ICCJ. Decizia nr. 1487/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1487/2015
Dosar nr. 22429/3/2013
Şedinţa publică din 2 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 aprilie 2007 sub nr. 13462/3/2007, reclamantele C.F. şi P.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, M.G.B.A., T.A.D., P.B.G. şi P.C.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în favoarea pârâţilor persoane fizice, cu privire la terenul din Bucureşti, str. D.T.; nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 387 din 28 iunie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, care completează dispoziţia nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi să fie obligat Municipiul Bucureşti să încheie cu reclamantele contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele care fac obiectul menţionatelor dispoziţii.
Primul ciclu procesual în prezenta cauză a fost finalizat prin decizia nr. 6462 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis recursul declarat de reclamantele C.F. şi P.A., a casat decizia civilă nr. 84 din 5 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 904 din 19 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13462/3/2006, şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal în primă instanţă, reținându-se că în mod greşit a fost respinsă acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active.
Înalta Curte a arătat că obiectul acţiunii îl constituie constatarea nulităţii absolute a celor două dispoziţii nr. 332 din 20 mai 2002 şi nr. 387 din 28 iunie 2002, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi promovată de oricine are interes, iar reclamantele C.F. şi P.A., în calitate de terţi, atât în raport cu emitentul, cât şi în raport cu beneficiarii celor două dispoziţii prin care s-a dispus restituirea imobilului în natură, invocă o vătămare a drepturilor sau intereselor lor, motiv pentru care au atacat dispoziţiile pe calea dreptului comun.
Conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalele sunt competente să soluţioneze în primă instanţă contestaţiile formulate de persoanele îndreptăţite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, însă reclamantele nu au învestit instanţa de fond cu o astfel de contestaţie.
Potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia de restituire în natură a imobilului, face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
În consecinţă, instanţa supremă a apreciat că este de competenţa instanţei de drept comun să rezolve litigiul în primă instanţă şi, având în vedere valoarea obiectului litigiului de peste 5 miliarde ROL, conform art. 2 C. proc. civ., tribunalul are competenţa să rezolve litigiul în primă instanţă.
În rejudecare , cauza a fost înregistrată sub nr. 13462.01/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3012 din 30 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin care a fost admis recursul declarat de pârâtele C.A.M. şi M.I., cu consecinţa casării în tot a deciziei recurate și a admiterii apelului în sensul că a fost desființată sentința civilă nr. 1098 din 14 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Tribunalul Bucureşti.
În considerentele deciziei de casare, s-a reținut, în esență că a fost nesocotită dezlegarea în drept realizată prin decizia nr. 6462/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cum, situaţia de fapt în cauză urmează să fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun şi pentru ca instanţa de trimitere să solicite reclamantelor să indice temeiul de drept al nulităţii deciziilor atacate, conform dreptului comun, în condiţiile art. 314 C. proc. civ., s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare , cauza a fost astfel înregistrată la data de 20 iunie 2013, în fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 22429/3/2013.
În ședința publică de la data de 19 septembrie 2013, reclamantele au depus o precizare a temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia, reclamantele au arătat că invocă prevederile dispozițiilor art. 954 C. civ. de la 1864, referitoare la eroarea obstacol, acesta constituind în opinia reclamantelor un prim motiv de nulitate a celor două dispoziții contestate, precum şi prevederile art. 966 raportat la 968 C. civ. de la 1864, arătând că cele două dispoziții au o cauză ilicită, în sensul că beneficiarii celor două dispoziții au primit despăgubiri în temeiul acordului din data de 23 ianuarie 1968, încheiat între Statul Român și Guvernul Italian privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, fiind încălcat art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamantele au invocat și lipsa de obiect a celor dispoziții, sancționată de prevederile art. 962 și urm. C. civ. de la 1864 cu nulitatea absolută, de vreme ce Statul român a achitat, cu efect liberator, o sumă către Guvernul Italian care avea obligația repartizării sumei către cei îndreptățiți, astfel că bunul nu mai există, fiind înlocuit cu o valoare, împrejurare de natură a determina nulitatea celor două dispoziții.
Prin sentința civilă nr. 2150 din 20 decembrie 2013 , Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins, acţiunea precizată, formulată de reclamanta P.A., decedată în cursul judecății şi continuată de P.I. şi de reclamanta C.F., ca neîntemeiată.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active Tribunalul a apreciat că dezlegările obligatorii ale deciziilor de casare au stabilit că reclamantele au calitatea de terți în raport cu emitentul și beneficiarii celor două acte juridice contestate și că acestea pretind că au suferit o vătămare a drepturilor lor prin emiterea celor două dispoziții, iar stabilirea situației de fapt urmează a se realiza prin raportare la normele dreptului comun în materia nulității.
Examinând motivele de nulitate invocate de reclamante, tribunalul a apreciat că, deși reclamanţii au încercat în esență să circumscrie cauzele de nulitate a deciziei contestate unor motive de nulitate absolută de drept comun, respectiv eroarea obstacol, cauza ilicită și lipsa de obiect, în realitate toate susținerile acestora sunt subsumate, în esență, pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Eroarea obstacol în care se pretinde că s-ar fi aflat pârâtul Municipiul București la data emiterii celor două acte juridice contestate, nu poate fi reținută, deoarece nu poate fi primită, ca argument pertinent, invocarea necunoașterii legii de către autoritatea publică învestită cu soluționarea notificării.
Tribunalul a constatat că imobilului supus restituirii nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica Italia, deoarece era exclus de la aplicarea sa, în cauză nefiind făcută dovada în sens contrar, ceea ce face să nu poate fi reținută eroarea obstacol drept motiv justificat și de natură a determina nulitatea celor două dispoziții.
Sub aspectul cauzei ilicite, în raport de constatarea inaplicării acordului dintre România şi Italia, Tribunalul a avut în vedere că nu se poate aprecia că subzistă vreo încălcare a art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, Tribunalul a considerat că nu se poate reține nici frauda la lege, deoarece ea presupune conivența (înțelegerea) celor două părți ale actului juridic, în scopul fraudării unor prevederi legale imperative, ceea ce în cauză nu s-a invocat și nici dovedit.
În ceea ce privește motivul referitor la lipsa de obiect a celor două dispoziții, în sensul că bunul nu mai există la acest moment, fiind înlocuit cu o valoare, respectiv despăgubirea pretins primită de pârâții persoane fizice, a fost apreciat de Tribunal ca neîntemeiat.
În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența vreunuia dintre motivele de nulitate invocate de reclamante, Tribunalul a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea Municipiul Bucureşti să încheie contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele pe care le deţin cu chirie, Tribunalul a apreciat o asemenea solicitare ca neîntemeiată, în condițiile în care pârâtul Municipiul București nu mai are calitatea de proprietar asupra apartamentelor în litigiu, atât timp cât dispoziția de revocare a celor dispoziții de restituire în favoarea pârâților persoane fizice, a fost anulată prin decizia nr. 9073 din 01 noiembrie 2006 irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 26 ianuarie 2014 au declarat apel reclamanţii C.F. şi P.I., iar prin decizia civilă nr. 478 din 05 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În rejudecare, apelanţii - reclamanţi au precizat temeiul de drept al cererii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispozițiilor Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 322 din 20 mai 2002 şi nr. 385 din 28 iunie 2002, ca fiind dispozițiile art. 954, 966, 968 C. civ. de la 1864, precum şi dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât prin indicarea temeiului de drept se invocă şi dispozițiile art. 966 C. civ. care impune examinarea cauzei actului, respectiv a fraudei la lege, Curtea apreciază că nu se poate face abstracţie de dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât pentru a se verifica legalitatea deciziilor atacate în raport de motivele de nulitate invocate, urmează a fi avute în vedere atât condiţiile generale de validitate ale actului juridic, dar şi respectarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 pretins încălcate.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că Legea nr. 10/2001 conţine şi norme de drept substanţial, care privesc condiţiile de validitate ale acestor acte şi care se impun a fi analizate din perspectiva verificării conformităţii dispozițiilor contestate cu condiţii de emitere şi validitate.
Referitor la primul motiv de nulitate a dispozițiilor contestate prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către intimaţi, în calitate de persoane îndreptăţite, respectiv existenţa unei erori obstacol ca viciu de consimţământ, susceptibil să determine nulitatea dispozițiilor contestate, Curtea apreciază că din probele administrate în cauză nu rezultă împrejurarea că emitentul dispozițiilor contestate ar fi fost în eroare asupra situaţiei de fapt la momentul emiterii dispozițiilor, în condiţiile în care respectivele dispoziții au fost emise după expirarea termenului de depunere a notificării, în baza actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor.
Împrejurarea că, ulterior emiterii dispozițiilor contestate, apelantele au învederat Primarului General al Municipiului București că imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, deoarece intimaţii ar fi primit despăgubiri în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001, nu poate fi apreciată ca o dovadă a falsei reprezentări a realităţii, la momentul emiterii dispozițiilor contestate, sancţiunea nulităţii intervenind numai când viciul de consimţământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil.
Or, în speţă, toate înscrisurile depuse de către apelanţi se referă la un moment ulterior emiterii dispozițiilor contestate, aşa cum rezultă şi din cuprinsul dispoziției nr. 1719 din 13 noiembrie 2003 prin care Primarul General al Municipiului București a revocat cele două dispoziții contestate, invocând adresa nr. 4797/P/2003 din 31 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București şi avizul comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 prin care se propune revocarea dispoziției art. 332, completată de dispoziția nr. 387/2002.
S-a reţinut aşadar că apelanţii - reclamanţi nu au făcut proba indubitabilă a erorii obstacol, ca viciu de consimţământ, sarcina probei aparţinând reclamanţilor conform art. 1169 C. civ. de la 1864.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel prin care se invocă, pe de o parte cauza ilicită a dispozițiilor contestate, iar pe de altă parte încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2409 din 03 martie 2006, Curtea a reţinut că lipsa declaraţiei pe proprie răspundere a persoanei îndreptăţite prin care notificatorul declară că acesta sau descendenţii săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România, cât şi nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că intimaţii persoane fizice nu erau îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte lipsa declaraţiei pe propria răspundere a persoanei îndreptăţite, Curtea reţine că, la momentul emiterii dispoziției contestate nr. 332 din 20 mai 2002 completată prin dispoziția nr. 387 din 28 iunie 2002, această obligaţie nu era reglementată în sarcina notificatorului. Instituirea sa a avut loc prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel că, la data emiterii actului juridic contestat - 20 mai 2002, respectiv 28 iunie 2002 nu era în vigoare.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea a apreciat că imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România şi Guvernul Italiei.
Aceasta întrucât acordul sus menţionat viza bunurile, drepturile şi interesele italiene atinse de măsurile româneşti de naţionalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare născute înainte de 25 noiembrie 1950 (data semnării la Bucureşti a acordului de plăţi între cele două ţări), conform art. 1 lit. a) din acord.
Totodată, sunt considerate bunuri, drepturi şi interese italiene, conform art. 2 din acord, acele bunuri, drepturi şi interese care, în momentul luării măsurilor româneşti, aparţineau, direct sau indirect, total sau parţial, unor persoane fizice care aveau cetăţenia italiană sau unor persoane juridice care aveau sediul în Italia, cu condiţia ca ele să aibă cetăţenia italiană sau respectiv, sediul în Italia şi la data semnării Acordului.
Or, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului ca bun abandonat, în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului 16 februarie în Dosar nr. 506/1964. Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti de preluare imobil rezultă că proprietara imobilului - M.P. - a plecat din ţară în Italia înainte de 1952, iar începând cu 01 ianuarie 1959 nu a mai făcut nici un act de administrare a imobilului.
Prin urmare, la data semnării acordului invocat de către apelanţi, 25 noiembrie 1950, dată ce rezultă din cuprinsul acordului, imobilul în litigiu nu trecuse în proprietatea statului, preluarea acestuia având loc abia în 1964, şi, totodată, nu există dovezi în sensul că autoarea intimaţilor ar fi avut cetăţenia italiană la data semnării acordului.
De asemenea, nu există dovezi în sensul că intimaţii - pârâţi sau autorii acestora ar fi încasat despăgubiri în baza acordului sus arătat, la dosar fiind depus un certificat emis de Primăria din Sarule - Italia din care rezultă că autoarea intimaţilor - pârâţi nu a primit nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.
Curtea a reţinut că, în temeiul art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunţate în anexa 1 care face parte integrantă din lege.
Cum în speţă nu s-a făcut dovada plăţii către intimaţii - pârâţi a unor despăgubiri în baza acordului încheiat între România şi Guvernul Italiei, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România şi Guvernul Italiei.
Puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2409 din 03 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 27921/1/2005, nu a fost reţinută întrucât această hotărâre a fost pronunţată în procedura judiciară de contestare a dispoziției nr. 1719 din 13 noiembrie 2003 prin care Primarul General al Municipiului București a dispus revocarea celor două dispoziții contestate în prezenta cauză, deci acea un alt obiect decât cel al prezentei cauze.
Din actele dosarului, Curtea reţine că dispoziția nr. 1719/2003 a fost contestată în două dosare diferite respectiv: Dosar nr. 53/2004 şi nr. 4438/2003 ambele aflate pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă. Astfel, în Dosarul nr. 53/2004, acţiunea promovată de intimaţii din prezenta cauză T.A.D., P.B.G. şi P.C.M. a fost respinsă în fond, apel şi recurs, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 2409 din 03 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție şi a cărei obligativitate se invocă în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte Dosarul nr. 4438 din 17 decembrie 2003, obiectul acestuia l-a constituit contestaţia împotriva aceleiaşi dispoziții nr. 1719/2003, contestaţie formulată de M.G.B.A., autorul intimatelor M.I. şi C.A.M., care a fost respinsă în fond şi în apel, iar prin decizia civilă nr. 9073 din 09 noiembrie 2006 pronunţată în Dosar nr. 1333/2/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă recurată şi sentinţa civilă apelată şi, rejudecând, a admis contestaţia şi a anulat dispoziția nr. 1719/2003.
Este de menţionat şi faptul că intimatele M.I. şi C.A.M. sunt protejate de principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, în sensul că hotărârea judecătorească invocată de apelante nu le poate crea obligaţii, întrucât nu au fost părţi în respectivul proces, acestea având posibilitatea de a face dovada contrară şi de a invoca propriile apărări pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate referitor la fraudarea legii, şi acesta a fost considerat ca nefondat, deoarece nu s-au încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001, cele două dispozițiile răspunzând cerinţelor caracterului reparator al Legii nr. 10/2001, respectând, totodată, toate condițiile de validitate ale unui act juridic, prevăzute de art. 954, 966 şi 968 C. civ. de la 1864.
Respingând cererea de constatare a nulităţii celor două dispoziții contestate, în mod corect instanţa de fond a respins şi capătul de cerere privind obligarea Municipiului București prin Primarul General să încheie cu apelanţii contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele pe care aceştia le deţineau cu chirie, în condiţiile în care intimatul Municipiul București prin Primarul General nu mai avea calitate de proprietar al imobilului în litigiu.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs reclamanţii C.F. şi P.I., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a ignorat atât dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 2409 din 03 martie 2006, cât şi argumentele privind motivele de nulitate ce afectează dispoziţiile contestate, prin realizarea unei analize în contra dispoziţiilor legale şi cu o motivare contradictorie.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate reprezentat de eroarea obstacol, care se referă la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru un imobil pentru care deja Statul Român a plătit despăgubiri, la momentul emiterii celor două dispoziţii, Primarul Municipiului Bucureşti a considerat că dispune restituirea unui imobil care intră în categoria celor cu privire la care legea prevedea dreptul foştilor proprietari la despăgubire, aflându-se în eroare cu privire la existenţa dreptului notificatorilor de a beneficia de dezdăunare, care în realitate nu exista, întrucât legea interzicea restituirea raportat la art. 5 din Legea nr. 10/2001.
La data de 23 ianuarie 1968 s-a încheiat între Statul Român şi Guvernul Italiei la Roma un Acord privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, iar Statul român a achitat suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, plată care a avut efect liberator faţă de orice pretenţii cu privire la drepturile şi interesele persoanelor vizate prin acest acord, ce ar fi fost atinse de naţionalizare sau expropriere.
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 stabilesc că nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.
În consecinţă, faţă de scopul Legii nr. 10/2001, de remediere a prejudiciilor suferite care nu fuseseră încă reparate, emiterea celor două dispoziţii a fost urmarea unei erori in corpore, având în vedere că imobilul în discuţie era exclus de lege din categoria celor care puteau forma obiectul restituirii conform legii.
Instanţa de apel apreciază că emitentul dispoziţiilor contestate nu a fost în eroare asupra situaţiei de fapt la momentul emiterii dispoziţiilor contestate, iar sancţiunea nulităţii intervine numai atunci când viciul de consimţământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil, făcând confuzie între momentul la care trebuie să existe eroarea: nu la momentul încheierii actului, ci la momentul la care aceasta a fost descoperită, constatată, care este întotdeauna ulterior.
Nulitatea presupune o cauză concomitentă încheierii actului şi esenţial pentru intervenirea acestei sancţiuni este ca constatarea erorii obstacol să fie ulterioară încheierii contractului. cunoaşterea la momentul încheierii actului exclude eroarea.
Încălcând dispoziţiile art. 954 C. civ., instanţa de apel a ignorat faptul că eroarea a existat la data emiterii actului şi doar descoperirea ei a fost ulterioară şi şi-a motivat contradictoriu decizia în sensul că a considerat pe de o parte, că, eroarea asupra situaţiei de fapt trebuia să existe la momentul emiterii dispoziţiilor, iar pe de altă parte, că sancţiunea nulităţii intervine numai atunci când viciul de consimţământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil, deoarece eroarea implică, prin esenţa ei, necunoaşterea.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate privind lipsa cauzei, respectiv cauza ilicită, intimaţii-pârâţi au recunoscut, chiar şi în faţa instanţei de recurs în al doilea ciclu procesual, că declaraţia pe proprie răspundere din care să rezulte că nu au primit despăgubiri nu a existat, susţinând însă în mod neîntemeiat că, nedepunerea acestuia ar putea fi acoperită ulterior.
Oricum, condiţia prevăzută de lege este ca respectiva declaraţie să existe prealabil emiterii dispoziţiei întrucât legalitatea se apreciază la momentul emiterii dispoziţiei contestate.
Or, faţă de declaraţia depusă de autorul intimaţilor-pârâţi, s-a constatat că s-a săvârşit infracţiunea de fals în declaraţii, iar reluarea la acest moment a aceleiaşi declaraţii nu face altceva decât să reitereze fapta penală reţinută anterior, ceea ce duce la atragerea răspunderii penale a acestora.
Instanţa se raportează în mod eronat la dispoziţiile Acordului de plăţi semnat între România şi Italia în 1950 or, motivele invocate de reclamante în susţinerea nelegalităţii actelor contestate aveau în vedere Acordul încheiat între România şi Guvernul Italiei semnat la Roma la data de 23 ianuarie 1968.
Faţă de această eroare, toate considerentele reţinute de instanţă în raport de Acordul încheiat în anul 1950 sunt fără legătură cu prezenta cauza şi constituie o aplicare greşită a legii.
Dacă s-ar fi avut în vedere Acordul încheiat între România şi Guvernul Italiei semnat la Roma la data de 23 ianuarie 1968, s-ar fi remarcat şi faptul că data preluării imobilului a fost anterioară încheierii acestui Acord şi astfel sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, răspunsul asupra acestui aspect fusese dat şi anterior, prin decizia nr. 2409 din 03 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că: „este exclusă răspunderea Statului român pentru imobilul ce formează obiectul litigiului de faţă.”
Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti nr. 4797/P/2003, prin care autorul intimaţilor-pârâţi a fost sancţionat pentru fapta de fals în declaraţii, prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ şi s-a stabilit că, în mod greşit, s-a dispus restituirea imobilului.
Greşit instanţa de apel consideră că „nu există dovezi în sensul că autoarea intimaţilor ar fi avut cetăţenia italiană la data semnării acordului”, întrucât potrivit art. 5 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu este necesară lista nominală a persoanelor, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele preluate în mod abuziv pentru ca persoanele care au emigrat în statele prevăzute în Anexa nr. 1 la lege să beneficieze de despăgubiri. Se prezumă astfel că persoanele care au emigrat în statele menţionate în Anexa, care include în mod expres şi Italia, au făcut parte din categoria celor avuţi în vedere de Acordul internaţional.
Esenţial faţă de prezenta cauză este faptul că existenţa Acordului menţionat excludea posibilitatea atragerii răspunderii Statului român pentru imobilul în discuţie.
Instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2409 din 03 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie considerând greşit că nu există identitate de obiect, de vreme ce această hotărâre viza dispoziţia nr. 1719/2003 (prin care s-a dispus revocarea dispoziţiei nr. 332 din 20 mai 2002 şi a dispoziţiei nr. 387 din 28 iunie 2003), astfel încât nu se putea reţine puterea de lucru judecat.
Instanţa de apel a ignorat în mod nelegal efectele obligatorii produse de hotărârea irevocabilă menţionată. De asemenea, toate argumentele prin care se demonstra că soluţia din prezenta cauză nu poate contrazice cele dezlegate anterior prin decizia menţionată au fost înlăturate fără nicio analiză.
Acţiunea în anularea acestei dispoziţii de revocare formulată de 3 dintre pârâţii din prezenta cauză, T.A.D., P.C.M. şi P.B.G., a fost respinsă în mod irevocabil. Prin urmare, cele două dispoziţii astfel revocate nu mai pot produce nici un efect juridic, atât timp cât actul prin care acestea au fost revocate constituie un act a cărui validitate a fost recunoscută în mod irevocabil.
Instanţa s-a oprit la concluzia superficială ca intimatele M.I. şi C.A.M. sunt protejate de principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, însă cele două dispoziţii nu mai pot produce nici un efect juridic, faţă de niciunul dintre pârâţii din prezenta cauză, atât timp cât aceste acte, care statuau drepturi în favoarea tuturor acestor persoane, în calitate de succesori ai unui singur autor, nu mai există în circuitul civil.
În condiţiile existenţei unei dezlegări irevocabile cu privire la cei trei intimaţi-pârâţi, menţinerea unei dispoziţii prin care celelalte două intimate-pârâte ar beneficia de un drept integral asupra imobilului ar conduce la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 precum şi a autorităţii de lucru judecat, atât timp cât cel puţin faţă de cei trei intimaţi-pârâţi, o hotărâre irevocabilă statuează că acest imobil nu poate fi restituit.
Prin urmare, recunoaşterea dreptului de proprietate integral doar în favoarea succesoarelor unuia dintre moştenitori ar fi contrară legii şi ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză şi la încălcarea unei decizii irevocabile.
Instanţa omite orice analiză cu privire la motivul reprezentat de lipsa obiectului actelor contestate.
În cuprinsul deciziei contestate, nu se regăseşte nicio analiză cu privire la acest motiv de nulitate.
În speţă, având în vedere că prin Acordul încheiat la Roma la data de 23 ianuarie 1968 între Statul român şi Guvernul Italiei s-a stabilit că persoanele fizice şi juridice italiene vor primi despăgubiri, în acest sens Statul român achitând, cu efect liberator, o sumă către Guvernul italian care avea obligaţia repartizării sumei între cei îndreptăţiţi, bunul, obiect al măsurii de restituire acordate conform celor două dispoziţii, nu mai exista la acel moment din punct de vedere al bunurilor asupra cărora se putea dispune conform Legii nr. 10/2001 prin restituirea foştilor proprietari, întrucât prin realizarea plăţii de către Statul Român, acesta a fost practic înlocuit cu o valoare, ceea ce atrage nulitatea celor două dispoziţii prin care s-a dispus măsura restituirii.
În faza procesuală a recursului a fost depusă la dosar întâmpinare de către intimata C.A.M., prin mandatar S.I.C., prin care s-a solicitat respingerea recursului, iar intimata-pârâtă M.I. a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost motivată de nerespectarea deciziei de casare care a dat îndrumări în sensul încadrării acţiunii în dispoziţiile dreptului comun, iar reclamantele au continuat să invoce dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În condiţiile în care judecata cauzei continuă să se realizeze conform Legii nr. 10/2001, ca lege specială, reclamantele nu au calitate procesuală activă, fiind terţi atât faţă de intimate, cât şi faţă de emitentul dispoziţiilor atacate, astfel cum s-a apreciat de către instanţa de recurs prin decizia civilă nr. 6462 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, în condiţiile prevăzute de legea specială, numai autorităţile statului pot avea calitate procesuală activă.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost motivată de faptul că, dacă este aplicabil art. 5 al Legii nr. 10/2001, acesta instituie un caz de nulitate relativă şi nu absolută, astfel cum rezultă din art. 5.1 din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001, care permite acoperirea nulităţii prin depunerea declaraţiei pe proprie răspundere că nu s-au primit despăgubiri sau prin plata despăgubirilor. De vreme ce singura nulitate care poate fi acoperită este nulitatea relativă, devine inadmisibilă acţiunea prin care se solicită nulitatea absolută.
Analizând cu prioritate aceste excepţii, datorită caracterului lor peremptoriu, se constată următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active este motivată luând în considerare precizarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în cel de-al treilea ciclu procesual, unde a fost invocat şi art. 5 al Legii nr. 10/2001, în raport de care urmau a fi analizate motivele de nulitate absolută ale dispoziţiilor nr. 332/2002 şi 387/2002. Totodată, se invocă şi încălcarea art. 315 C. proc. civ., aspect de nelegalitate care face obiect al cererii de recurs. Prin această excepţie, invocată şi în prima instanţă în al treilea ciclu procesual, dar dezvoltată în prezentul recurs, se tinde la realizarea unui control de legalitate al dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, determinat de particularitatea includerii imobilul în litigiu în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, în condiţiile în care reclamantele doresc scoaterea imobilului din sfera de aplicare a legii speciale, prin aplicarea art. 5 al Legii nr. 10/2001.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este motivată de caracterul relativ, iar nu absolut al nulităţii invocate în cererea de chemare în judecată şi tinde la verificări de legalitate sub aspectul regimului juridic al nulităţii.
Întrucât excepţiile invocate tind la verificarea unor aspecte de nelegalitate pe altă cale decât pe calea recursului, acestea vor fi respinse ca inadmisibile.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate şi de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:
În mod corect instanţa de apel a considerat că situaţia juridică a imobilul nu determină aplicarea în cauză a art. 5 al Legii nr. 10/2001, temei de drept la care se raportează cauzele de nulitate invocate potrivit dreptului comun.
Potrivit art. 5 al Legii nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.
Textul se referă la persoanele exceptate de la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 şi instituie fără echivoc cerinţa ca acestea să fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Această condiţie nu este îndeplinită în cauză întrucât nu s-a făcut dovada că autoarea intimaţilor, M.C.P.M., sau intimaţii, în calitate de succesori ai acesteia, au primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968.
Singura probă din dosar cu privire la acest aspect este certificatul emis de Primăria din Sarule - Italia din care rezultă că autoarea intimaţilor - pârâţi nu a primit nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.
Intimaţii susţin că nu au primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, iar reclamantele nu au făcut, prin înscrisuri, proba faptului pozitiv contrar. Acestea invocă însă o prezumţie de scoatere a imobilului de sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al acestei legii, pe care o extrag din decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin această hotărâre cu caracter irevocabil a fost admisă contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 1719/2003, prin care au fost revocate pe cale administrativă dispoziţiile nr. 332/2006 şi nr. 387/2006, cu privire la care se solicită constatarea nulităţii în prezenta cauză, cu motivarea că este suficientă existenţa Acordului din 23 ianuarie 1968 pentru ca intimaţii să se adreseze pentru a fi despăgubiţi Guvernului Italian şi că Statul român este exonerat de orice răspundere cu privire la imobilul în litigiu. Instanţa supremă a considerat, de plano, că este suficientă existenţa Acordului din 23 ianuarie 1968 pentru ca Statul român să fie exonerat de orice răspundere cu privire la acest imobil, deşi şi în conţinutul Acordului, dar şi în art. 5 al Legii nr. 10/2001 erau menţionate anumite condiţii pentru aplicarea acordului, pe care nu le-a analizat.
Însă decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are putere de lucru judecat în prezenta cauză deoarece, vizând o altă dispoziţie a Primarului General al Municipiului Bucureşti, decât cele care fac obiectul prezentei cauze, nu există identitatea de obiect cerută, pentru a exista tripla identitate reglementată de art. 1201 C. civ.
În lipsa puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, prezumţia invocată de reclamante nu este una absolută, ci relativă, caz în care poate fi răsturnată.
Răsturnarea acestei prezumţii s-a realizat în contextul în care, în aceeaşi cauză, a fost pronunţată şi decizia civilă nr. 9073 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admisă contestaţia împotriva aceleiaşi dispoziţii, nr. 1719/2003, şi au fost menţinute dispoziţiile nr. 332/2006 şi nr. 387/2006 emise de Primarul Municipiului Bucureşti.
În motivarea deciziei civile nr. 9073 din 9 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că dispoziţiile nr. 332/2002 şi nr. 387/2002 nu pot fi revocate de organul administrativ, prin dispoziţia nr. 1719/2003, deoarece au intrat în circuitul civil.
Prin urmare, dispozitivul deciziei civile nr. 2409 din 3 martie 2006 şi cel al deciziei civile nr. 9073 din 9 noiembrie 2006, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie, sunt potrivnice, iar ultima dintre hotărâri nu a fost revizuită. Considerentele celor două hotărâri sunt obligatorii numai dacă sunt esenţiale pentru explicarea soluţiei exprimate în dispozitiv, în măsura în care dispozitivul cuprinde dispoziţii neechivoce, situaţie care nu se regăseşte în cauză.
Astfel fiind, motivarea din decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate ţine loc de dovadă a plăţii despăgubirilor către intimaţi sau către autoarea lor, astfel cum prezumă recurenţii.
În acest context, sunt neconcludente efectele celor două hotărâri irevocabile, decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 şi decizia civilă nr. 9073 din 9 noiembrie 2006 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce face inutilă analiza criticilor referitoare la respectarea principiului relativităţii efectelor acestor hotărâri judecătoreşti, la încălcarea puterii lor de lucru judecat sau la îmbogăţirea fără justă cauză pe care ar produce-o.
Întrucât nu există nici o dovadă că intimaţii sau autoarea lor, în calitate de persoane îndreptăţite, în accepţiunea art. 3 şi 4 al Legii nr. 10/2001, ar fi primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, în cauză nu este incident art. 5 al Legii nr. 10/2001, iar intimaţii nu pot fi exceptaţi de la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute în Legea nr. 10/2001.
Acesta constituie argumentul principal pentru care instanţa de apel a considerat că acţiunea a fost corect respinsă şi din acest motiv nici una dintre cauzele de nulitate invocate nu se regăseşte în cauză şi nu poate atrage nulitatea absolută a dispoziţiile nr. 332/2002 şi nr. 387/2002.
Astfel, cât timp nu s-a dovedit că imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu se poate vorbi despre eroare obstacol, constând în falsa reprezentare a realităţii din această perspectivă.
Nu a existat o falsă reprezentare a realităţii în ceea ce-l priveşte pe Primarul Municipiului Bucureşti, de vreme ce acesta nu a cunoscut nici o împiedicare legală pentru restituirea în natură a imobilului către intimaţi, la momentul la care a emis dispoziţiile nr. 332/2002 şi nr. 387/2002, chiar reclamantele precizând că numai ulterior emiterii celor două dispoziţii l-au încunoştinţat pe primar că a procedat greşit întrucât imobilul ar fi fost exceptat de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 5 al acestei legi.
Întrucât imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, este nefondată susţinerea recurenţilor cu privire la lipsa de obiect a celor două dispoziţii, motivată de faptul că bunul nu mai exista, fiind înlocuit cu valoarea despăgubirilor care urmau a fi plătite de Guvernul Italian, conform art. 3 al Acordului dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate privind cauza ilicită, acesta a fost motivat de lipsa declaraţiei pe proprie răspundere a persoanei îndreptăţite că nu a primit despăgubiri, de faptul că imobilul a fost preluat în anul 1964 de la un cetăţean italian, ceea ce face aplicabil Acordul dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, care se aplică indiferent de momentul naţionalizării, astfel cum rezultă din art. 2 al acestui acord.
Sub acest aspect se constată că la momentul emiterii dispoziţiilor nr. 322 din 20 mai 2002 şi 387 din 28 mai 2002 nu exista obligaţia dării unei declaraţii pe propria răspundere, astfel cum corect a motivat instanţa de apel, în aplicarea H.G. nr. 614/2001, această obligaţie fiind ulterior introdusă prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003. În absenţa unei astfel de obligaţii, criticile recurenţilor referitoare la acest aspect nu pot fi primite.
Deşi este adevărat că instanţa de apel s-a referit exclusiv la Acordul dintre România şi Italia din anul 1950, nu se poate reţine o aplicare greşită a legii, pentru că art. 5 al Legii nr. 10/2001 impune aceeaşi condiţie, cea a încasării de despăgubiri, pentru toate acordurile menţionate în anexa I la Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cuprinsul art. 1 al Acordul dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968 se menţionează că sunt avute în vedere bunurile italiene atinse de măsurile româneşti de naţionalizare născute înainte de data semnării Acordului de plăţi dintre cele două ţări din 25 noiembrie 1950, ceea ce dovedeşte că obiectul celor două acorduri este comun, astfel că nu justifică reţinerea unei motivări străine de cauză.
În art. 2 al Acordului dintre Guvernul RSR şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968 sunt definite bunurile care intră în domeniul de aplicare al Acordului, precizându-se că acestea trebuiau să aparţine, la momentul luării măsurilor româneşti de naţionalizare, direct sau indirect, total sau parţial, unor persoane fizice care aveau cetăţenie italiană, cu condiţia ca ele să aibă cetăţenia italiană şi la data semnării Acordului.
Ca atare, cerinţa dovedirii cetăţeniei italiene a persoanelor naţionalizate de statul român exista în acest Acord, deşi nu era cerută expres de Legea nr. 10/2001 sau de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi, în cazul neîndeplinirii sale, deveneau inaplicabile prevederile Acordului.
Deşi constituie un aspect subsidiar, faţă de cel al cerinţei prevăzute în art. 5 al Legii nr. 10/2001 de a se dovedi încasarea despăgubirilor de către persoanele îndreptăţite, proba existenţei cetăţeniei italiene a autoarei intimaţilor la momentul naţionalizării şi la data semnării Acordului nu a fost realizată în cauză, contrar celor susţinute de recurenţi.
Prin urmare, şi acest argument de nelegalitate este nefondat şi nu poate dovedi cauza ilicită, ca motiv de nulitate.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 954, art. 962 şi art. 966 coroborat cu art. 968 C. civ. şi a art. 5 al Legii nr. 10/2001, indicate de reclamante ca temei juridic al cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii invocă motivarea contradictorie pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la eroarea obstacol, atunci când a reţinut că eroarea trebuie să fie constatată la momentul încheierii actului, făcând astfel confuzie între momentul la care trebuie să existe eroarea şi cel la care trebuie să fie constatată, de vreme ce eroarea implică prin esenţa ei necunoaşterea.
Critica este nefondată.
Nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul în care, la momentul încheierii actului juridic, nu se respectă una dintre dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate a actului juridic: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, care trebuie să existe la momentul la care se încheie actul juridic.
Şi eroarea, ca viciu de consimţământ, trebuie să fie contemporană momentului emiterii dispoziţiilor nr. 332/2002 şi 387/2002, iar instanţa de apel a considerat că nu exista la acea dată de vreme ce reclamantele au adus ulterior la cunoştinţa Primarului Municipiului Bucureşti împrejurarea că imobilul nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001.
Concluzia instanţei de apel că „viciul de consimţământ nu a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil”, trebuie interpretată în contextul în care a fost explicată şi care, astfel cum s-a arătat anterior, are în vedere faptul că Primarul nu a avut o falsă reprezentare a realităţii la momentul emiterii dispoziţiilor, fiind încunoştinţat ulterior despre eventuale neregularităţi.
Noţiunea de „a constata”, atât de disputată de recurenţi, nu se referă la persoana primarului, ci este folosită în sensul de „a fiinţa”, „a exista”, pentru a sublinia ideea că, la momentul emiterii dispoziţiilor nr. 332/2002 şi 387/2002, consimţământul Primarului municipiului Bucureşti nu a fost în nici un fel viciat.
Pentru toate aceste considerente, recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibile, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii recursului invocate de intimata-pârâtă M.I.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.F. şi P.I. împotriva deciziei nr. 478 din 05 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2015. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1488/2015. Civil → |
|---|
