ICCJ. Decizia nr. 147/2015. Civil. Conflict de competenţă. Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASARE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 147/2015
Dosar nr. 1625/284/2013
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 08 august 2013, sub număr de dosar 1625/284/2013, contestatoarea SC A. Tărtăşeşti SA a formulat contestaţie la executare, în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C), solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 72211 din 19 iulie 2013 de instituirea a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea contestatoarei, a proceselor-verbale de sechestru asigurătoriu bunuri mobile nr. 1053245 din 22 iulie 2013, nr. 1053246 din 22 iulie 2013 şi nr. 1053247 din 22 iulie 2013 ale D.G.A.M.C, precum şi anularea tuturor actelor subsecvente, alături de suspendarea efectelor Deciziei nr. 72211 din 19 iulie 2013 şi a actelor de executare subsecvente.
Prin Sentinţa civilă nr. 355 din 10 aprilie 2014 pronunţată de Judecătoria Răcari a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Sectorului 5 Bucureşti.
În motivare, Judecătoria Răcari a reţinut că potrivit art. 129 alin. (11) C. proc. fisc. "împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 172", iar potrivit art. 172 alin. (4) C. proc. fisc. "contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă."
Reţinându-se că în cuprinsul Codului de procedură fiscală nu sunt stabilite criterii pentru stabilirea competenţei instanţei, potrivit art. 2 alin. (3) şi art. 129 alin. (6) C. proc. fisc., Judecătoria Răcari a procedat la verificarea competenţei potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. referitoare la executarea silită.
Aşa fiind, s-a arătat că potrivit art. 713 C. proc. civ. contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, iar potrivit art. 651 C. proc. civ. instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. Cum în cauză executarea se face direct de ANAF prin departamentele specializate, competenţa se va stabili raportat la locul în care îşi are sediul organul fiscal de executare.
S-a constatat că în cauză decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost dispusă de ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, aducerea la îndeplinire a acestei măsuri a fost executată de aceeaşi instituţie, care a încheiat procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile.
Prin urmare, calitatea de organ fiscal de executare în cauză o deţine ANAF - DGAMC cu sediul în Bucureşti, sector 5, care este atât organul fiscal care a emis decizia ce se contestă, cât şi cel care a adus la îndeplinire această măsură.
Aşa fiind, Judecătoria Răcari a apreciat că nu este competentă să soluţioneze prezenta contestaţie la executare şi a dispus admiterea excepţiei privind necompetenţa sa teritorială şi declinarea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a apreciat că Judecătoria Răcari este competentă teritorial să soluţioneze cauza, reţinându-se, în esenţă, că, în speţă, instanţa de executare se determină prin aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", competentă fiind instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul/sediul debitorului, respectiv Judecătoria Răcari, în condiţiile în care sediul debitorului (contestator în această cauză) este situat în sat Tărtăşeşti, comuna Tărtăşeşti, str. B., judeţul Dâmboviţa.
În consecinţă, prin Sentinţa civilă nr. 5815 din 08 septembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Răcari. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Răcari competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 08 august 2013, sub număr de dosar 1625/284/2013, contestatoarea SC A. Tărtăşeşti SA a formulat contestaţie la executare, în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 72211 din 19 iulie 2013 de instituirea a măsurilor asigurătorii, cu cheltuieli de judecată.
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. fisc.: "măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente", iar potrivit alin. (2) al art. 129 din acelaşi cod, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", legiuitorul prevăzând, în cuprinsul art. 129 alin. (6) C. proc. fisc., că "măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător", iar că "împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 172", conform art. 129 alin. (11) C. proc. fisc.
Conform art. 172 alin. (1) C. proc. fisc.: "persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii", iar potrivit art. 172 alin. (4) C. proc. fisc., "contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă".
Prin urmare, împotriva actelor prin care organele fiscale dispun măsuri asigurătorii se poate face contestaţie la executare, fără ca legiuitorul să fi stabilit, în cuprinsul Codului de procedură fiscală, care este instanţa de executare, motiv pentru care dispoziţiile C. proc. fisc. se completează cu cele cuprinse în codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Prin urmare, când organul de executare este un organ fiscal, instanţa de executare se determină prin aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cu care "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", regulă de drept comun în materie de competenţă teritorială (actor sequitur forum rei), competentă fiind instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul/sediul debitorului, cu adaptarea noţiunilor de actor şi rei la calitatea procesuală din faza executării silite, şi anume, creditor şi debitor, în speţă Judecătoria Răcari, dat fiind că sediul debitorului (contestatoarea A. Tărtăşeşti SA) este situat în sat Tărtăşeşti, comuna Tărtăşeşti, str. B., judeţul Dâmboviţa.
În materie de poprire nu este reglementată o regulă specială, dispoziţiile art. 781 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 stabilind doar competenţa executorului judecătoresc, numai în materie imobiliară existând o dispoziţie specială (derogatorie de la regula conform căreia instanţa de executare este cea în circumscripţia căreia se află domiciliul/sediul debitorului), şi anume, art. 819 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 din care rezultă că este instanţă de executare cea în circumscripţia căreia se află imobilul care face obiectul urmăririi silite - şi din acest punct de vedere, instanţa de executare este Judecătoria Răcari, în contextul în care nu s-a făcut dovada unor bunuri imobile aflate în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora "instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", sunt de strictă interpretare şi aplicare, şi anume, doar situaţiei în care organul de executare este executorul judecătoresc, iar nu şi atunci când este vorba despre alte organe de executare, precum cele fiscale.
Este de reţinut că soluţia privind determinarea instanţei de executare prin raportare la domiciliul/sediul debitorului este cea aplicată urmare a constatării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin Decizia nr. 348/2014, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014.
Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mai mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.
În raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţie la executare (cerere principală şi cerere conexă) în favoarea Judecătoriei Răcari.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 149/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1436/2015. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
