurare, a fost interpretată greşit de instanţa de revizuire, care prin invocarea cerinţei cuprinsă în sintagma "infracţiunea de furt să fie confirmată ca urmare a cercetărilor organelor abilitate" a adăugat la textul clauzei al cărei conţinut este: "organele de poliţie confirmă, în scris, furtul (...) şi faptul că autovehiculul asigurat, (...) nu a(u) fost găsit(e)".
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 977 - 985 C. civ. "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", recurentul susţine că instanţa de revizuire a interpretat unilateral şi greşit contractul de asigurare şi nu a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile legale evocate în sprijinul acţiunii şi nici cele aplicabile raportului juridic.
Or, adresa Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Sectorul 1 Poliţie, secţia 4 Poliţie, din data de 06 aprilie 2012, confirmă în scris furtul şi implicit că vehiculul asigurat nu a fost găsit.
Deoarece în decizia a cărei revizuire a solicitat-o se arată că a făcut doar dovada "declarării furtului" nu şi a "constatării producerii faptei" de către organele de poliţie, aşa cum cereau clauzele contractuale şi că nu este considerată suficientă declaraţia proprietarului cu privire la furtul autovehiculului, apreciază că prin răspunsul din înscrisul nou, respectiv adresa Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Sectorul 1 Poliţie - Secţia 4 Poliţie, din data de 06 aprilie 2012, se confirmă furtul autoturismului care face obiectul cererii sale de despăgubire, prin menţiunea că autoturismul asigurat "figurează în baza de date a Secretariatului General al O.I.C.P. Interpol cu autoturisme furate e-ASF", şi că "furtul s-a comis şi reclamat în Italia la data de 07 mai 2008".
Înscrisul nou (confirmarea scrisă a organelor de poliţie că furtul s-a comis), dacă ar fi fost făcută la judecata în fond, nu s-ar mai fi putut reţine vreo neexecutare a contractului.
Prin urmare, întrucât înscrisurile noi atestă o altă situaţie de fapt decât cea cuprinsă în actele anterioare care au fost avute în vedere de judecător, acestea sunt determinante în sensul că pot duce la pronunţarea unei alte soluţii.
Intimata U.A. SA BUCUREŞTI nu a formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, soluţia instanţei de apel fiind perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile recurentului nu susţin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.
Este ştiut că în sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, în speţă, a dispoziţiilor de strictă interpretare referitoare la exercitarea căii de retractare a revizuirii.
Este adevărat că D.I. a promovat o cerere de revizuire în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., dar este de necontestat că această cerere a fost examinată cu justeţe de Curtea de Apel Bucureşti din perspectiva temeiului de drept invocat de revizuent, prin raportare la condiţiile de admisibilitatea ce se cer a fi întrunite pentru a fi fondată cererea de revizuire întemeiată pe pct. 5 al art. 322 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri (...) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Este de necontestat că înscrisul nou în baza căruia este exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii trebuie să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă şi, de asemenea, să fie determinant în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de revizuire a reţinut cu justeţe neîndeplinirea cerinţei impuse de art. 322 pct. 5 vizând caracterul determinant al înscrisurile noi invocate de revizuent, în condiţiile în care s-a statuat irevocabil că reclamantul D.I. nu este îndreptăţit la acordarea despăgubirilor solicitate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 9.18.1 din Condiţiile generale de asigurare.
Prin urmare, s-a arătat în mod legal că, în cauză, copia cărţii de identitate provizorie eliberată la data de 08 ianuarie 2007 din care rezultă că revizuentul avea domiciliul în Italia, precum şi răspunsul din data de 06 aprilie 2012 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Sectorul 1 Poliţie, secţia 4 Poliţie nu sunt înscrisuri determinante care să dovedească o altă împrejurare de fapt decât cea avută în vedere de către instanţa de apel şi care să fii determinat pronunţarea unei alte soluţii în speţă, întrucât, esenţial în adoptarea hotărârii, a fost elementul contractual.
Recurentul este în eroare asupra incidenţei art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se poate pretinde că instanţa de revizuire ar fi interpretat greşit clauza reglementată de art. 9.18.1 din contract, întrucât nici nu era abilitată să interpreteze această clauză în vreun fel, câtă vreme funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile în afara condiţiilor strict reglementate procedural.
De altfel, caracterul determinant sau nu al înscrisurilor pe care s-a fundamentat cererea de revizuire reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de nelegalitate.
Se constată că prin criticile invocate, recurentul-revizuent antamează aspecte vizând fondul litigiului, tinzând în realitate la o rejudecare a pricinii, la o schimbare a situaţiei de fapt, ceea ce excede controlului de legalitate al instanţei de recurs, motiv pentru care se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie care nu satisfac exigenţele art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. de care se prevalează acesta.
Fără a reitera considerentele expuse, nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în cauză nu rezultă că instanţa de revizuire ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentul-revizuent, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul D.I. împotriva Deciziei civile nr. 122/2014 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia Curţii de Apel Bucureşti, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul D.I. împotriva Deciziei civile nr. 122/2014 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 136/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 141/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
