ICCJ. Decizia nr. 138/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 138/2015
Dosar nr. 2035/93/2012
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 719 din 25 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2035/93/2011, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC R.G.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.N. SA, a constatat încetat protocolul de asociere din 10 august 2004 încheiat de părţi, a obligat pârâta să restituie reclamantei aportul la asociere constând în linia tehnologică producţie case tip R.R. (proiectare linie, realizare linie, punere la dispoziţie tehnologie de fabricaţie, drept de utilizare a invenţiei agrementului tehnologic), evaluată la 260.000 euro la 10 august 2004, ori, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să restituie contravaloarea aportului adus de reclamantă, ce va fi stabilită la data constatării imposibilităţii de restituire, la care se va calcula dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la achitarea debitului. De asemenea, a obligat pârâta la plata sumei de 62.963,63 lei cu titlu de despăgubiri, la care urmează a se calcula dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la achitarea efectivă a debitului.
În motivare, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, că prin protocolul de asociere din 10 august 2004 încheiat între părţi s-a decis crearea unei asociaţii în temeiul art. 251 - 256 din vechiul C. civ., pentru realizarea în comun a unei producţii de 200 case anual tip R.R. cu o suprafaţă echivalentă de 200 mp la un preţ mediu de 250 euro/mp, cu păstrarea dreptului de proprietate a fiecărei părţi asupra bunurilor şi valorilor care au reprezentat contribuţiile la realizarea asocierii.
În ceea ce priveşte contribuţia reclamantei, potrivit art. 4 lit. a) din contract, aceasta a constat în linia tehnologică producţie case tip R.R. (proiectare linie, realizare linie, punere la dispoziţie tehnologie de fabricaţie, drept de utilizare a invenţiei şi agrementului tehnologic), contribuţie evaluată la 260.000 euro şi pusă la dispoziţie până la data semnării contractului; de asemenea contribuţia reclamantei a constat în aport în natură şi bani pentru realizarea unei vile, parter plus etaj, pentru prezentare.
Contribuţia pârâtei o reprezintă hala de producţie evaluată la 260.000 euro, pusă la dispoziţie până la 1 decembrie 2004, aport în natură şi bani pentru realizarea unei vile, parter plus etaj, pentru prezentare.
În ceea ce priveşte contabilitatea asocierii, s-a constatat că părţile au stabilit ca aceasta să fie ţinută de pârâtă, cu posibilitatea verificării de fiecare parte.
În temeiul contractului de asociere s-a edificat pe 89 mp din terenul în suprafaţă de 562,26 mp, situat în Bucureşti, Calea V., sector 3, o construcţie provizorie, demontabilă.
Coroborând înscrisurile depuse la dosar cu recunoaşterile parţiale ale părţilor şi expertiză tehnică judiciară întocmită de expert A.V., instanţa de fond a reţinut că această construcţie a fost realizată în anul 2004 şi demolată în anul 2013, ulterior rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 10345 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 9806/301/2007, prin Decizia civilă nr. 22 din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 10345 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 9806/301/2007, pârâta SC T.N. SA a fost obligată să lase în deplină proprietate şi exclusivă posesie terenul de 89 mp şi să ridice construcţia aflată pe acest teren, respectiv construcţia realizată prin contribuţia ambelor părţi în temeiul protocolului de asociere.
Nu s-a depus nicio dovadă din care să rezulte că în perioada 2007 - 2013, pârâta a anunţat reclamanta despre revendicarea terenului aferent construcţiei ori despre dispoziţiile instanţei de a ridica de pe teren construcţia existentă.
În cauză nu a fost dovedită susţinerea pârâtei în sensul că această construcţie a fost demolată nu prin eforturile proprii, ci de către autoritatea locală.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută, convenţia încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale are forţă obligatorie între părţi, potrivit principiului pacta sunt servanda, acestea fiind ţinute să-şi exercite drepturile, respectiv să-şi îndeplinească obligaţiile întocmai cum au fost prevăzute în contract.
Prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 969 - 970 C. civ. potrivit cărora obligaţiile contractuale legal asumate au putere de lege între părţile contractante, precum şi regula de drept menţionată în art. 1169 C. civ., conform căreia în cadrul obligaţiilor de rezultat, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării obligaţiei. Din acest punct de vedere Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte în art. 102 alin. (1): "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".
S-a arătat că sediul materiei asocierii în participaţiune se află în prevederile art. 251 - 256 C. com. Cum potrivit art. 1 C. com., unde acesta nu dispune se aplică Codul civil, rezultă că, în drept, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1491 - 1531 C. civ. referitor la contractul de societate.
Instanţa de fond a apreciat că probele administrate în cauză demonstrează că aportul reclamantei a fost materializat, tehnologia a fost predată în anul 2004 inclusiv în ceea de priveşte utilajele aferente tehnologiei, denumite "cleşte de sudare prin presiune (avizul de însoţire a mărfii 1992702), şi a permis funcţionarea asocierii o perioadă de timp inclusiv în ceea ce priveşte ridicarea construcţiei de prezentare în anul 2004 folosind noua tehnologie pusă la dispoziţie de reclamantă, dar şi contractarea de către pârâtă a unor lucrări de construire, afirmaţie necontestată.
Atât în adresa din 2 iunie 2006, cât şi din 25 aprilie 2006, pârâta îşi manifesta dorinţa de a continua colaborarea cu reclamanta.
Cu adresa din 13 august 2012, reclamanta a notificat pârâta în vederea încetării protocolului de colaborare, solicitând predarea liniei tehnologice de producţie case tip R.R. şi restituirea sumei de 107.247 lei reprezentând contravaloarea aportului la construirea vilei de prezentare.
Constatând că reclamanta a denunţat unilateral contractul la data de 13 august 2012, iar prezumţia de bună-credinţă în exercitarea drepturilor sale nu a fost înlăturată, tribunalul a constatat în raport de situaţia de fapt şi textele de lege menţionate, încetarea protocolului de asociere din 10 august 2004.
Făcând aplicarea prevederilor art. 3 alin. ultim din contract referitoare la păstrarea de către fiecare asociat a dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au constituit aportul părţilor şi art. 254 C. com., a fost admisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea aportului constând în linia tehnologică producţie case tip R.R.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei privind restituirea contravalorii aportului pentru edificarea vilei de prezentare, s-a reţinut că aceasta a fost stabilită în expertiza contabilă la suma de 62.963,63 lei.
Solicitarea reclamantei ca valoarea aportului să se raporteze nu la sumele cu care a contribuit în mod efectiv şi în raport de valoarea de circulaţie a construcţiei a fost apreciată ca neîntemeiată.
Din probele administrate a rezultat că această construcţie nu a deţinut la momentul edificării avizele şi autorizaţiile legale pentru o construcţie definitivă, aspect acceptat de ambele părţi, ceea ce conduce la concluzia că edificarea lucrărilor a avut caracter provizoriu, scopul fiind acela de prezentare a lucrărilor şi noii tehnologii de construire şi nu de valorificare ca şi imobil de locuit.
Cum pârâta nu a încunoştinţat reclamanta de posibilitatea demolării construcţiei urmare a acţiunilor judiciare introduse de terţi împotriva sa şi nu i-a dat posibilitatea de a participa la lucrările de dezafectare, de a recupera din materialele de construire folosite, făcând imposibilă restituirea în natură a aportului reclamantei, pârâta a fost obligată la plata sumei de 62.963,63 lei cu titlu de despăgubiri, la care urmează a se calcula dobânda legală de la data introducerii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 518/2014 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC R.G.I. SRL şi de apelanta-pârâtă SC T.N. SA, ca nefondate.
În motivarea hotărârii, în ceea ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de control judiciar, în raport de obiectul declarat de părţi în conţinutul contractului încheiat, de temeiul juridic arătat în acesta, dar şi faţă de celelalte clauze, a constatat că acest contract reprezintă indubitabil o asociere în participaţiune a părţilor contractante, art. 2 din contract vizând doar încheierea ulterioară a unui contract de colaborare cu privire la executarea contractului de asociere încheiat.
S-a constatat că încetarea contractului de asociere a intervenit în temeiul art. 86 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, reclamanta, prin lichidator judiciar, notificând pârâta în acest sens.
Întrucât acest contract a fost încheiat pe durată nedeterminată, iar obiectul său l-a constituit construirea a 200 de case, din care s-a realizat doar o construcţie de prezentare, încetarea contractului s-a realizat cu respectarea condiţiilor impuse de lege.
Pe de altă parte, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, s-a arătat că dispoziţiile de drept comun de la art. 1527 C. civ. din 1864 permiteau, de asemenea, reclamantei, în calitate de asociat, denunţarea contractului efectuată cu bună-credinţă.
Aşa fiind, s-a apreciat că în mod legal, prima instanţă a admis capătul de cerere privind constatarea încetării protocolului de asociere din 10 august 2004.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect restituirea aportului constând în linia tehnologică de producţie, instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 4 lit. a) din contract, reclamanta avea obligaţia de a pune la dispoziţie această linie tehnologică până la data semnării contractului.
Din înscrisurile administrate în cauză rezultă că părţile nu au încheiat un proces-verbal de recepţie a liniei tehnologice promise ca aport la constituirea asociaţiei. De asemenea, reclamanta nu a depus niciun înscris emis de pârâtă din care să rezulte executarea acestei obligaţii.
Apelanta-pârâtă a recunoscut însă realizarea construcţiei "casă de prezentare", existenţa acesteia rezultând din planşele foto şi documentaţia tehnică depuse la dosar, dar şi din Sentinţa civilă nr. 10345 din 11 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a dispus obligarea pârâtei T.N. SA să ridice construcţia provizorie situată pe terenul în suprafaţă de 94 mp, parte din terenul în suprafaţă de 562,26 mp situat în Bucureşti, Calea V., sector 3, deţinut până la acea dată de pârâtă. Prin aceeaşi hotărâre a fost autorizat să procedeze la demolare şi Municipiul Bucureşti prin Primar General.
În aceste condiţii, s-a reţinut că în cauză s-a început executarea contractului prin realizarea primei case, în scop de prezentare, fără însă ca pârâta, în calitate de parte contractantă îndreptăţită, să atenţioneze cu privire la neîndeplinirea obligaţiei reclamate de a aduce ca aport linia de fabricaţie. Ca succesiune logică a celor două obligaţii, realizarea liniei de producţie este anterioară construirii casei, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1203 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a arătat că obligaţia ce revenea reclamantei de a aduce ca aport linia de producţie tehnologică în valoare de 260.000 euro trebuie considerată ca fiind executată.
În consecinţă, s-a apreciat că, în temeiul art. 3 din contract, în raport de care reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate asupra bunului adus ca aport, de încetarea raportului de asociere dintre părţi, pârâta trebuie obligată la restituirea în natură a liniei tehnologice de tip R.R., iar în măsura încetării existenţei acesteia, la restituirea echivalentului în bani al acesteia, astfel cum a dispus prima instanţă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea aportului adus de reclamantă la construirea casei de prezentare pe terenul menţionat, întrucât ambele apeluri au vizat soluţia dată acestui capăt de cerere, acestea au fost fi analizate împreună.
În raport de Sentinţa civilă nr. 10345 din 11 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, rămasă irevocabilă şi care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, s-a reţinut că pârâta nu era proprietar asupra terenului pe care a fost edificată construcţia în scop de prezentare în temeiul contractului, aceasta fiind cauza demolării sale, fiind lipsit de importanţă a se stabili dacă pârâta sau autorităţile publice locale au procedat la efectiva ei demolare.
Culpa contractuală a pârâtei în realizarea construcţiei pe un teren ce nu îi aparţinea de drept a rezultat şi din clauza de la art. 9 ce vizează răspunderea în relaţiile cu terţii.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că răspunderea pentru demolarea construcţiei revine exclusiv pârâtei, astfel că, urmare a încetării contractului, aceasta urmează a restitui reclamantei şi aportul adus de aceasta la realizarea construcţiei de prezentare.
Curtea de apel nu a putut reţine susţinerile reclamantei în sensul că această construcţie ar fi permanentă, căci scopul edificării sale este prin sine unul provizoriu, respectiv de prezentare a tipului de case de locuit ce poate fi realizat. Pe de altă parte, contractul de asociere încheiat nu îi dă dreptul reclamantei de a solicita contravaloarea pe piaţă a bunului realizat, ci doar la repararea prejudiciului suferit, prin restituirea aportului adus de aceasta la această construcţie.
S-a apreciat ca fiind corectă soluţia primei instanţe şi în această privinţă, pârâta fiind obligată doar la contravaloarea aportului efectiv adus la construcţie, astfel cum acesta a fost stabilit de expertiza contabilă efectuală.
Nu a putut fi avut în vedere faptul că aporturile părţilor urmau să fie egale în temeiul contractului, întrucât prejudiciul suferit de reclamantă este dat de aportul efectiv al acesteia la realizarea construcţiei.
Au fost înlăturate şi susţinerile pârâtei, deoarece nu inegalitatea aporturilor aduse a condus la demolarea construcţiei, ci faptul că pârâta nu era titulara dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost de acord să fie realizată construcţia.
Sub aspectul dobânzii legale solicitate, în raport de momentul încheierii contractului de asociere, s-a reţinut ca fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000, astfel că, în raport de art. 2 şi 3 alin. (1) din aceasta, şi sub acest aspect s-a apreciat ca fiind corectă soluţia primei instanţe, reclamanta având dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC R.G.I. SRL prin lichidator A.I. SPRL, cât şi pârâta SC T.N. SA au declarat recurs.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC R.G.I. SRL prin lichidator A.I. SPRL a solicitat admiterea recursul astfel cum a fost formulat, şi, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte SC T.N. SA la plata sumei de 515.000 lei (cu titlu de despăgubiri pentru aportul în natură adus la construirea vilei de prezentare ridicată pe parcursul executării protocolului de colaborare nr. 422 din 10 august 2004), sumă la care se va calcula dobândă legală până la data achitării, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate referitoare la constatarea încetării Protocolului de asociere nr. 422 din 10 august 2004, şi a restituirii în natură sau prin echivalent bănesc, a aportului adus de R.G.I. SRL, reprezentat de linia tehnologică de producţie case tip R.R., evaluată la 260.000 euro.
În motivarea recursului, reclamanta SC R.G.I. SRL prin lichidator A.I. SPRL a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este netemeinică, faţă de faptul că, în raport de probatoriile existente la dosar, instanţa de apel nu a avut în vedere cuantumul real al despăgubirilor datorate de către pârâtă.
Astfel, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, contribuţia societăţii R.G.I. SRL la realizarea vilei de prezentare este de 72.963,63 lei (conform anexei nr. 1 din raportul de expertiză), conform evidenţelor contabile de la data edificării.
Potrivit expertizei imobiliare, care a avut ca unic obiectiv stabilirea valorii de piaţă a vilei de prezentare, aceasta a fost stabilită la suma de 1.288.780,00 lei.
Solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că expertiza contabilă, care stabileşte ca şi contribuţie în bani din partea pârâtei, evidenţiată în contabilitatea acesteia, suma de 102.598 lei, se bazează pe documente care pot fi cel puţin calificate drept nereale.
Este adevărat că nu s-au putut contesta concluziile raportului de expertiză contabilă motivat de faptul că expertiza imobiliară care a evidenţiat aceste elemente a fost depusă ulterior, dar instanţa de fond (cât şi instanţa de apel) având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., prin coroborarea tuturor probelor existente la dosar avea posibilitatea să analizeze şi să pronunţe o soluţie care să ţină cont de existenţa acestor neconcordanţe.
În opinia recurentei-reclamante, contribuţia sa la edificarea vilei de prezentare reprezintă un procent de 41% din valoarea întregii construcţii (evaluată în expertiza imobiliară la suma de 1.288.780 lei), printr-o operaţie matematică simplă, rezultă că suma ce ar fi urmat să-i revină societăţii reclamante din valoarea acestei clădiri este de 515.000 lei, corespunzătoare procentului de 41% aplicat valorii evaluate de către expertul tehnic imobiliar.
Apreciază că motivaţia din hotărârea pronunţată de către instanţa de fond - şi reţinută şi de către instanţa de apel în considerentele deciziei recurate - potrivit cu care această construcţie nu a deţinut la momentul edificării avizele şi autorizaţiile legale şi ca urmare aceasta a avut un caracter provizoriu, nu este temeinică pentru cel puţin trei considerente: reclamanta R.G.I. SRL nu a avut cunoştinţă de această situaţie, prezumţia caracterului provizoriu nu este dată de calificarea construcţiei respective ca fiind "vila de prezentare - showroom" (potrivit Legii nr. 50/1991, construcţia provizorie este definită drept construcţie autorizată ca atare, indiferent de natura materialelor utilizate, care, prin specificul funcţiunii adăpostite ori datorită cerinţelor urbanistice impuse de autoritatea publică are o durată de existenţă limitată, precizată şi prin autorizaţia de construire), caracterul permanent sau provizoriu al construcţiei nu înlătură obligaţia pârâtei de a despăgubi reclamanta la valoarea de piaţă a clădirii respective.
Societatea reclamantă nu a avut cunoştinţă nici de caracterul precar al dreptului real pretins a fi deţinut de către pârâta T.N. SA asupra terenului pe care s-a edificat construcţia şi nici de desfiinţarea acesteia.
Dreptul societăţii R.G.I. SRL de a solicita această sumă rezultă şi din activitatea culpabilă a societăţii pârâte, care, deşi avea cunoştinţă de situaţia juridică a terenului pe care a fost edificată construcţia, precum şi de existenţa hotărârilor judecătoreşti prin care se dispunea demolarea acesteia, nu a întreprins niciun demers cu privire la aducerea la cunoştinţa asociatului despre aceasta situaţie şi nici nu a întreprins măsurile necesare pentru protejarea intereselor legitime ale acestuia. Totodată, având în vedere că vila de prezentare (tip "showroom") a fost exclusiv în exploatarea pârâtei, în temeiul prevederilor art. 1345 C. civ., aceasta era obligată la restituirea contravalorii contribuţiei R.G.I. SRL la edificarea respectivei construcţii.
În sprijinul celor arătate mai sus, solicită a se avea în vedere atât răspunsurile pârâtei la interogatoriul administrat în cauză, cât mai ales recunoaşterea implicită a responsabilităţii societăţii pârâte care rezultă din întrebările formulate în cadrul interogatoriului administrat societăţii R.G.I. SRL (întrebările formulate de către pârâtă în interogatoriul administrat societăţii R.G.I. SRL la pct. 9, pct. 12 şi pct. 19 sunt edificatoare în ceea ce priveşte la asumarea responsabilităţii edificării şi posesiei vilei de prezentare).
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâta SC T.N. SA a solicitat admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că este imperios necesară administrarea probelor cu expertiza specialitatea proprietate intelectuală şi proba testimonială, cât şi faptul că nu este posibilă administrarea acestui mijloc de probă în calea de atac a recursului, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC R.G.I. SRL prin lichidator judiciar A.I. SPRL, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susţinut, în esenţă, că a solicitat expertiza specialitatea proprietate intelectuală şi în faţa instanţei de apel şi aceasta a dispus respingerea acestui mijloc de probă.
Apreciază că această expertiză era esenţială deoarece linia tehnologică a fost evaluată la suma de 260.000 euro în această sumă fiind incluse şi componentele de proprietate intelectuală, documentaţie care nu a rămas niciodată la societatea pârâtă.
Redă conţinutul prevederilor art. 169 alin. (1) C. proc. civ. şi dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi arată că potrivit principiilor nemijlocirii şi rolului activ instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei este obligată să analizeze cauza sub toate aspectele şi să stăruie în aflarea adevărului pronunţând în acest sens o soluţie legală şi temeinică.
Raportat la obiectul cauzei deduse judecăţii, la motivarea instanţei de fond, dar şi a celei de apel care presupun în baza unor prezumţii că această linie tehnologică a fost pusă la dispoziţia pârâtei, recurenta apreciază că se impunea administrarea în cauză atât a probei cu expertiza de specialitatea proprietatea intelectuală cu obiectivul de a se identifica dacă s-a pus la dispoziţie linia tehnologică şi documentaţia necesară khow-how-ului, cât şi a probei testimoniale în condiţiile în care în special instanţa de apel şi-a motivat hotărârea numai pe prezumţii, situaţie în care dispoziţiile art. 1203 C. civ. consacră faptul că prezumţiile nu sunt permise magistratului decât în cazurile când este permisă şi dovada prin martori.
Aşa fiind, consideră că este imperios necesar administrarea acestor mijloace de probă, respectiv expertiza specialitatea proprietate intelectuală şi proba testimonială şi ca atare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având semnificaţia necercetării fondului, prin aceea că hotărârea recurată a fost pronunţată fără a se administra un probatoriu adecvat în cauză, producându-se pârâtei o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii având în vedere faptul că instanţa de apel nu a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi nici cea care rezultă din probele aflate la dosarul cauzei.
Încetarea acordului de colaborare, susţine recurenta-pârâtă nu provine de la reclamantă ca şi parte semnatară a protocolului, aceasta provine de la un terţ A.S.I. SPRL ce are calitatea de lichidator al reclamantei aflate în insolvenţă.
Reclamanta până în anul 2012 când a fost numit lichidatorul judiciar putea să denunţe singură protocolul, ba mai mult era obligată să facă acest lucru.
Susţine că în raport de înscrisuri, protocolul a încetat în baza art. 1523 alin. (4) C. civ. (prin interdicţie sau nesolvabilitatea uneia dintre părţi), făcută de lichidatorul judiciar în baza atribuţiilor obligatorii pe care le are în insolvenţă şi nu a "fost denunţat de reclamantă prin voinţa ei, cu bună-credinţă" concluzie la care a ajuns în mod greşit şi instanţa de apel.
Pentru a putea dispune în legătură cu pretenţia reclamantei judecătorul fondului a pornit pe un silogism logic greşit care a fost preluat şi de instanţa de apel, atâta timp cât este contrazis de probe şi face aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. ultim din contract şi cu aplicarea art. 254 C. com. şi a art. 1169 C. civ.
În toate apărările formulate, pârâta a arătat că potrivit art. 2 din protocol, termenii protocolului nu au fost definiţi, că se avea în vedere încheierea unui contract de colaborare în care trebuiau trecute în mod concret aporturile aduse, contract care nu a mai fost încheiat, în condiţiile în care părţile stabilesc că aportul ce trebuia adus de reclamantă se va aduce la momentul semnării contractului de asociere (penultimul alineat din art. 4 contribuţia părţilor "acest aport va fi pus la dispoziţie până la data semnării contractului"), iar instanţa în mod greşit a reţinut că aportul a fost adus la momentul semnării protocolului. Şi titlul documentului arată că este vorba doar de un acord, ce pune bazele unui viitor contract, acesta urma să se încheie conform art. 2 din protocol - fapt recunoscut şi de reclamantă în întrebarea 4 din interogatoriu.
În altă ordine de idei, potrivit dispoziţiilor art. 11 din protocolul de asociere din 10 august 2004 încheiat între părţi denumit Clauze de încetare a protocolului - următoarele cauze duc la încetarea protocolului:
- Hotărârea comună a celor două părţi;
- Expirarea duratei protocolului;
- Neîndeplinirea sau executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele prezentului protocol.
Prin urmare, în baza ansamblului probator administrat în cauză se observă că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 11 din protocol, articol ce reglementează modalităţile de încetare a protocolului, iar pârâta nu s-a aflat într-o culpă contractuală sau vreo formă de neexecutare culpabilă a contractului, reclamanta invocând starea de insolvenţă a acesteia.
Din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale avute în sarcină, respectiv a pus la dispoziţie hale de producţie şi a adus aport în natură în realizarea acestui proiect suma de 102.598,15 lei.
Costurile pentru ridicarea acestei construcţii au fost evidenţiate în raportul de expertiză contabilă, respectiv 102.598,15 lei a cheltuit SC T.N. SA şi 62.963,63 lei R.G.I. SRL, în condiţiile în care aportul trebuia să fie suportat în proporţie de 50% de fiecare parte contractantă.
Astfel, reclamanta este cea care datorează pârâtei suma de 102.598,15 lei reprezentând contravaloare materiale necesare execuţiei unor SDV-uri necesare asamblării pereţilor tip R., factură care nu a fost achitată niciodată.
Intrarea în insolvenţă a reclamantei a privat pârâta de recuperarea acestei facturi în valoare de 102.598,15 lei.
Conchizând, apreciază că în mod greşit ambele instanţe au reţinut că protocolul de asociere a încetat din culpa pârâtei şi cu bună credinţă din partea reclamantei, întrucât, astfel cum a dovedit cu probatoriul administrat în cauză, intimata-reclamantă este cea care nu şi-a respectat obligaţiile contractuale şi datorează pârâtei suma de 102.598,15 lei.
Consideră că instanţei de apel a făcut din nou o presupunere, fără a avea la bază un suport probator, atunci când a reţinut că obligaţia ce revenea reclamantei de a aduce ca aport de producţie linia tehnologică în valoare de 260. 000 euro trebuie considerată ca fiind executată.
Or, din raportul de expertiză contabilă a rezultat că valoarea totală de execuţie a liniei tehnologice RSM este de 67921,10 lei.
Diferenţa dintre 260.000 euro şi 16.607 euro, respectiv 243.393 euro reprezintă partea de proiectare linie, punerea la dispoziţie a tehnologiei de fabricaţie şi dreptul de utilizare a invenţiei, toate fiind proprietatea SC R.G.I. SRL, la care nu se pune problema restituirii în natură sau echivalent bănesc, deoarece sunt în posesia reclamantei.
Astfel, instanţa de apel trebuia să ţină cont şi în cazul reclamantei de art. 1169 C. civ. şi să constate că nu a făcut dovada calităţii de proprietar.
Apreciază că trebuie avute în vedere dispoziţiile protocolului de asociere, care în art. 2 denumit "Termenii Protocolului" arată că protocolul avea în vedere încheierea ulterioară a unui contract de colaborare. Potrivit art. 4 din acelaşi protocol, contribuţia fiecărei părţi urma a fi pusă la dispoziţie până la data semnării contractului.
Prin probatoriul administrat în cauza, reclamanta nu făcut dovada existenţei acestui contract şi nici dovada aducerii acestor contribuţii. Mai mult, la interogatoriul administrat, aceasta a recunoscut că nu s-a mai încheiat acest contract.
Din întrebarea nr. 11 din interogatoriul propus de reclamantă spre a fi luat pârâtei, aceasta recunoaşte ce a contribuit cu bani, dar nu suma cerută prin acest capăt de cerere şi cu diverse materiale de construcţii, fără a pomeni ceva de o line tehnologică.
Din ambele rapoarte de expertiză rezultă că nu există înregistrată nici în contabilitatea reclamantei şi nici a pârâtei linia de fabricaţie a cărei contravaloare o pretinde aceasta.
Apreciază că în mod greşi instanţa de apel a reţinut că răspunderea pentru demolarea construcţiei revine exclusive pârâtei şi, astfel, ca urmare a încetării contractului, aceasta urmează să restituie reclamantei şi aportul adus de aceasta la realizarea construcţiei de prezentare.
La dosarul cauzei există din 5 decembrie 2006 după soluţionarea în fond a acţiunii în revendicare, emisă de SC T.N. SA depusă chiar de reclamantă (vizată conform cu originalul) din care rezultă că părţile ştiau de iminenţa demolării şi propuneau împărţirea acesteia şi, dacă este posibil, continuarea proiectului.
Probele dovedesc că reclamanta a avut cunoştinţă de faptul că vila urma să fie demolată.
Mai mult decât atât, la obiectivul 2 al expertizei tehnice se arată că această construcţie a fost demolată de Primărie şi nu de către pârâtă.
Totodată, susţine că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus şi obligarea pârâtei la plata sumei de 62.963 lei cu titlu de despăgubiri.
Aceasta, întrucât, în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză s-a reţinut că: "contribuţia societăţii T.N. SA la construirea casei de prezentare (showroom) este de 102.598,15 lei; contribuţia societăţii R.G.I. SRL la construirea casei de prezentare (showroom) este de 62.963,63 lei."
Potrivit dispoziţiile art. 6 din protocol, atât contribuţiile, pierderile şi câştigurile sunt proporţionale cu cota de participare a fiecărui asociat, respectiv 50% SC T.N. SA şi respectiv 50% pentru SC R.G.I. SRL.
Or, în condiţiile în care reclamanta nu a adus nici măcar contribuţia de aport în bani de 50% cum s-a angajat prin protocolul ce face obiectul prezentei cauze, aceasta mai datorează pârâtei suma de 102.598,15 lei, reprezentând contravaloare materiale pentru realizarea casei de prezentare, astfel că nu este posibil ca instanţa de fond să mai acorde reclamantei şi despăgubiri.
Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC R.G.I. SRL prin lichidator A.I. SPRL nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru considerentele care succed:
Se constată că reclamanta, în motivarea recursului său, formulează critici cu privire la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect restituirea aportului adus de către aceasta la construirea casei de prezentare, nemulţumită fiind de cuantumul despăgubirilor acordat respectiv 62.963,63 lei, faţă de suma de 515.000 lei solicitată prin acţiune.
Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dar în cauză, se constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost demonstrată.
Este de reţinut că recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, recurenta asociind motivul reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. greşitei reţineri a situaţiei de fapt, ceea ce excede competenţei instanţei de recurs.
În condiţiile în care reaprecierea probelor administrate (concluziile rapoartelor de expertiză, răspunsurile pârâtei la interogatorii, întrebările formulate de pârâtă la interogatoriul administrat reclamantei etc), restabilirea situaţiei de fapt, la care tinde, în realitate, recurenta-reclamantă, exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
Argumentat şi corect motivat, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, a reţinut în mod legal natura imobilului în discuţie, respectiv că acesta nu reprezintă o construcţie cu caracter permanent, scopul edificării sale fiind prin sine unul provizoriu, de prezentare a tipului de case de locuit ce poate fi realizat.
Ambele instanţe, din probele administrate, au reţinut că această construcţie nu a deţinut la momentul edificării avizele şi autorizaţiile legale pentru o construcţie definitivă, aspect acceptat de ambele părţi, ceea ce a condus la concluzia că edificarea lucrărilor a avut caracter provizoriu, scopul fiind acela de prezentare a lucrărilor şi noii tehnologii de construire şi nu de valorificare ca şi imobil de locuit.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, contractul de asociere încheiat nu îi conferă dreptul acesteia de a solicita contravaloarea de piaţă a bunului realizat, ci doar la repararea prejudiciului suferit, prin restituirea aportului adus de aceasta la această construcţie.
Or, în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect restituirea aportului adus de către reclamantă în asociere la construirea casei de prezentare au fost efectuate două expertize (o expertiză contabilă şi o expertiză imobiliară), ambele instanţe ţinând cont de concluziile acestora în soluţionarea capătului de cerere menţionat.
Reaprecierea probelor este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, cu respectarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de argumentele evocate, în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC R.G.I. SRL prin lichidator A.I. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 518/2014 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC T.N. SA nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
În raport de motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcări ale normelor procedurale care au vizat regulile de desfăşurare ale procesului civil, aşa cum sunt prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., însă acestea nu pot fi primite.
Nu se poate pretinde incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. motivat de împrejurarea că instanţa de apel nu a încuviinţat administrarea probei cu expertiza de specialitatea proprietate intelectuală, instanţa de apel ca instanţă devolutivă având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.
Se constată că în soluţionarea cauzei, instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., respectiv ale art. 1169 C. civ., a analizat în mod exhaustiv probatoriul administrat în cauză, pronunţându-se asupra tuturor motivelor de apel şi asupra tuturor capetelor de cerere din acţiunea introductivă, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau la casarea decizie recurate, în cauză fiind respectat principiul rolului activ al judecătorului, fără a se confirma susţinerile pârâtei privind administrarea unui probatoriu insuficient, neconcludent, pentru a justifica casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum aceasta solicită prin formularea primului motiv de recurs.
Prin urmare, nu se poate reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentei-pârâte nu i s-a produs o vătămare în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea fi incident motivul de nelegalitate instituit de textul legal invocat.
De altfel, întreaga construcţie a recursului se fundamentează pe aprecierea greşită a probelor administrate, vizează modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să ordone probele, să interpreteze expertizele efectuată în cauză, relevanţa concluziilor rapoartelor de expertiză, corespondenţă, împrejurarea că se impune administrarea probei testimoniale etc, în concret, critici vizând exclusiv restabilirea situaţiei de fapt a căror analiză, excede competenţei instanţei de recurs.
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate.
Potrivit art. 251 C. com., asocierea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comerţ.
În ceea ce priveşte obligaţiile asociaţilor, aportul reprezintă contribuţia fiecărui asociat după cum sa stabilit prin contractul de asociere în participaţiune. Privind dreptul de proprietate asupra bunurilor, prin art. 254 C. com. se prevede că, participanţii nu au niciun drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de aceştia, dar, cu toate acestea, întrucât priveşte raporturile lor între aceştia, asociaţii pot să stipuleze ca lucrurile ce le-au adus să li se restituie în natură, având dreptul, în caz când restituirea nu sar putea face, la reparaţia daunelor suferite.
Este de necontestat că prin protocolul de asociere din 10 august 2004 încheiat între părţile litigante s-a decis crearea unei asociaţii în temeiul art. 251 - 256 C. civ., pentru realizarea în comun a unei producţii de 200 case anual tip R.R. cu o suprafaţă echivalentă de 200 mp la un preţ mediu de 250 euro/mp, cu păstrarea dreptului de proprietate a fiecărei părţi asupra bunurilor şi valorilor care au reprezentat contribuţiile la realizarea asocierii.
Aşa fiind în ceea ce priveşte modul de soluţionare a primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea încetării protocolului de asociere din 10 august 2004, instanţa de apel a apreciat în mod legal că, faţă de obiectul declarat de părţi în conţinutul contractului, de temeiul juridic arătat în acesta, dar şi faţă de celelalte clauze, contractul în discuţie reprezintă indubitabil o asociere în participaţiune a părţilor contractante.
Este de reţinut că potrivit art. 86 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei lichidatorul judiciar poate, în vederea maximizării averii debitorului pe care îl reprezintă, să denunţe orice contract, atât timp cât acestea nu au fost executate în totalitate sau substanţial.
Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, încetarea contractului de asociere a intervenit în temeiul art. 86 alin. (1) lit. b) din Legea 85/2006, reclamanta, prin lichidator judiciar, notificând pârâta în acest sens, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de control judiciar.
În altă ordine de idei, dispoziţiile de drept comun de la art. 1527 C. civ. din 1864 permiteau, de asemenea, reclamantei, în calitate de asociat, denunţarea contractului efectuată cu bună-credinţă.
În ceea ce priveşte contribuţia reclamantei, potrivit art. 4 lit. a) din contractul încheiat, aceasta a constat în linia tehnologică producţie case tip R.R. (proiectare linie, realizare linie, punere la dispoziţie tehnologie de fabricaţie, drept de utilizare a invenţiei şi agrementului tehnologic), contribuţie evaluată la 260.000 euro şi pusă la dispoziţie până la data semnării contractului; de asemenea contribuţia reclamantei a constat în aport în natură şi bani pentru realizarea unei vile, parter plus etaj, pentru prezentare.
În mod legal s-a apreciat că obligaţia ce-i revenea reclamantei de a aduce ca aport linia de producţie tehnologică în valoare de 260.000 euro trebuie considerată ca fiind executată, având în vedere succesiunea logică a celor două obligaţii: construirea casei şi, respectiv, realizarea liniei de producţie, aceasta din urmă obligaţie fiind anterioară construirii casei, în condiţiile în care s-a început executarea contractului prin realizarea primei case.
Aşa fiind, în mod corect s-a apreciază că, în temeiul art. 3 din contract, în raport de care reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate asupra bunului adus ca aport, de încetarea raportului de asociere dintre părţi, pârâta trebuie obligată la restituirea în natură a liniei tehnologice de tip R.R., iar în măsura încetării existenţei acesteia, la restituirea echivalentului în bani al acesteia.
Cât priveşte criticile vizând soluţionare capătului de cerere având ca obiect restituirea aportului adus de reclamantă la construirea casei de prezentare, fără a reitera considerentele expuse vizând recursul reclamantei, se reţine că şi acestea sunt nefondate.
În mod eronat pârâta se prevalează de lipsa culpei contractuale, întrucât nu se poate face abstracţie de Sentinţa civilă nr. 10345 din 11 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, rămasă irevocabilă şi care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, prin care s-a constatat că pârâta nu era proprietar asupra terenului pe care a fost edificată construcţia în scop de prezentare în temeiul contractului, aceasta fiind cauza demolării sale, în cauză nefiind depusă nicio dovadă din care să rezulte că pârâta a anunţat reclamanta despre revendicarea terenului aferent construcţiei ori despre dispoziţiile instanţei de a ridica de pe teren construcţia existent.
Astfel cum în mod corect s-a reţinut, culpa contractuală a pârâtei în realizarea construcţiei pe un teren ce nu îi aparţinea de drept rezultă şi din clauza de la art. 9 care vizează răspunderea în relaţiile cu terţii.
Răspunderea pentru demolarea construcţiei revine exclusiv pârâtei, iar urmare a încetării contractului, pârâta urmează a restitui reclamantei şi aportul adus de aceasta la realizarea construcţiei de prezentare, astfel cum în mod legal au reţinut ambele instanţe.
Se impune precizarea faptului că o reanalizare a situaţiei de fapt la care tinde în realitate recurenta-pârâtă, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii, recurenta aducând în discuţie chestiuni de fond a căror analiză, astfel cum s-a arătat, excede competenţei instanţei de recurs.
Prin urmare, nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Nu în ultimul rând, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-pârâtă, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 518/2014 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.G.I. SRL prin lichidator A.I. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 518/2014 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 518/2014 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 14/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1369/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
