ICCJ. Decizia nr. 1438/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1438/2015
Dosar nr. 74512/3/2011*
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii B.M., I.G. şi I.I. au chemat în judecată A.F.P.V.S. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata de daune morale (7.166.000 lei, 7.166.000 lei, 718.000 lei şi 30.000 lei), la penalităţi de întârziere precum şi la cheltuieli de judecată.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi ale Normei C.S.A. din data de 17 mai 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1582 din 17 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi și a obligat pârâta la plata sumelor de: 200.000 de lei reprezentând daune morale către reclamantul I.G.M.; 150.000 de lei către reclamanta I.I. (din care 30.000 de lei daune materiale); 100.000 de lei reprezentând daune morale către reclamanta B.M.
Prin accesaşi sentinţă a fost obligată pârâta şi la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa a reţinut că numitul I.A. a decedat într-un accident rutier, cel care a provocat accidentul rămânând necunoscut până în prezent.
Făcând aplicarea art. 61 din Legea nr. 136/1995 şi a art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000, instanţa a constatat că F.P.V.S. are sarcina de a despăgubi persoanele păgubite în accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 110/A din 22 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că, singurul criteriu obiectiv de stabilire a unor daune morale pentru decesul unei persoane în urma unui accident rutier este cel rezultat prin crearea continuă a practicii judiciare, în sensul că stabilirea unei sume medii pentru cazuri similare ar respecta atât principiul egalităţii părţilor în faţa legii, cât şi pe cel al non-discriminării şi, de asemenea, ar reprezenta un parametru echitabil şi echidistant care, deşi creat prin unirea unor multiple elemente subiective similare, s-ar afla în cea mai mare măsură într-o zonă incontestabilă.
Curtea de Apel a avut în vedere situaţia de fapt şi hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, reprezentând practica judiciară în materia analizată şi a reţinut că despăgubirile morale acordate de instanţe, în cazuri similare şi pentru acelaşi tip de prejudicii se situează între 100.000 de lei şi 500.000 de lei, astfel că sumele stabilite de instanţa de fond în această speţă reprezintă media practicii judiciare în materia prejudiciilor morale datorate pentru urmaşii victimelor accidentelor rutiere.
Prin Decizia nr. 93 din 16 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de pârâta A.F.P.V.S. împotriva Deciziei civile nr. 110/A din 22 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanţă.
Înalta Curte a considerat că instanţa de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece s-a limitat să analizeze legalitatea şi temeinicia sentinţei numai prin raportare la cuantumul despăgubirilor, reţinând în considerentele deciziei ca fiind relevantă, în acest sens, doar jurisprudenţa instanţelor naţionale.
Curtea de apel a ignorat susţinerile apelantei pârâte, reducând la un singur criteriu toate motivele referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral invocat de reclamanţi.
Astfel, instanţa de apel nu a indicat care au fost drepturile nepatrimoniale, vătămările produse reclamanţilor, probele care au susţinut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze la plafonul legislativ, mai exact la o valoare medie stabilită de jurisprudenţa instanţelor naţionale.
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 214/A din 14 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Asociația F.P.V.S. împotriva sentinţei civile nr. 1582 din 17 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului I.G.M. la suma de 300.000 lei, menținând restul dispozițiilor primei instanțe.
Instanța de apel a reținut că principala critică formulată de apelanta-pârâtă, ce priveşte întinderea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, este nefondată.
Astfel, criteriul principal ce se impune a fi avut în vedere în acest sens este legat strâns de natura valorilor sociale cărora li s-a adus atingere prin fapta ilicită săvârşită, iar în speţă această valoare este una cu importanţă sporită, şi anume viaţa privată, ce include şi viaţa de familie.
În aceste coordonate, prejudiciul moral suferit de copil prin lipsirea sa de ocrotire părintească (în condiţiile în care victima era singurul părinte care exercita această calitate) este subînţeles, fiind nefondată critica apelantei-pârâte în sensul că nu a fost dovedită în cauză natura reală a relaţiilor de familie dintre victimă şi reclamanţi.
De asemenea, şi în privinţa celorlalţi doi reclamanţi, mama şi sora victimei, relaţia apropiată de rudenie îi scuteşte de a dovedi efectiv cât de strânse erau legăturile concrete ale acestora cu victima.
Curtea de apel a considerat drept nefondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că era necesară dovedirea cu documente sau cu alte mijloace de probă a împrejurărilor concrete ce caracterizau relaţiile dintre reclamanţi şi ruda lor decedată, deoarece existenţa legăturilor de familie s-a dovedit prin însăţi dovedirea rudeniei dintre victimă şi reclamanţi.
Fără a nega utilitatea practicii instanţelor române în procedura stabilirii cuantumului despăgubirilor morale, curtea de apel a reţinut că sumele astfel determinate în jurisprudenţă nu constituie repere imuabile şi obligatorii pentru instanţă.
În legătură cu penalizările ce i-au fost aplicate, apelanta-pârâtă a argumentat că s-a ignorat încercarea sa de soluţionare amiabilă a cauzei şi împrejurarea că reclamanţii nu au furnizat odată cu cererea de despăgubire toate documentele considerate necesare de către pârâtă. Concomitent, însăşi pârâta a arătat că soluţionarea amiabilă a cauzei este dificilă, dacă nu imposibilă, faţă de caracterul specific al daunelor morale, imposibil de cuantificat în mod obiectiv.
Curtea de apel a apreciat că argumentul este lipsit de relevanţă, cât timp obligaţia de plată a penalizărilor a devenit scadentă, potrivit dispoziţiei tribunalului, abia după rămânerea definitivă a sentinţei şi nu de la data sesizării instanţei ori de la un moment anterior.
Prin urmare, doar de la momentul la care creanţa a devenit executorie în condiţiile art. 374, art. 376 şi art. 377 alin. (1) C. proc. civ. curg penalizările, astfel încât conduita apelantei anterior sesizării instanţei este lipsită de efecte în această privinţă.
Apelanţii-reclamanţi au criticat sentinţa exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în beneficiul lor, arătând că ele nu sunt îndestulătoare.
Curtea de apel a reținut că este îndeobşte recunoscut că pierderea unui copil (aflat la vârstă adultă), respectiv a unui frate este de natură a aduce suferinţe psihice considerabile unei persoane, însă sumele acordate de prima instanţă celor două reclamante (mama, respectiv sora defunctului) sunt rezonabile în raport cu prejudiciul produs prin accident, având în vedere că acestea sunt persoane adulte, cu capacitate de a relaţiona cu mediul şi cu persoanele din jur, apte a gestiona raţional o situaţie de criză, integrate social, a căror viaţă, deşi legată de cea a fiului, respectiv fratelui lor, are o individualitate proprie şi îşi urmează cursul chiar în lipsa celui decedat.
Criteriile mai sus enunţate nu sunt valabile în privinţa reclamantului I.G.M., care la data decesului nu împlinise încă vârsta de 7 ani, iar efectul decesului tatălui său este resimţit într-un mod mult mai acut şi cu efecte mult mai durabile în timp de către fiul minor.
Astfel, acesta nu are capacitatea de a gestiona o situaţie de criză a relaţiilor de familie în mod similar cu un adult; în plus, el se găseşte la vârsta la care prezenţa singurului său părinte este absolut necesară pentru dezvoltarea sa fizică şi psihică.
Prin urmare, considerând necesară stabilirea unui alt raport de proporționalitate între prejudiciul suferit prin decesul tatălui şi modalitatea de reparare a prejudiciului moral, curtea de apel a admite apelul declarat de reclamanţi numai în privinţa reclamantului I.G.M. şi a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite acestuia la suma de 300.000 lei, păstrând celelalte dispoziții ale sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta A.F.P.V.S.
Prin motivele de recurs, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta formulează următoarele critici:
Hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la obligarea F.P.V.S. la plata de penalităţi.
Potrivit art. 7 din Normele privitoare la F.P.V.S., cuprinse în Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, cererea de despăgubire adresată F.P.V.S. va fi însoţită obligatoriu de documentele care se întocmesc în cazul accidentelor rutiere.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, F.P.V.S. poate fi obligat la plata penalităţilor de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, dacă nu îşi îndeplinește obligaţiile în maxim 90 zile de la avizarea daunei sau de a transmite un răspuns motivat, în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea despăgubirilor.
Or, F.P.V.S. a fost chemat în judecată mult înainte de expirarea celor 90 de zile, astfel încât, în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea recurentei la plata penalităţilor de 0,1 % pe zi de întârziere.
Referitor la cuantumul daunelor acordate cu titlu de daune morale, recurenta arată că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri pentru pierderea suferită în urma accidentului petrecut la data de 20 ianuarie 2011 și că ceea ce contestă este numai cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel.
Instanţa nu a ţinut cont de solicitarea F.P.V.S. de a se efectua o adresă către organele de cercetare în vederea comunicării dosarului penal, pentru a se edifica în ce împrejurări s-a produs accidentul, respectiv decesul victimei I.A., iar lipsa acestor documente a dus la nesoluționarea pe cale amiabilă a acestui litigiu.
În plus, sumele acordate cu titlu de daune morale sunt mai mari decât media celor acordate de către instanţele din România.
Or, potrivit art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, daunele morale se acorda, în caz de deces, potrivit legislaţiei şi jurisprudenței din România.
În prezenta cauză, au fost acordate daune mai mari decât cele arătate mai sus, în condiţiile în care judecata s-a făcut în lipsa oricăror probe din care să reiasă condiţiile în care s-a petrecut accidentul, locul producerii şi cine este persoana vinovată.
Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimați și întemeiată pe prevederile art. 306 raportat la art. 304 C. proc. civ., apreciind că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 și la art. 7 din Normele privitoare la F.P.V.S., cuprinse în Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 nu este întemeiată.
Nu poate fi reținută susținerea privind nelegalitatea hotărârii pentru greșita obligare a recurentei la plata penalităților de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere întemeiată pe argumentul că obligația de plată a penalităților subzistă numai în situația în care F.P.V.S. nu îşi îndeplinește obligaţiile de a despăgubi în maxim 90 zile, iar în cauză, pârâta a fost chemată în judecată înainte de împlinirea acestui termen.
Așa cum în mod corect a reținut curtea de apel în analizarea căii de atac cu care a fost învestită, potrivit dispoziției tribunalului cuprinsă în hotărârea pronunțată în primă instanță, obligaţia de plată a penalităților a devenit scadentă după rămânerea definitivă a sentinţei, iar nu de la data sesizării instanţei ori de la un moment anterior. În consecință, penalizările curg, conform hotărârii primei instanțe, menținută prin decizia recurată, de la data la care, conform art. 374-377 C. proc. civ., creanţa a devenit executorie.
Prin urmare, aspectele invocate de recurentă sunt lipsite de relevanță sub aspectul momentului de la care curg penalizările.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, recurenta susține că acesta este nejustificat de mare, în condițiile în care instanţa nu a ţinut cont de solicitarea F.P.V.S. de a se efectua o adresă către organele de cercetare în vederea comunicării dosarului penal, iar sumele depășesc media celor acordate de către instanţele din România, în condițiile în care, potrivit art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, daunele morale se acordă potrivit legislaţiei şi jurisprudenței din România. În plus, susține recurenta, judecata s-a făcut în lipsa oricăror probe din care să reiasă condiţiile în care s-a petrecut accidentul, locul producerii şi cine este persoana vinovată.
Nici această critică nu poate fi primită.
Susținerile privind respingerea solicitării F.P.V.S. de a se efectua o adresă către organele de cercetare în vederea comunicării dosarului penal și lipsa oricăror probe din care să reiasă condiţiile în care s-a petrecut accidentul, locul producerii şi cine este persoana vinovată nu pot fi circumscrise nici unuia dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, instanța de recurs nu va efectua controlul judiciar în baza acestor critici.
În plus, condiţiile în care s-a petrecut accidentul, locul producerii şi cine este persoana vinovată nu constituie criterii în determinarea cuantumului despăgubirilor morale în cauza de față.
Tot astfel, media sumelor acordate în cazuri similare de instanțele din România și jurisprudența instanțelor naționale nu reprezintă, așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, criterii obligatorii în stabilirea cuantumului daunelor morale.
În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată care nu se poate rezuma la o valoare medie stabilită jurisprudențial.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.F.P.V.S. împotriva Deciziei civile nr. 214/A din 14 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1437/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1440/2015. Civil → |
|---|
