ICCJ. Decizia nr. 14/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 14/2015
Dosar nr. 12237/111/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 240/C din 18 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta F.S., în contradictoriu cu intimata F.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea de revizuire înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 27 noiembrie 2012, revizuenta F.S. a solicitat instanţei revizuirea sentinţei civile nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 2678/2000, definitivă prin anularea apelului, solicitând admiterea în principiu a cererii, rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii de revizuire, precum şi, în temeiul art. 325 C. proc. civ., suspendarea executării sentinţei civile atacate până la rejudecarea cauzei.
Revizuenta şi-a precizat cererea de revizuire, întemeindu-se pe prevederile art. 322 pct. 4 teza I şi a ll-a C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea revizuentei conform căreia revizuirea ar fi fost admisibilă întrucât înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarat fals în urma sau în cursul judecăţii, întrucât martora H.F. şi-ar fi "retractat" declaraţia dată în cursul judecăţii purtate între părţi, nu a fost primită având în vedere că înscrisul invocat trebuie să fi fost determinant în luarea hotărârii, în sensul că în lipsa lui, soluţia ar fi fost alta, iar dovada falsului se face printr-o hotărâre judecătorească, nefiind suficientă în acest sens afirmaţia revizuentei.
Totodată, s-a constatat că revizuenta nu a făcut dovada cu nicio hotărâre judecătorească care să fi declarat fals înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere şi nici cu privire la vreo condamnare a unui martor pentru mărturie mincinoasă în cauza respectivă.
Mai mult, instanţa a reţinut că revizuenta a invocat în susţinerea cererii sale vicii de consimţământ ale actului, fără nicio relevantă în accepţiunea prevederilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. şi fără vreo legătură cu pretinsul „fals".
S-a mai reţinut că în noţiunea de înscris „fals" nu pot fi incluse declaraţia de martor, mărturisirea sau rapoartele de expertiză, astfel încât neexistând nici un înscris fals, instanţa a apreciat că nu poate fi incidenţă în speţă teza prevăzută de pct. 4 al art. 322 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel revizuenta F.S., solicitând în principal admiterea apelului, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la fond, admiterea în principiu a cererii de revizuire a sentinţei civile nr. 323/C/2001 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 2678/2000, rejudecarea cauzei conform probaţiunii administrate în cauză, iar în subsidiar admiterea apelului şi reţinând cauza spre rejudecare, admiterea în principiu a cererii de revizuire şi rejudecând cauza, admiterea acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute a înscrisului olograf al revizuentei (datat la 26 ianuarie 1998) din care rezultă că a împrumutat de la intimata F.A. suma de 26.650 DM şi 10.660 DM, întrucât i-a fost smuls prin violenţă şi în consecinţă respingerea cererii privind obligarea şi la plata sumei de 37.310 DM, cu titlu restituire împrumut.
Prin Decizia civilă nr. 319/A/2014 din 7 iulie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins apelul revizuentei F.S., reţinând, în esenţă, că revizuenta şi-a întemeiat iniţial cererea de revizuire pe prevederile art. 322 pct. 4 şi pct. 5 C. proc. civ., ulterior, la termenul din 24 mai 2013, precizându-şi din nou cererea, invocând doar prevederile art. 322 pct. 4 teza a ll-a C. proc. civ., privitor la înscrisul declarat fals.
S-a apreciat că niciuna din cele două ipoteze ale pct. 4 al art. 322 C. proc. civ. nu-şi găsesc corespondent în cauză întrucât nu s-a făcut dovada condamnării definitive a martorei, a săvârşirii unei infracţiuni şi nici a imposibilităţii stabilirii în cadrul unui proces penal a eventualei vinovăţii a martorei pentru a se putea verifica pe cale incidentală în cadrul acestei căi extraordinare dacă există sau nu acea infracţiune iar dovada falsului trebuie făcută prin hotărâre judecătorească.
S-a mai reţinut că revizuenta care doreşte revizuirea unei hotărâri civile, trebuia în prealabil să se adreseze organelor de urmărire penală, fără a putea introduce direct cererea de revizuire, apreciind ea însăşi că tragerea la răspundere penală nu mai este posibilă, deoarece organul de urmărire penală sau instanţa penală trebuie să constate existenţa impedimentului legal în obţinerea unei hotărâri de condamnare.
Totodată, s-a reţinut că revizuenta face trimitere la declaraţia de martor din Dosarul de urmărire penală nr. 1980/P/1999 care însă nu reprezintă un înscris în înţelesul legii, în sensul că nu la un astfel de înscris se referă art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
S-a mai constatat că înscrisul invocat nu îndeplineşte nici condiţia de a fi fost determinant la pronunţarea hotărârii care se solicită a fi revizuită având în vedere că în acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2678/2000 al Tribunalului Bihor având ca obiect restituire împrumut, instanţa a admis acţiunea în baza probatoriului administrat în cauză, respectiv declaraţiile părţilor din faţa organului de urmărire penală, interogatoriul luat revizuentei de faţă, F.A., precum şi depoziţiile martorelor H.D. şi H.F., acestea din urmă fiind audiate de către instanţa civilă în şedinţa publică din 13 iunie 2001.
Aşadar, s-a constatat că instanţa civilă a instrumentat direct, nemijlocit, a ascultat martorele în şedinţă publică şi soluţia nu s-a fundamentat pe declaraţia martorei din faza de urmărire penală, cum susţine revizuenta, respectiva declaraţie nu numai că nu a avut rol hotărâtor dar nici nu a fost menţionată în sentinţa ce se cere a fi revizuită.
Împotriva Deciziei civile nr. 319/A din 07 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs revizuenta F.S., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, după prezentarea istoricului cauzei, recurenta a arătat că declaraţia de martor a numitei H.F. din Dosarul de cercetare penală nr. 1980/P/1999 şi implicit declaraţia de martor din Dosarul nr. 2678/ 2000 al Tribunalului Bihor au fost declarate false şi retrase de însăşi martora H.F. prin Declaraţia autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P., C.D.
A arătat revizuenta că principalul argument pe care ambele instanţe l-au reţinut este legat de faptul că Declaraţia autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P., C.D. nu reprezintă o hotărâre judecătoreasca şi nu are această valoare pentru a determina revizuirea sentinţei civile nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 pronunţată de Tribunalul Bihor şi că nu există o plângere penală din care să rezulte existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă sau măcar dovada că s-ar fi adresat organelor de urmărire penală care ar fi constatat existenţa unui impediment de natură legală în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a făptuitorului, or, în cadrul unei audienţe la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor i s-a comunicat că a intervenit prescripţia, în condiţiile in care declaraţiile mincinoase s-au dat în cursul anilor 1999-2001.'
În continuare, a arătat revizuenta că Declaraţia autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P., C.D. nu este o hotărâre judecătorească dar consideră că acest înscris autentic reprezenta un indiciu suficient pentru instanţă pentru a analiza acest aspect în baza probelor pe care Ie-a solicitat dar care au fost respinse.
A susţinut revizuenta că instanţa de apel avea posibilitatea să admită audierea ca martor a numitei H.F., pentru ca apoi coroborând această probă cu alte probe, cum ar fi lipsa semnăturii acestei persoane de pe exemplarul olograf din 26 ianuarie 1998, să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire.
În final, a arătat revizuenta că înscrisul declaraţia de martor în Dosarul de cercetare penală nr. 1980/P/1999 aparţinând martorei H.F., pe care instanţa civilă care a pronunţat sentinţa nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 l-a invocat şi care a fost determinant în pronunţarea unei astfel de hotărâri, putea şi trebuia să fie analizat sub aspectul valorii sale de adevăr sau fals.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta a formulat o serie de critici asupra unor elemente care ţin de administrarea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat. în atare situaţie, criticile amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanţa de recurs este ţinută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în condiţiile în care pct. 10 şi 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 şi respectiv O.U.G. nr. 138/2000, urmând a analiza recursul exclusiv din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Potrivit textului legal anterior evocat, revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză.
Motivul de revizuire are în vedere trei ipoteze, primele două fiind relevante în speţă. Astfel, prima ipoteză se referă la situaţia în care soluţia din hotărârea atacată este rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a comportării martorului care a depus mincinos ori a expertului care a denaturat adevărul în raportul său. în toate cazurile, se cere să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune privitoare la pricină şi mai mult, jurisprudenţa a conturat opinia potrivit căreia revizuirea este admisibilă dacă infracţiunea săvârşită de judecător, martor sau expert a fost determinantă pentru soluţia pronunţată.
Ipoteza a doua vizează situaţia în care hotărârea atacată s-a bazat pe un înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, dovada săvârşirii infracţiunii făcându-se, de regulă, printr-o hotărâre penală însă chiar şi în această ipoteză, admisibilitatea revizuirii este condiţionată de natura determinantă a înscrisului la pronunţarea soluţiei atacate.
Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile normei legale precitate, având în vedere că în mod corect s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire motivat de faptul că, în speţă, nu s-a făcut dovada condamnării definitive a martorei, a săvârşirii unei infracţiuni şi nici a imposibilităţii stabilirii în cadrul unui proces penal a eventualei vinovăţii a martorei pentru a se putea verifica pe cale incidentală săvârşirea infracţiunii. Mai mult, s-a constatat a nu fi îndeplinită nici cea de-a doua condiţie referitoare la caracterul determinant pe care înscrisul l-ar fi avut la pronunţarea soluţiei având în vedere că din considerentele sentinţei nr. 323 din 20 iunie 2001 a Tribunalului Bihor rezultă că probatoriul pe care s-a fundamentat hotărârea l-au reprezentat declaraţiile părţilor în faţa organului de urmărire penală, interogatoriul recurentei şi depoziţiile martorilor H.D. şi H.F., depoziţii date în faţa instanţei civile ce a soluţionat cauza.
Aşa fiind, se constată că nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de control judiciar, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta F.S. împotriva Deciziei civile nr. 319/A din 7 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta F.S. împotriva Deciziei civile nr. 319/A/2014 din 7 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1436/2015. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 138/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
