ICCJ. Decizia nr. 1434/2015. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1434/2015
Dosar nr. 45180/3/2011*
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 45180/3/2011, la data de 01 iunie 2011, la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii T.J.A., G.S.R., D.J.M.I. şl D.I.A. au chemat în judecată pe pârâtul M.F.P., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei de 516.000 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în mun, Bucureşti, sector 4, în temeiul dispoziţiilor art. 501 alin. (1)din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
Reclamantele au arătat că, la data de 13 noiembrie 1996, mama lor, D.L., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul în litigiu, iar prin sentinţa civilă nr. 7087 din 14 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 463 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nevalabilîtatea preluării de către stat a imobilului situat în mun. Bucureşti, sector 4, reclamanţii din prezenta cauză fiind obligaţi sa lase numitei D.M. imobilul în litigiu, în deplina proprietate şi liniştită posesie,.
La primul termen de judecată în faţa tribunalului, reclamantele au formulat o cerere completatoare prin care au solicitat, în subsidiar, în contradictoriu eu pârâţii M.F.P. şi Primăria Municipiidui Bucureşti, restituirea integrală a preţului apartamentului, actualizat cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi plata diferenţei între preţul plătii şi sporul de valoare dobândit de imobil între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data producerii evicţiunii, unnare a căreia instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Primăriei Municipiului Bucureşti. Reclamanţii au precizat că pârâtul pentru primul capăt de cerere este M.F.P., iar pentru cererea subsidiară Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1399 din 28 iunie 2012, pronunţată în Dosar nr. 45180/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.J.A., G.S.R., D.J.M.I. şi D.I.A., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., iar, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 547,346, 70 lei, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului, situat în mun.Bucureşti, sector 4, reţinând, în esenţă, că în speţă sunt incidente prevederile art. 501 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 69/A din 1 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul M.F.P., ca nefondat, reţinând, în esenţă, că în speţă sunt incidente prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin sentinţa civilă nr. 7087 din 14 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 463 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii au fost obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie fostei proprietare apartamentul situat în mun. Bucureşti, sector 4, fără ca prin respectiva hotărâre să se fi analizat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/2015.
De asemenea, s-a mai reţinut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. are calitate procesuală pasivă, restituirea preţului prevăzut la alîn.(l) şi alin. (2)1 făcându-se de această persoană din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alm.(6) din Legea nr. 112/1995.
împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs pârâtul M.F.P., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 4854 din 29 octombrie 2013, prin care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a modificat decizia Instanţei de Apel, în sensul schimbării în parte a sentinţei tribunalului, fiind obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a preţului de vânzare-cumpărare din contractul din 13 noiembrie 1996 încheiat între SC A.V.L. B. SA şi D.L., actualizat în raport de indicele de inflaţie la data plăţii, motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia nr. 463 din 16 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care reclamanţii au fost obligaţi să predea imobilul, s-a reţinut că vânzarea acestuia s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dezlegare care se impune cu putere de lucru judecat în cauză.
Totodată, cauza a fost trimisă la acelaşi tribunal, pentru judecarea cererii prin care reclamanţii au solicitat, în subsidiar, în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi Primăria Municipiului Bucureşti, restituirea integrală a preţului apartamentului, actualizat cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi plata diferenţei între preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de imobil între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data producerii evicţiunii, urmare căreia instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Primăriei Municipiului Bucureşti, cererea soluţionată, în parte, de către instanţa supremă, în ceea ce priveşte preţul imobilului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 24 ianuarie 2014, sub nr. 45180/3/2011*.
Prin sentinţa civilă nr. 848 din 25 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 45180/3/2011* a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii D.I.A., D.J.M.I., G.S.R. şi T.J.A. împotriva pârâtei Primăria mun.Bucureşti, prin primar.
În rejudecare, la solicitarea tribunalului, la termenul de judecată din data de 21 mai 2014, reclamanţii au depus la dosar precizări privind subsidiarul acţiunii lor, care nu a fost soluţionat în primul ciclu procesual şi pentru care s-a dispus trimiterea spre rejudecare, solicitând-i obligarea pârâtului M.F.P., ca reprezentant al Statului Român, la restituirea integrală a preţului plătit pentru apartamentul situat în mun. Bucureşti, sector 4, actualizat cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, stabilirea indicelui de inflaţie de la data contractului de vânzare-cumpărare, 13 noiembrie 1996 şi până la data plăţii, conform indicelui stabilit de INS, respectiv suma de 44.380, 65 lei; 2. obligarea, în solidar, a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi M.F.P., să plătească daune materiale de 502.966,05 lei, reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat cu indicele de inflaţie şi valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, astfel cum prevede art. 501 din Legea jir. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
În esenţă, reclamanţii au învederat instanţei că art. 1337 C. civ. dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului restituirea preţului (art. 1341 C. civ.), restituirea fructelor (art. 485 C. civ.), spezele de proces şi daune interese (art. 1344 şi art. 1345 C. civ.).
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. în speţa, cauza a fost trimisa spre rejudecare pentru soluţionarea subsidiarului acţiunii, astfel cum acesta a fost formulat în primul ciclu procesual şi asupra căruia nu s-a pronunţai instanţa.
Având în vedere prevederile legale invocate, precum şi precizarea depusă la termenul din 21 mai 2014, tribunalul a apreciat că au fost soluţionate de instanţa de recurs şi au intrat în puterea de lucru judecat pretenţiile formulate împotriva M.F.P., de obligare a acestuia la restituirea integrală a preţului plătit pentru apartamentul, situat în mun. Bucureşti, sector 4, actualizat cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective, astfel că acesta nu mai poate fi reţinut ca obiect al învestirii instanţei de rejudecare.
Pe de altă parte, cât priveşte petitul doi al subsidiarului, tribunalul, constatând diferenţe între pretenţiile formulate în primul ciclu procesual, avute în vedere de instanţa de casare şi pretenţiile formulate în rejudecare, a apreciat că, în temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, trebuie să se pronunţe în rejudecare asupra pretenţiilor formulate în primul ciclu procesual, respectiv obligarea Primăriei mun. Bucureşti, prin primar general, să plătească reclamanţilor diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoarea, dobândit de imobil între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data producerii evicţiunii, în temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicţiunea, totală sau parţială, a lucrului vândut, conform art. 1337 C. civ. de la 1864.
Tribunalul a reţinut că, prin considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că obligaţia de restituire a preţului către proprietarii aie căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, nu este un efect al contractului, ci o obligaţie care decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia M.F.P. de a restitui preţul actualizat/preţul de piaţă al imobilului, după distincţiile făcute la alin. (2) şi alin. (2)1 ale aceluiaşi articol, dispoziţiile legale respective, derogatorii de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere, din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a M.F.P. în litigiile decurgând din restituirea preţului. S-a mai reţinut că obligaţia de răspundere pentru evicţîune a vânzătorului, astfel cura este stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită, în această ipoteză, de obligaţia M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui, independent de vreo culpă, preţul către chiriaşul evins de fostul proprietar al imobilului
În consecinţă, tribunalul a reţinut că răspunderea, pentru evicţîune de drept comun a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti, este înlăturată în speţă de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care obligă la restituire doar M.F.P.
Prin Decizia civilă nr. 102/A din data de 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a procedat la sintetizarea corectă a capetelor de cerere asupra cărora trebuia să se pronunţe şi deci este nefondată critica în sensul că instanţa de fond s-ar fi pronunţat pe altceva decât s-a cerut.
Totodată, instanţa de fond a reţinut corect caracterul diferit al celor două capete de cerere formulate în primul şi al doilea ciclu procesual. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat iniţial obligarea M.F.P. la plata sumei de 516.000 lei, contravaloarea a 126.000 euro, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului, situat în Bucureşti, sector 4, iar, prin cererea completatoare aflată la fila 33 din Dosar nr. 45180/3/2011 al Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, s-a formulat în subsidiar aceleaşi petit ca şi în cererea iniţială, cu deosebirea că în cererea precizatoare sunt menţionate sumele de 44.380,65 lei şi 502966,05 lei care nu se regăsesc în cererea completatoare. La 21 mai 2014, se face o nouă precizare, în care pctl coincide cu subsidiarul 1 din cererea precizatoare, iar pct. 2 se modifică, faţa de pct. 2 din cererea precizatoare de la 28 iunie 2012, respectiv se solicită suma de 502.966,05 lei, în solidar, ca daune materiale, reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat cu indicele de inflaţie şi valoarea de circulaţie a imobilului.
Comparând deci pct. 2 din subsidiarul cererii precizatoare din 28 iunie 2012, cu pct. 2 din cererea precizatoare depusă la 21 mai 2014, se constată că diferă. Astfel, pct. 2 din subsidiar are următorul conţinut; plata diferenţei între preţul plătit şi sporul de valoare dobândit între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data producerii evicţiunii, respectiv suma de 502.966,05 lei (cerere precizatoare 28 iunie 2012).
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea de apei a apreciat că instanţa de fond a reţinut corect că răspunderea pentru evicţiune aparţine numai vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti şi că, prin Legea nr. 10/2001. care este o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, plata preţului, după caz, de piaţă sau actualizat, se face numai de către M.F.P., situaţie în. care dispoziţiile art. 1337 C. civ. din 1964 au fost înlăturate, iar răspunderea pentru pierderea imobilului a fost reglementată legal în persoana M.F.P.
Prin recursul declarat la data de 24 marile 2015, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentele au solicitat admiterea apelului şi obligarea pârâţilor să plătească diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data producerii evicţiunii, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică în construcţii şi evaluare, depus la dosarul cauzei.
Recurenţii mi invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat apelul şi prin prisma Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie nr. 4460/2013, decizie care argumentează în ce situaţii se acorda preţui de piaţă şi în ce cazuri se acordă preţui plătit actualizat cu indicele de inflaţie.
Arată că Decizia nr. 4460/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are in vedere apartamentele din imobilul situat in Bucureşti, sector 4 şi poate fi apreciată ca practică unitara a Înaltei Curţii de Casaţie si Justiţie, sau practică neunitară, ce ar putea fi amendată ca încălcare a unui drept fundamental prevăzut de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeana.
Mai susţin recurenţii că instanţa de apei a reţinut caracterul nefondat al apelului motivat de faptul că Înalta Curte, prin Decizia nr. 4854 din 29 octombrie 2013, a stabilit în mod irevocabil, că reclamanţilor le va fi plătit preţul de vânzare-cumpărare din contractual din 13 noiembrie 1996, încheiat între SC A.V.L.B. SA şi D.L., actualizat în raport de indicele de inflaţie la data plaţii, coroborat cu prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Apreciază că, atât instanţa de control, cât şi instanţa fondului, nu au analizat capătul 2 al cererii precizatoare prin prisma faptului ca titlul de proprietate al autoarei D.L., respectiv contractul din 13 noiembrie 1996, nu a fost desfiinţat de nici o hotărâre judecătorească, ci a devenit caduc ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulată de vechiul proprietar, deposedat prin Decretul nr. 92/1950.
Arată că, în motivarea instanţei de fond, menţinută de instanţa de control, se arată că obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, astfel cum este stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., este absorbită de obligaţia M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Roman, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ, fost proprietar al imobilului în cauză.
Instanţa de fond, ca şi instanţa de apel, menţionează că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) şi nu ale art. 50 alin. (2)1, raportat la împrejurarea că, prin considerentele Deciziei nr, 463/2009, s-a reţinut în mod irevocabil că autoarea D.L. nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Or, împotriva Deciziei nr. 463 din 16 martie 2009, irevocabilă sau împotriva considerentelor acesteia, străine de cauza, nu se putea formula cale de atac. Astfel, reclamanţii sunt în poziţia de a primi numai preţul reactualizat cu indicele de inflaţie, iar nu preţul de piaţă al imobilului, aşa cum în mod normal ar trebui, fiind victimele unei erori judiciare.
Arată că, raportat la considerentele Deciziei Înaltei Curţi nr. 4460/2013, cum contractul autoarei lor nu a fost anulat ca efect al admiterii unei acţiuni în nulitate sau în anulare, sunt în situaţia prevăzută de art. 50 alin, (2)1 din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţiţi la a primi preţul actualizat de piaţa al apartamentului.
Fata de probele aflate la dosarul cauzei, consideră că este admisibilă cererea prin care solicită, în contradictoriu cu M.F.P. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, plata diferenţei dintre preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data producerii evicţiunii.
Analizând cu prioritate posibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile imperative şi limitative ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegaliîate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu respectarea termenului legal, imperativ, de decădere pentru motivarea recursului.
Dispoziţiile legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus şi dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispoziţiile înscrise în art, 306 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora; „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibila încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304.
Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe legale este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia recursul este nul, dacă nu a fost motivat in termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.
De aceea, atunci când se constată de către instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unui din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, întrucât nu orice nemuljumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.
în materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată această sancţiune de art. 306 C. proc. civ., există, deci, numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, ce pot fi puse în dezbaterea părţilor ex offich, în ipoteza de principiu, instanţa de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia atacată, formulate de părţile interesate, care fac posibilă încadrarea în motivele expres prevăzute de art. 304.
În speţă însă, reclamanţii, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori de casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nu se arata în ce constă neiegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii care se întemeiază, în principal, pe raportul dintre normele generale prevăzute de art. 1337 C. civ. şi urm. C. civ. şi norma specială prevăzută de art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii se limitează numai la a reproduce pasaje din hotărârea atacată şi la a-şi arăta nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţele de fond în legătură cu capătul de cerere principal, privind acordarea preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, sector 4, soluţionat cu caracter irevocabil prin Decizia nr. 4854 din 29 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclul procesual.
Astfel recurenţii-reclamanţi, deşi reprezentaţi de un avocat ales, nu au reuşit să demonstreze în baza unui raţionament juridic, întemeiat pe dispoziţii legale, care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.
În acest context, în ipoteza în care se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal, (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), recurenţii erau datori să argumenteze raţiunea pentru care consideră că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi să indice în mod expres care sunt dispoziţiile legale încălcate sau aplicate în mod greşit şi pentru ce motiv. Raportat la dezlegarea dată de instanţa de judecată, ar fi fost necesar ca recurenţii să argumenteze raportul dintre ipoteza reglementată de dispoziţiile generale în materie de evîeţiune, prevăzute de art. 1337 şi urm. Cciv, şi dispoziţiile speciale reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar nu să se limiteze la a afirma că partea are dreptul la preţui de piaţă actualizat ai imobilului, întemeiat pe invocarea practicii neunitare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în contra celor reţinute de Înalta Curte în primul ciclu procesual.
În ceea ce priveşte indicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate constata, de asemenea, că nici acestui ternei juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentaţie juridică, indicarea unor nemulţumiri, neputându-se substitui motivelor de drept invocate.
În acelaşi sens, potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii
Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor legale menţionate sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Or, recurenţii nu dezvoltă acest pretins motiv de nelegalitate, putându-se constata, de altfel, că, în cauză, instanţa de apel a expus într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele de fapt şi de drept ce au stat la baza adoptării hotărârii pronunţate.
In aceste circumstanţe, Înalta Curte reţine că susţinerile reclamanţilor, din cuprinsul cererii de recurs, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluţia pronunţată prin decizia instanţei de apel, chiar dacă, în mod formal, au fost indicate, ca temei de drept, dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Dată fiind soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii recursului, în conformitate cu art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia analizată fiind o excepţie absolută şi peremptorie, ce face de prisos analiza fondului, Înalta Curte va constata nulitatea recursului de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii D.I.A., D.J.M.I., G.S.R. şi T.J.A. împotriva Deciziei civile nr. 102/A din 27 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1433/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1436/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
